CtEDO 22.03.2001 Auto

RIZZI v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
22.03.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
RIZZI v. ITALY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31259/96 de Silvana RIZZI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 martie 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 19 februarie 1996 și înregistrată la 30 aprilie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1943 și locuiește în Milano. Ea este reprezentată în fața Curții de către dna G. Minoli, un avocat practicant la Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: M.C., G.G. și C.L.G. au fost proprietarii unui apartament din Milano, pe care l-au lăsat C.N. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 5 decembrie 1987, ei au comunicat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Milan. Prin hotărârea din 15 decembrie 1987, care a fost făcută executivă la 17 februarie 1988, Magistratul de la Milano a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1988. La 11 aprilie 1988, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului. La 9 iunie 1989, ea a furnizat anunțuri asupra chiriașului ce l-a solicitat să abandoneze sediul. La 3 iulie 1989, reclamantul a notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 21 iulie 1989. Între 21 iulie 1989 și 14 decembrie 1999, judecătorul a făcut 46 de încercări de recuperare a posesiunii, la 21 iulie 1989, 11 octombrie 1989, 16 noiembrie 1989, 15 decembrie 1989, 16 Februarie 1990, 19 martie 1990, 20 aprilie 1990, 11 iunie 1990, 12 iulie 1990, 21 septembrie 1990, 26 octombrie 1990, 24 ianuarie 1991, 15 martie 1991, 14 mai 1991, 23 septembrie 1991, 19 noiembrie 1991, 16 noiembrie 1992, 16 martie 1992, 21 mai 1992, 22 iulie 1992, 12 martie 1993, 27 mai 1993, 14 septembrie 1993, 26 noiembrie 1993, 8 februarie 1994, 18 aprilie 1994, 25 iunie 1994, 27 Septembrie 1994, 26 ianuarie 1995, 18 aprilie 1995, 29 iunie 1995, 26 octombrie 1995, 30 ianuarie 1996, 19 aprilie 1996, 22 iulie 1996, 28 octombrie 1996, 10 ianuarie 1997, 10 aprilie 1997, 24 iunie 1997, 17 septembrie 1997, 16 decembrie 1997, 10 decembrie 1998, 8 martie 1999, 13 iulie 1999, 19 octombrie 1999 și 14 decembrie 1999. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd suspendarea sau scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 4 februarie 2000, chiriașul a evacuat sediul. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamantul plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare a fondului. Prin urmare, aceasta nu poate fi considerată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a judeca fondurile cauzei. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă