Ricci împotriva Italiei

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 32385/96 de către Onorato RICCI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 22 martie 2001 în calitate de ședință compusă din președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello dna Strážnická Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 13 februarie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 23 iulie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1916 și locuiește în Viareggio.

El este reprezentat în fața Curții de către dl M. Tagliolioli, un avocat practicant în Viareggio. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul două apartamente din Camaiore, pe care le-a lăsat lui V.D.B. și S.C. respectiv. Procedura împotriva V.D.B. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 10 octombrie 1990, reclamantul și-a comunicat intenția de a anula închirierea și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Lucca. Prin decizia din 18 octombrie 1990, Magistratul Lucca a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 decembrie 1992. Această decizie a fost luată executiv la 21 ianuarie 1993. La 3 februarie 1993, reclamantul a notificat locatarului ce l-a solicitat să abandoneze sediul.

La 24 februarie 1993, l-a informat pe chiriaș că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 20 octombrie 1993. La 30 iunie 1993, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru el însuși. Între 20 octombrie 1993 și 23 mai 1996, judecătorul a făcut 13 încercări de recuperare a posesiunii, la 20 octombrie 1993, 25 ianuarie 1994, 21 aprilie 1994, 20 iunie 1994, 19 octombrie 1994, 20 ianuarie 1995, 23 martie 1995, 31 mai 1995, 5 octombrie 1995, 11 decembrie 1995, 25 ianuarie 1996, 20 martie 1996 și 23 mai 1996. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. În decembrie 1996, chiriașul a evacuat sediul.

Procedura împotriva S.C. Într-o scrisoare servită pe chiriașul din 10 octombrie 1990, reclamantul a comunicat intenția de a închiria închiriat și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Lucca. Prin decizia din 18 octombrie 1990, Magistratul Lucca a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 decembrie 1992. Această decizie a fost luată executiv la 21 ianuarie 1993. La 3 februarie 1993, reclamantul a notificat locatarului ce l-a solicitat să abandoneze sediul. La 24 februarie 1993, l-a informat pe chiriaș că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 20 octombrie 1993. La 30 iunie 1993, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru fiica sa.

Între 20 octombrie 1993 și 13 ianuarie 1997, judecătorul a făcut 17 încercările de recuperare a posesiunii, la 20 octombrie 1993, 25 ianuarie 1994, 21 aprilie 1994, 20 iunie 1994, 19 octombrie 1994, 20 ianuarie 1995, 23 martie 1995, 31 mai 1995, 5 octombrie 1995, 11 decembrie 1995, 25 ianuarie 1996, 20 martie 1996, 23 mai 1996, 16 iulie 1996, 23 octombrie 1996, 13 decembrie 1996 și 13 ianuarie 1997. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. În februarie 1997, chiriașul a evacuat premiile. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

COMPLAINTS Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentelor sale. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentelor sale a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Reclamantul susține că imposibilitatea de a reuși apartamentele sale în cursul a trei ani și, respectiv, 11 luni pentru primul apartament și 4 ani pentru al doilea, din cauza eliberării ordinului de posesie, constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. El susține că în sistemul juridic italian chiriași sunt supraprotejați.

În ciuda faptului că a făcut o declarație legală că a cerut urgent locurile ca cazare, respectiv, pentru el și pentru fiica sa, el a putut reuși apartamentele, respectiv, numai 3 ani și 11 luni și 4 ani după data stabilită de magistrat. Guvernul subliniază că nu există încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece interferența cu reclamantul la dreptul de bucurie pașnică a proprietății sale este în conformitate cu legislația relevantă. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 32385/96 by Onorato RICCI against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22 March 2001 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mr A.B. Baka , Mr G. Bonello , Mrs V. Strážnická , Mr M. Fischbach , Mrs M. Tsatsa-Nikolovska , Mr E. Levits , judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 13 February 1996 and registered on 23 July 1996, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1916 and living in Viareggio.

He is represented before the Court by Mr M. Taglioli, a lawyer practising in Viareggio. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows: The applicant is the owner of two apartments in Camaiore, which he had let to V.D.B. and S.C. respectively. 1) The proceedings against V.D.B. In a writ served on the tenant on 10 October 1990, the applicant communicated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Lucca Magistrate. By a decision of 18 October 1990, the Lucca Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1992. That decision was made enforceable on 21 January 1993. On 3 February 1993, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 24 February 1993, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 20 October 1993. On 30 June 1993, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself. Between 20 October 1993 and 23 May 1996, the bailiff made 13 attempts to recover possession, on 20 October 1993, 25 January 1994, 21 April 1994, 20 June 1994, 19 October 1994, 20 January 1995, 23 March 1995, 31 May 1995, 5 October 1995, 11 December 1995, 25 January 1996, 20 March 1996 and 23 May 1996. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

In December 1996, the tenant vacated the premises. 2) The proceedings against S.C. In a writ served on the tenant on 10 October 1990, the applicant communicated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Lucca Magistrate. By a decision of 18 October 1990, the Lucca Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1992. That decision was made enforceable on 21 January 1993. On 3 February 1993, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises. On 24 February 1993, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 20 October 1993. On 30 June 1993, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his daughter.

Between 20 October 1993 and 13 January 1997, the bailiff made 17 attempts to recover possession, on 20 October 1993, 25 January 1994, 21 April 1994, 20 June 1994, 19 October 1994, 20 January 1995, 23 March 1995, 31 May 1995, 5 October 1995, 11 December 1995, 25 January 1996, 20 March 1996, 23 May 1996, 16 July 1996, 23 October 1996, 13 December 1996 and 13 January 1997. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession. In February 1997, the tenant vacated the premises. B. Relevant domestic law The relevant domestic law is described in the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

COMPLAINTS 1. The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about his prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of his apartments. 2. The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings. THE LAW The applicant complains that his inability to recover possession of his apartments amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...” The applicant argues that the impossibility to repossess his apartments respectively during 3 years and 11 months for the first apartment and 4 years for the second, from the issue of the order for possession, amounts to a violation of his right under Article 1 of Protocol No. 1. He argues that in the Italian legal system tenants are overprotected.

Despite the fact that he had made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation respectively for himself and for his daughter, he could repossess the apartments respectively only 3 years and 11 months and 4 years after the date set by the magistrate. The Government point out that there is no breach of Article 1 of Protocol No. 1, as the interference with the applicant right to peaceful enjoyment of his property is consistent with the relevant legislation. As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits.

It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President