SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44427/98 prezentate de D.M. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 22 martie 2001 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Cabral Barreto Vajić dnii Pellonp Agriculture M. V. Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 3 iunie 1997 și înregistrată la data de 13 noiembrie 1998, după ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOARE recurentul este un resortisant italian născut în 1939 și rezident în Acquaro (Vibo Valentia). Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 26 iunie 1982, dl C.D. a solicitat Tribunalului din Vibo Valentia din partea reclamantului să plătească o anumită sumă din cauza emiterii unui cec fără provizioane. La 30 iunie 1982, președintele Tribunalului a acceptat această cerere. L 1982 acesta s-a opus cererii și notifiei reclamantului, precum și dlui C.V., susținând că aceasta din urmă era în mod corespunzător - și nu reclamantului - că a semnat cecul care nu era obligatoriu care face obiectul procedurii. Punerea în funcțiune a cauzei a început la 23 decembrie 1982. 1983 și apoi la cererea dlui C.V. la 28 aprilie 1983. La acea dată, judecătorul l-a declarat pe dl. C.D. don't. La sonda din 20 octombrie 1983 a fost retrimisă la cererea părților. La 16 februarie 1984, judecătorul a fixat la ă la ă la ă ă ă , la data de 19 aprilie 1984 de prezentare a concluziilor. Cu toate acestea, aceasta nu a avut loc decât la 8 noiembrie 1984, ca urmare a unei trimiteri din oficiu. Lanțul de pledoarii în fața camerei competente a fost fixat la 13 februarie 1985; cu toate acestea, aceaceasta a fost amânată de cinci ori la cererea părților, de două ori la cererea reclamantului și de șase ori la cererea domnului C.V. 1993, al cărui text a fost depus la grefa din 14 iunie 1993, instanța a respins opoziția reclamantului. La 23 septembrie 1993, reclamantul a luat apel la tribunalul din Catanzaro. Încheierea procedurii a început la 21 ianuarie 1994. iulie 1994, una se referă la depunerea documentelor și o transmitere la grefa dosarului procedurii de primă instanță. Ședințele prevăzute pentru 21 octombrie 1994, 27 ianuarie 1995, 21 aprilie 1995 și 30 mai 1995 nu s-au încheiat sau au fost amânate, însă niciuna dintre părți nu a furnizat Curții informații cu privire la acest aspect. La data de 1 decembrie 1995 și 16 februarie 1996, părțile și-au prezentat concluziile. La data de 14 ianuarie 1997, la data de 14 februarie 1997 s-a stabilit o rejudecare. Prin Hotărârea din 14 februarie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la data de 2 aprilie 1997, Curtea a respins apelul. (1) Prima cauză a reclamantului se referă la durata procedurii care a început la 18 august 1982 și se încheie la 2 aprilie 1997 și, prin urmare, a durat mai mult de paisprezece ani și șapte luni pentru două instanțe. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu îndeplinește cerința termenului rezonabil. Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri trebuie apreciat în funcție de circumstanțele cauzei și cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul părților și comportamentul autorităților sesizate în cauză (a se vedea Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, p. 12, § 30) și că Numai lentorii imputabili statului pot determina încheierea neobservării termenului rezonabil (a se vedea, printre altele, Hotărârea H. c. Franța din 24 octombrie 1989, seria A nr. 162, p. 21 alin. 55). Curtea face, de asemenea, obiectul unor termene imputabile autorităților judiciare, în special: între ședința din 17 februarie 1983 și cea din 3 martie 1983 și între ședința din 19 aprilie 1984 și cea din 8 aprilie 1984, noiembrie 1984, adică mai mult de șapte luni, și în apel între 16 ianuarie 1996 și 14 februarie 1997, sau aproximativ unsprezece luni. În general, aceste întârzieri sunt de optsprezece luni. Cu toate acestea, Curtea constată că părțile au obinut o trimitere de la 20 octombrie 1983 la 16 februarie 1984 și că încuviințarea pledoariilor stabilită la 13 februarie 1985 nu are loc decât la 12 mai 1993, din cauza trimiterilor solicitate de reclamant sau din cauza absenței sale și, în recurs, părțile obțin o trimitere de la 6 octombrie 1995 la 1 decembrie 1995, de unde o întârziere totală de aproape opt ani și nouă luni. În concluzie, chiar dacă o perioadă mai mare de paisprezece ani și șapte luni pentru două instane poate părea ca un prim de primă la prima vedere rezonabil, atitudinea reclamantului în procedură determină Curtea să considere că nu se poate ajunge la o aparență de încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Hotărârea Ciricosta și Viola c. Italia din 4 decembrie 1995, seria A nr. 337 A, p.11 punctul 32). Prin urmare, Curtea consideră că această cauză este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din Convenție. (2) Reclamantul se plânge și de încălcarea articolului 6, susținând că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil și de o instanță imparțială. Curtea constată că reclamantul a omis să ridice o astfel de întrebare în fața instanțelor interne în măsura în care reclamantul nu este prevăzut în casare și, prin urmare, nu a epuizat în conformitate cu art. 35 1 din Convenție căile de atac interne care i-au fost deschise în dreptul italian. Prin urmare, rezultă că această cauză trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Vincent Berger Georg Ressfleminer Președinte
de la requête n° 44427/98
présentée par D.M.
