CtEDO 22.03.2001 Auto

GIAGNONI AND FINOTELLO v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
22.03.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
GIAGNONI AND FINOTELLO v. ITALY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 31663/96 de Marzio GIAGNONI și Monica FINOTELLO împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 22 martie 2001 în calitate de ședință compusă de președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello dna Strážnická Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă în cadrul Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 12 decembrie 1995 și înregistrată la 30 mai 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți italieni născuți în 1952 și, respectiv, din 1961 și trăiesc în Prato. Ele sunt reprezentate în fața Curradi, un avocat practicant în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care l-au lăsat lui M.P. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 4 iunie 1985, reclamanții și-au comunicat intenția de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 24 iunie 1985, care a fost făcută executivă la 1 iulie 1985, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 august 1987. La 29 septembrie 1987, reclamanții au notificat chiriașul care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 21 octombrie 1987, ei au comunicat că locatarul l-a informat că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 27 noiembrie 1987. Între 27 noiembrie 1987 și 13 aprilie 1989, judecătorul a făcut 4 încercări de recuperare a posesiunii, la 27 noiembrie 1987, 18 martie 1988, 21 octombrie 1988 și 13 aprilie 1989. La 29 mai 1989, reclamanții au făcut o declarație legală că au cerut urgent ca locație pentru ei înșiși. Între 11 octombrie 1989 și 13 februarie 1997, judecătorul a făcut 19 încercările de recuperare a posesiunii, la 11 octombrie 1989, 11 septembrie 1990, 24 ianuarie 1991, 18 septembrie 1991, 27 februarie 1992, 25 septembrie 1992, 17 septembrie 1993, 13 octombrie 1993, 30 martie 1994, 5 octombrie 1994, 25 octombrie 1994, 4 aprilie 1995, 31 mai 1995, 23 octombrie 1995, 26 ianuarie 1996, 7 iunie 1996, 27 iulie 1996, 30 septembrie 1996 și 13 februarie 1997. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 29 aprilie 1997, reclamanții au reușit închiderea locului cu ajutorul poliției. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTS Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului lor. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamanții se plâng că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamanții se plâng în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenție, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței poliției nu făceau parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția poliției era o problemă administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al art. 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată. Reclamanții susțin că imposibilitatea de a retrage apartamentul lor pe parcursul a 12 ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului lor în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. Ele susțin că în sistemul juridic italian chiriași sunt supraprotejați. În ciuda faptului că au făcut o declarație legală că au cerut urgent locurile ca cazare pentru ei înșiși, acestea ar putea revoca apartamentul numai 12 ani după data stabilită de magistrat. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă