Scalera împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 56924/00 de Maria SCALERA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 14 martie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis, dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky judecători și dl E. Fribergh secretarul secțiunii, având în vedere cererea depusă la 22 februarie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1917 și locuiește în Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl A. Pivanti, un avocat practicant la Roma.

Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul patru apartamente din Roma, pe care le-a lăsat P.C., G.F. și R.R., E.T. și S.A. Procedura împotriva P.C. și apoi văduva sa M.L. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 19 noiembrie 1990, reclamantul l-a informat cu privire la intenția ei de a încheia închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și l-a chemat să apară în fața judecătorului de la Roma. Prin decizia din 3 mai 1991, care a fost făcută executivă la 15 mai 1991, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie eliminate până la 31 decembrie 1992. La 1 februarie 1993, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul.

La 17 februarie 1993, ea l-a informat pe chiriaș că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 7 aprilie 1993. Între 7 aprilie 1993 și 18 noiembrie 1999, judecătorul a făcut douăzeci și trei încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu avea dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. La 15 decembrie 1999, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Procedura împotriva G.F. și R.R. într-o scrisoare înregistrată din 14 septembrie 1989, reclamantul a informat chiriașii că intenționează să încheie contractul la expirarea termenului la 30 aprilie 1990 și le-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă.

Într-o scrisoare a servit chiriașilor la 19 noiembrie 1990, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și i-a convocat să apară în fața magistratului de la Roma. Prin decizia din 3 mai 1991, care a fost făcută executivă la 17 mai 1991, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 3 mai 1992. La 19 octombrie 1992, reclamantul a notificat chiriașii care le-au cerut să părăsească sediul. La 18 decembrie 1992, a informat chiriașii că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 8 ianuarie 1993. Între 8 ianuarie 1993 și 6 octombrie 1999, judecătorul a făcut douăzeci și patru de încercări de recuperare a posesiunii.

Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 10 ianuarie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Procedințe împotriva E.T. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 19 noiembrie 1990, reclamantul l-a informat cu privire la intenția ei de a încheia închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și l-a chemat să apară în fața judecătorului de la Roma. Prin decizia din 3 mai 1991, care a fost făcută executivă la 15 mai 1991, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie eliminate până la 31 decembrie 1992. La 1 februarie 1993, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul.

La 17 februarie 1993, ea l-a informat pe chiriaș că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 7 aprilie 1993. Între 7 aprilie 1993 și 24 noiembrie 2000, judecătorul a făcut treizeci și două încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu avea dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. La 15 decembrie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Procedura împotriva S.A. și apoi a văduvăi sale M.B. într-o scrisoare servită la chiriaș la 20 iulie 1990, reclamantul a informat chiriașul de intenția ei de a termina închirierea la expirarea termenului la 30 iunie 1991 și l-a convocat să apară în fața Magistratului de la Roma.

Prin decizia din 17 ianuarie 1991, care a fost făcută executivă la 15 aprilie 1991, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie eliminate până la 30 aprilie 1992. La 19 octombrie 1992, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 19 decembrie 1992, ea a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 8 ianuarie 1993. Între 8 ianuarie 1993 și 6 octombrie 1999, judecătorul a făcut douăzeci și cinci încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie.

La 4 februarie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentelor sale a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 din Convenție, cu privire la durata procedurii de evacuare și la negarea dreptului ei de acces la o instanță. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din motivul că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V).

Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District.

Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase, care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată în mod evident bolnavă fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 56924/00 by Maria SCALERA against Italy The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 14 March 2002 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mrs F. Tulkens , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mr E. Levits , Mr A. Kovler , Mr V. Zagrebelsky , judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 22 February 2000, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1917 and living in Rome. She is represented before the Court by Mr A. Pivanti, a lawyer practising in Rome.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant is the owner of four apartments in Rome, which she had let to P.C., G.F. and R.R., E.T. and S.A.. 1) Proceedings against P.C. and then his widow M.L. In a writ served on the tenant on 19 November 1990, the applicant informed him of her intention to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1991 and summoned him to appear before the Rome Magistrate. By a decision of 3 May 1991, which was made enforceable on 15 May 1991, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1992. On 1 February 1993, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 17 February 1993, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 7 April 1993. Between 7 April 1993 and 18 November 1999, the bailiff made twenty-three attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On 15 December 1999, the applicant recovered possession of the apartment. 2) Proceedings against G.F. and R.R. In a registered letter of 14 September 1989, the applicant informed the tenants that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 30 April 1990 and asked them to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenants on 19 November 1990, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned them to appear before the Rome Magistrate. By a decision of 3 May 1991, which was made enforceable on 17 May 1991, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 3 May 1992. On 19 October 1992, the applicant served notice on the tenants requiring them to vacate the premises. On 18 December 1992, she served notice on the tenants informing them that the order for possession would be enforced by a bailiff on 8 January 1993. Between 8 January 1993 and 6 October 1999, the bailiff made twenty-four attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On 10 January 2000, the applicant recovered possession of the apartment. 3) Proceedings against E.T. In a writ served on the tenant on 19 November 1990, the applicant informed him of her intention to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1991 and summoned him to appear before the Rome Magistrate. By a decision of 3 May 1991, which was made enforceable on 15 May 1991, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1992. On 1 February 1993, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 17 February 1993, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 7 April 1993. Between 7 April 1993 and 24 November 2000, the bailiff made thirty-two attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On 15 December 2000, the applicant recovered possession of the apartment. 4) Proceedings against S.A. and then his widow M.B. In a writ served on the tenant on 20 July 1990, the applicant informed the tenant of her intention to terminate the lease on expiry of the term on 30 June 1991 and summoned him to appear before the Rome Magistrate.

By a decision of 17 January 1991, which was made enforceable on 15 April 1991, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 April 1992. On 19 October 1992, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises. On 19 December 1992, she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 8 January 1993. Between 8 January 1993 and 6 October 1999, the bailiff made twenty-five attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On 4 February 2000, the applicant recovered possession of the apartment.

THE LAW The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartments amounted to a violation of the right to property. The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and about the denial of her right of access to a court. The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies on the grounds that she failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts. The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V).

The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected. The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No. 1. As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements.

In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The Court considers that the application raises complex and serious issues, which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President