cererii nr. 34908/97
prezentată de Bruna GIANOLINI
împotriva Italiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședință din 29 august 2002, într-o cameră compusă din
D.L.
Rozakis
,
președinte
,
D-na
F.
Tulkens
,
D.
P.
Lorenzen
,
D-na
N.
Vajić
,
DD.
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky,
judecători
,
și
D.
E.
Fribergh
,
grefier de secțiune
,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă înaintea Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 3 iulie 1995,
Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și pe acelea prezentate în replică de reclamantă,
După deliberare, hotărăște după cum urmează
:
Reclamanta s-a născut în 1940 și locuiește la Como (Italia). Ea este reprezentată înaintea Curții de D-na F. Cieri, avocat la baroul din Milano.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.
Fiind însărcinată cu trei luni la decesul soțului, în noiembrie 1979, reclamanta s-a născut în mai 1980 cu o fiică, A. Fiind deja mamă a cinci copii minori, reclamanta, trebuind să se întoarcă la muncă (exploatarea a două magazine), a decis să apeleze la o bonă. Aceasta renunțând la continuarea relației de muncă din motive de sănătate, reclamanta, în noiembrie 1980, a încredințat pe timp integral A. unei dădace care locuia aproape de unul din magazinele sale pentru a putea vizita regulat pe copilul său.
Începând cu aprilie 1984, reclamanta nu mai plătea salariu dădacei deoarece aparent aceasta refuza să permită întoarcerea lui A. în familia sa naturală.
În februarie 1985, reclamanta a avut o altă fiică.
La 11 aprilie 1985, dădaca și soțul ei s-au adresat tribunalului pentru copii din Milano și au declarat că mama naturală s-a dezinteresat practic de copil și nu a contribuit decât foarte puțin la întreținerea sa. Părinți a șapte copii, ei cereau să-și păstreze pe A. pe care o considerau copilul lor.
La 17 mai 1985, în cadrul procedurii de declarare a lui A. ca adoptabil, tribunalul a suspendat provizoriu autoritatea părintească a reclamantei, a desemnat Comuna Vedano Olona ca tutrice a lui A. și i-a ordonat să mențină copilul în familia dădacei și să organizeze vizite cu mama naturală. O investigație socială a fost de asemenea încredințată serviciilor competente.
La 21 iunie 1985, reclamanta a fost ascultată de către unul din judecătorii tribunalului pentru copii.
La 30 iulie 1985, tribunalul confirma decizia provizoriu a din 15 mai 1985. La 11 iulie 1986, a ordonat încetarea contactelor între copil și mama sa. Reclamanta și doi din copiii ei care deveniseră majori s-au opus acestei decizii dar au fost respinși de tribunal la 5 februarie 1987. Pe baza declarațiilor familiei dădacei, jurisdicția a constatat că reclamanta a vizitat copilul de șaisprezece ori în patru ani și că din 1985 s-a dezinteresat de A. Tribunalul a observat, de asemenea, că chiar și după reluarea contactelor ordonată în mai 1985, copilul a manifesta atitudine străină față de frații și surorile sale cu care întreținea relații sporadice. A o separa de familia dădacei ar fi avut consecințe negative ireversibile, ținând seama și de personalitatea mamei, care era practic „incapabilă să perceapă și să satisfacă nevoile afective și educative ale copilului".
La 10 aprilie 1987, reclamanta și cei doi copii majori au sesizat curtea de apel a Milanului, secția pentru copii, argumentând că tribunalul s-a limitat să se refere la declarațiile familiei dădacei fără a ține seama de situația familială a cerenților după decesul soțului și tatălui lor. Cererea lor a fost respinsă la 2 iunie 1988. În schimb, la 8 martie 1989, Curtea de Casație a anulat decizia din 2 iunie 1988 și a trimis cauza înapoi aceleiași curți de apel. Textul hotărârii a fost depus la 23 iunie 1990. Curtea a constatat că judecătorii nu au luat în considerare deloc poziția familiei naturale a copilului. Ea a cerut jurisdicției de renvoi să evalueze în special disponibilitatea mamei de a se ocupa de fiica sa și eventualul comportament culpabil al familiei dădacei în relațiile copilului cu mama sa.
La 7 februarie 1991, curtea de apel a confirmat decizia atacată. Sesizată de reclamantă și patru din copiii ei, Curtea de Casație, la 10 martie 1992, a anulat acestă hotărâre pentru aceleași motive ca și înainte și a trimis cauza înapoi curții de apel din Brescia. Textul hotărârii a fost depus la 26 iunie 1992.
