Giagnoni și Finotello împotriva Italiei

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 31663/96 de Marzio GIAGNONI și Monica FINOTELLO împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 22 martie 2001 în calitate de ședință compusă de președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello dna Strážnická Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă în cadrul Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 12 decembrie 1995 și înregistrată la 30 mai 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți italieni născuți în 1952 și, respectiv, din 1961 și trăiesc în Prato.

Ele sunt reprezentate în fața Curradi, un avocat practicant în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Florența, pe care l-au lăsat lui M.P. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 4 iunie 1985, reclamanții și-au comunicat intenția de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Florenței. Prin decizia din 24 iunie 1985, care a fost făcută executivă la 1 iulie 1985, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 august 1987. La 29 septembrie 1987, reclamanții au notificat chiriașul care l-a solicitat să abandoneze sediul.

La 21 octombrie 1987, ei au comunicat că locatarul l-a informat că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 27 noiembrie 1987. Între 27 noiembrie 1987 și 13 aprilie 1989, judecătorul a făcut 4 încercări de recuperare a posesiunii, la 27 noiembrie 1987, 18 martie 1988, 21 octombrie 1988 și 13 aprilie 1989. La 29 mai 1989, reclamanții au făcut o declarație legală că au cerut urgent ca locație pentru ei înșiși.

Între 11 octombrie 1989 și 13 februarie 1997, judecătorul a făcut 19 încercările de recuperare a posesiunii, la 11 octombrie 1989, 11 septembrie 1990, 24 ianuarie 1991, 18 septembrie 1991, 27 februarie 1992, 25 septembrie 1992, 17 septembrie 1993, 13 octombrie 1993, 30 martie 1994, 5 octombrie 1994, 25 octombrie 1994, 4 aprilie 1995, 31 mai 1995, 23 octombrie 1995, 26 ianuarie 1996, 7 iunie 1996, 27 iulie 1996, 30 septembrie 1996 și 13 februarie 1997. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 29 aprilie 1997, reclamanții au reușit închiderea locului cu ajutorul poliției. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

COMPLAINTS Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului lor. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamanții se plâng că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamanții se plâng în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenție, în măsura în care este relevant, prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței poliției nu făceau parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția poliției era o problemă administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar.

Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al art. 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan.

În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată. Reclamanții susțin că imposibilitatea de a retrage apartamentul lor pe parcursul a 12 ani de la emiterea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului lor în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. Ele susțin că în sistemul juridic italian chiriași sunt supraprotejați. În ciuda faptului că au făcut o declarație legală că au cerut urgent locurile ca cazare pentru ei înșiși, acestea ar putea revoca apartamentul numai 12 ani după data stabilită de magistrat. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 31663/96 by Marzio GIAGNONI and Monica FINOTELLO against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22 March 2001 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mr A.B. Baka , Mr G. Bonello , Mrs V. Strážnická , Mr M. Fischbach , Mrs M. Tsatsa-Nikolovska , Mr E. Levits , judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 12 December 1995 and registered on 30 May 1996, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants are Italian nationals born in 1952 and 1961 respectively and living in Prato.

They are represented before the Court by Mr L. Curradi, a lawyer practising in Florence. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicants are the owners of an apartment in Florence, which they had let to M.P. In a writ served on the tenant on 4 June 1985, the applicants communicated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate. By a decision of 24 June 1985, which was made enforceable on 1 July 1985, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 August 1987. On 29 September 1987, the applicants served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 21 October 1987, they served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 27 November 1987. Between 27 November 1987 and 13 April 1989, the bailiff made 4 attempts to recover possession, on 27 November 1987, 18 March 1988, 21 October 1988 and 13 April 1989. On 29 May 1989, the applicants made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for themselves.

Between 11 October 1989 and 13 February 1997, the bailiff made 19 attempts to recover possession, on 11 October 1989, 11 September 1990, 24 January 1991, 18 September 1991, 27 February 1992, 25 September 1992, 17 March 1993, 13 October 1993, 30 March 1994, 5 October 1994, 25 October 1994, 4 April 1995, 31 May 1995, 23 October 1995, 26 January 1996, 7 June 1996, 27 July 1996, 30 September 1996 and 13 February 1997. Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession. On 29 April 1997, the applicants repossessed the premises with the assistance of the police. B. Relevant domestic law The relevant domestic law is described in the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

COMPLAINTS 1. The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 about their prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of their apartment. 2. The applicants further complain under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. THE LAW The applicants complain that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The applicants further complain about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...” The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process.

That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected. On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

In their opinion, the interference with the applicants’ property rights was not disproportionate. The applicants argue that the impossibility to repossess their apartment during 12 years from the issue of the order for possession amounts to a violation of their right under Article 1 of Protocol No. 1. They argue that in the Italian legal system tenants are overprotected. Despite the fact that they had made a statutory declaration that they urgently required the premises as accommodation for themselves, they could repossess the apartment only 12 years after the date set by the magistrate. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits.

It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President