CtEDO 29.03.2001 Auto

GIACOMETTI ET AUTRES contre l'ITALIE

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
29.03.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
GIACOMETTI ET AUTRES contre l'ITALIE (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 34939/97 prezentate de Filomena GIACOMETTI și de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 29 martie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte A.B. Baka Bonello Strážnická Fischbach Tsatsa-Nikolovska, Leviți judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 24 decembrie 1996 și înregistrată la 17 februarie 1997, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Recurentele sunt resortisante italiene, născute în 1920, 1942, 1944, 1947, 1949 și 1955 și își au reședința în provincia Veneția. În fața Curții, acestea sunt reprezentate de domnul Bertilla Mason, a șasea reclamantă. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de recurente, pot fi rezumate după cum urmează. Recurentele l-au moștenit pe Antonio Mason de pe terenurile situate în Spinea. În 1980, municipalitatea a autorizat ocuparea de urgență a terenului în vederea exproprierii lor. Terenurile au fost ocupate material la 21 octombrie și 5 decembrie 1980. În 1981, în conformitate cu legislația Această ofertă a fost acceptată de cujus. reclamante și, la 15 ianuarie, 14 mai și 12 iunie 1981, acesta încheie trei acorduri de cesiune a terenurilor (în sensul articolului 25 din Legea nr. 2359 din 1865), prin care exproprierea terenurilor a fost formalizată. În aceste acorduri s-a convenit că după intrarea în vigoare a noii legi și plata finală calculată, ar fi plătite dobânzi pentru diferență. Printr-o hotărâre din 15 iulie 1983, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională Legea nr. 385 din 1980 care supunea dreptul la despăgubiri pentru a adopta o lege viitoare. Prin urmare, Legea nr. 2359 din 1865, conform căreia dreptul la expropriere a unui teren de construcție ar trebui să corespundă valorii de piață a terenului, a fost din nou în vigoare. recurentele au solicitat în mod în zadar, în repetate rânduri, ca municipalitatea să stabilească judecata definitivă. În fața primăriei, la 12 ianuarie 1991, cuju-ul recurentelor a atribuit municipiul Spinea în fața tribunalului din Veneția, în vederea obținerii unei despăgubiri definitive de expropriere. La 8 august 1992 a intrat în vigoare Legea nr. 359 din 1992 de stabilire a unor noi criterii pentru calcularea dreptului de proprietate. Prin decizia din 14 ianuarie 1993 depusă la 21 iulie 1993, Tribunalul de la Veneția s-a declarat incompetent și a indicat că acțiunea trebuia introdusă în fața instanței de apel din Veneția. La 25 ianuarie 1994, Tribunalul de Cujus reclamantele au reînceput cauza în fața instanței de apel din Veneția. Printr-o ordonanță din 24 mai 1994, instanța de apel s-a reținut să decidă cu privire la competența sa înainte de a numi un expert. La 19 iunie 1995, cuju-ul recurentelor a murit. La 20 iunie 1995, instanța de apel din Veneția, care a fost de asemenea competentă să cunoască cauza, a emis o ordonanță prin care sesizează Curtea de Casație cu privire la problema competenței (regolamento di competenza la 30 septembrie 1995, orașul Spinea și-a declarat falimentul (stato di dissesto), în conformitate cu Decretul legislativ nr. 77 din 25 februarie 1995. La 17 aprilie 1997, a fost făcută o propunere de acord amiabil recurentelor și unui alt grup de comoștenitori din partea comisarului responsabil cu gestiunea financiară a orașului Spinea. Această propunere a fost respinsă. La 10 mai 1997, comisarul responsabil cu gestiunea financiară a orașului Spinea a efectuat o a doua propunere de acord amiabil, care prevede plata unei sume (o sumă globală pentru toți co-moștenitorii de 936 000 000 ITL, și anume 22 223 540 ITL pentru fiecare reclamantă) cu titlu de expropriere Această sumă nu includea despăgubiri pentru durata procedurii. Această propunere implica, din partea recurentelor, renunțarea la procedurile în curs și la orice pretenție în legătură cu exproprierea terenurilor în cauză. Reclamanții au acceptat această ofertă la 13 mai 1997. În acest moment, Curtea de Casație nu stabilise încă problema instanței competente. Cu toate acestea, comisarul a refuzat să dea curs cererii, deoarece celălalt grup de comoștenitori refuzase oferta. La 16 iulie 1997, recurentele au introdus o acțiune în apropierea Ministerului de Interne, pentru a obține plata sumei care face obiectul tranzacției. Prin decizia din 20 octombrie 1997, Ministerul de Interne a acceptat recursul recurentelor. La 23 aprilie 1998, suma în cauză (22 223 540 ITL fiecare) a fost plătită recurentelor, după deducerea impozitului de 20 % prevăzut de Legea nr. 413 din 1991. GRIFS Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurentele se plângeau că au fost private de terenurile lor și că șaisprezece ani mai târziu nu a avut loc retribuția de a plăti suma finală de expropriere. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurentele se plâng de durata procedurii. Curtea consideră că, în examinarea admisibilității acestei cereri, aceasta trebuie, de asemenea, să țină seama de tranzacția care a avut loc ulterior la 13 mai 1997. Una dintre condițiile de admisibilitate a unei acțiuni introduse în temeiul art. 34 din Convenție este aceea că, la momentul respectiv - adică cea în care Curtea examinează instanța - reclamantul poate pretinde că este victima unei acțiuni sau a unei omisiuni care - în opinia sa - a încălcat dreptul pe care îl recunoaște Convenția. Existența unei încălcări a cerințelor Convenției se consideră chiar și în absența unui prejudiciu; acesta nu joacă un rol decât pe teren la art. 41. Prin urmare, o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă în principiu pentru a-i retrage calitatea de victimă În cazul în care autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au reparat încălcarea Convenției (hotărârea Amuur c. Franța din 25 iunie 1996, Rec., 1996-III, p. 846, § 36). Cu toate acestea, în speță, atunci când și-au introdus cererea, recurentele se plângeau de ceea ce nu au fost încă despăgubite definitiv pentru exproprierea terenurilor lor, formalizată cu mai mult de șaisprezece ani în urmă. Cu toate acestea, la 13 mai 1997, acestea încheiau pe plan intern un acord prin care se punea capăt contestației referitoare la dreptul de proprietate asupra terenului, însă această tranzacție prevedea renunțarea la orice altă pretenție anterioară, actuală sau viitoare în legătură cu exproprierea terenurilor respective. În opinia Curții, regulamentul tranzacțional suscitat a avut ca efect practic satisfacerea în mare măsură a revendicărilor formulate de recurente sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În plus, recurentele nu au acționat sub constrângere atunci când au renunțat la posibilitatea de a obține, dacă este cazul, o despăgubire mai ridicată și o hotărâre pe fond (a se vedea, a invers, laat Carbonara și Ventura c. Italia din 30 mai 2000, EHR 2000, § 43, 44; cererea nr. 9320/81, Decizia din 15 martie 1984, DR 36, p. 24; 8865/80, Decizia din 10 iulie 1981, DR 25, p. 252). În consecință, recurentele nu mai pot pretinde că sunt victime ale unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1. Această parte a cererii trebuie, prin urmare, respinsă ca fiind vădit nefondată, în sensul art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Recurentele se plâng de durata procedurii inițiate în vederea obținerii de despăgubiri definitive pentru expropriere. Acestea sunt prevăzute în art. 6 alin. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea consideră că, în măsura în care tranzacția a avut loc la 13 mai 1997 nu a fost inclusă nicio despăgubire pentru durata procedurii, recurentele se pot considera victime ale presupusei încălcări. Procedura a început la 12 ianuarie 1991 și se încheie la o dată nespecificată, în urma decontării amiabile încheiate la 13 mai 1997 și executate la 23 aprilie 1998. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea cauzei recurentelor cu privire la durata procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2001-11-08
0,99
GIACOMETTI ET AUTRES contre l'ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION FINALE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 34939/97 présentée par Filomena GIACOMETTI et 5 autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 8 novembre 2001 en une cha
CtEDO 2004-01-29
0,95
MASON ET AUTRES c. ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 43663/98 présentée par Elio MASON et autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 29 janvier 2004 en une chambre composée de
CtEDO 2004-01-29
0,95
MASON et AUTRES contre l'ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 43663/98 présentée par Elio MASON et autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 29 janvier 2004 en une chambre composée de
CtEDO 2000-06-22
0,94
L.Z. ET 2 AUTRES contre l'ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 40188/98 présentée par L. Z. et 2 autres contre l'Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 22 juin 2000 en une chambre composée de M. C.L.
CtEDO 2002-08-29
0,94
GIANOLINI contre l'ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 34908/97 présentée par Bruna GIANOLINI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 29 août 2002 en une chambre composée de M. C.L. R
Sursă