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 22 mars 2001 en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
A.
Pastor Ridruejo
,
L.
Caflisch
,
J.
Makarczyk
,
I.
Cabral Barreto
,
M
me
N.
Vajić
,
MM.
M.
Pellonpää
,
juges
,
et
de
Berger
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 juin 1997 et enregistrée le 13
novembre 1998,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant italien né en 1939 et résidant à Acquaro (Vibo Valentia).
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 26 juin 1982, M. C.D. demanda au tribunal de Vibo Valentia d’enjoindre au requérant de lui payer une certaine somme à cause de l’émission d’un chèque sans provision. Le 30
juin
1982, le président du tribunal fit droit à cette demande. L’injonction fut notifiée au requérant le 17 juillet 1982.
Selon les informations fournies par le requérant, les 18 août 1982 et 20
septembre
1982 celui-ci fit opposition à l’injonction et la notifia au demandeur ainsi qu’à M. C.V., en alléguant que c’était bien à ce dernier - et non pas au demandeur - qu’il avait signé le chèque non endossable faisant l’objet de la procédure. La mise en état de l’affaire commença le 23
décembre 1982.
L’audience fixée au 17 février 1983 fut reportée d’abord d’office au 3
mars
1983 et ensuite à la demande de M. C.V. au 28 avril 1983. A cette date, le juge déclara M. C.D. défaillant. L’audience du 20 octobre 1983 fut renvoyée à la demande des parties. Le 16
février 1984, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 19 avril 1984
; toutefois, elle ne se tint que le 8 novembre 1984, suite à un renvoi d’office. L’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 13
février 1985
; toutefois, elle fut reportée cinq fois à la demande des parties, deux fois à la demande du requérant et six fois à la demande de M. C.V. – le requérant étant absent - et elle n’eut lieu que le 12 mai 1993. Par un jugement du 6
juin
1993, dont le texte fut déposé au greffe le 14 juin 1993, le tribunal rejeta l’opposition du requérant.
Le 23 septembre 1993, le requérant interjeta appel devant la cour d’appel de Catanzaro. La mise en état de l’affaire commença le 21 janvier 1994. Des deux audiences qui eurent lieu les 18 mai 1994 et 1
er
juillet 1994, une concerna le dépôt de documents et une la transmission au greffe du dossier de la procédure de première instance. Les audiences prévues pour les 21
octobre 1994, 27 janvier 1995, 21 avril 1995 et 30 mai 1995 ne se tinrent pas ou furent reportées, mais aucune des parties n’a fourni à la Cour d’explications sur ce point.
L’audience du 6 octobre 1995 fut reportée à la demande de l’un des défendeurs – sans opposition du requérant. Les 1
er
décembre 1995 et 16 février 1996, les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoiries fut fixée au 14
janvier 1997. Par un arrêt du 14
février 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 2
avril 1997, la cour rejeta l’appel.
1.Le premier grief du requérant porte sur la durée de la procédure qui a débuté le 18 août 1982 et s’est terminée le 2 avril 1997.
Elle a donc duré plus de quatorze ans et sept mois pour deux instances.
Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante, le caractère raisonnable de la durée d'une procédure doit s'apprécier suivant les circonstances de la cause et à l'aide des critères suivants : la complexité de l'affaire, le comportement des parties et le comportement des autorités saisies de l'affaire (voir arrêt Vernillo c. France du 20 février 1991, série A n° 198, p. 12, § 30) et que «
seules les lenteurs imputables à l'Etat peuvent amener à conclure à l'inobservation du délai raisonnable
» (voir, entre autres, arrêt H. c. France du 24 octobre 1989, série A n° 162, p. 21, § 55).
La Cour relève également des délais imputables aux autorités judiciaires, notamment : entre l'audience du 17 février 1983 et celle du 3 mars 1983 et entre l’audience du 19 avril 1984 et celle du 8
novembre 1984, soit plus de sept mois, et en appel entre le 16 janvier 1996 et le 14 février 1997, soit environ onze mois. Globalement, ces retards sont de dix-huit mois.
La Cour constate toutefois que les parties obtinrent un renvoi du 20
octobre 1983 au 16
février 1984 et que l’audience de plaidoiries fixée au 13 février 1985 n’eut lieu que le 12
mai 1993, en raison de renvois demandés par le requérant ou en raison de son absence et, en appel, les parties obtinrent un renvoi du 6 octobre 1995 au 1
er
décembre 1995, d’où un retard global de presque huit ans et neuf mois.
En conclusion, même si une période de plus de quatorze ans et sept mois pour deux instances peut sembler de prime abord déraisonnable, l’attitude du requérant dans la procédure amène la Cour à considérer que l’on ne peut conclure à une apparence de violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir l’arrêt Ciricosta et Viola c. Italie du 4 décembre 1995, série A n°
337
‑
A, p.11, § 32).
Partant, la Cour estime que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.
2.Le requérant se plaint également de la violation de l’article
6, alléguant que sa cause n’a pas été entendue équitablement et par un tribunal impartial.
La Cour constate que le requérant a omis de soulever une telle question devant les juridictions internes dans la mesure où le requérant ne s’est pas pourvu en cassation et n'a, dès lors, pas épuisé conformément à l'article 35
§
1 de la Convention les voies de recours internes qui lui étaient ouvertes en droit italien. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président