La 5 aprilie 1993, curtea de apel din Brescia a ordonat familiei dădacei să i-a returneze copilul familiei naturale, stabilind modalitățile unei reveniri progresive sub supravegherea serviciilor sociale. Pe baza unei expertize ordonate în 1988 de curtea de apel din Milano, curtea de apel din Brescia a notat dificultățile obiective cu care s-a confruntat reclamanta pornind de la sarcină (decesul soțului, probleme privind succesiunea, gestionarea a două magazine). Ea a estimat că plasamentul lui A. într-o familie dădace nu putea fi analizat ca refuz al mamei de a-și exercita rolul de părinte, ci ca o consecință necesară a dificultăților constatate.
La 17 iunie 1993, serviciile sociale au comunicat tribunalului că copilul refuzase să se supună deciziei judiciare. Ei au reușit mai apoi să organizeze întâlniri pentru a apropia copilul de familia naturală, care s-au desfășurat totuși într-o atmosferă foarte tensionată din cauza comportamentului lui A.. Ultima întâlnire a avut loc la 23 iulie 1993. În plus, după ce a trăit o scurtă perioadă cu familia naturală, A. a fugit de la școală pentru a se întoarce la familia dădacei.
La 26 aprilie 1994, reclamanta i-a intim familiei dădacei să-i returneze copilul, apoi s-a adresat judecătorului de instanță a Varesului pentru a obține executarea silită a hotărârii curții de apel din Brescia pe baza articolului 612 din codul de procedură civilă („CPC").
Printr-o decizie din 13 iunie 1994, tribunalul pentru copii din Milano, sesizat la 30 martie 1994 de A. și dădaca sa, a încredințat custodia acesteia Comunei Como, cu menținerea în familia dădacei. Considerând pe A. ca o persoană care putea acum „să înțeleagă realitatea și să perceapă propriile-i dorințe și cerințe", tribunalul a consemnat refuzul copilului de a se reintegra în familia naturală pe care o percepa ca străină. Estimând că întoarcerea ordonată de curtea de apel nu putea avea loc decât după o perioadă lungă și cu ajutor corespunzător, jurisdicția a ordonat comunei să organizeze vizitele între interesați precum și psihoterapie pentru copil.
Reclamanta a făcut atunci opoziție înaintea curții de apel din Milano. La 18 octombrie 1994, tribunalul pentru copii a declarat provizoriu executorie decizia sa din 13 iunie.
La 10 decembrie 1994, considerând că decizia tribunalului trebuia să prevaleze asupra celei a curții de apel din Brescia mai ales din cauza evoluției rele a situației și pentru a evita deteriorarea relațiilor dintre părți, judecătorul de instanță a Varesului, hotărând asupra opoziției la executare introdusă de dădacă în temeiul articolelor 615 și 617 CPC la o dată nespecificată, a suspendat executarea hotărârii curții de apel din Brescia și a fixat părților o perioadă de trei luni pentru reluarea procedurii pe fond înaintea tribunalului pentru copii.
La 22 decembrie 1994, curtea de apel din Milano a anulat decizia tribunalului pentru copii din 13 iunie 1994 din cauza incapacității de ester în judecată a cerenților. Textul deciziei a fost depus la 11 ianuarie 1995.
La 27 septembrie 1995, tribunalul pentru copii a încredințat din nou pe A. Comunei Como și a ordonat o investigație socială pentru a determina dacă o reluare a relațiilor dintre copil și familia naturală redevenit posibilă. Tribunalul a constatat că, dacă fiecare mamă are dreptul de a-și educa copilul, acest drept nu poate fi realizat prin violență fizică și psihică asupra copilului. Era în interesul lui A., care suferea mult din copilărie din cauza unui sentiment de abandon, să nu fie smuls din familia dădacei ținând seama de afecțiunea profundă dezvoltată de către minoare.
La 30 octombrie 1995, reclamanta a atacat această decizie înaintea curții de apel din Milano care a respins-o la 15 februarie 1996. Observând refuzul minorei față de familia naturală și incapacitatea sa de a „gestiona rezultatul unei bătălii pe care o considerase terminată dar care reluase cu mare intensitate", remarcând că A. ea însăși ceruse desemnarea unui tutor pentru a o reprezenta și că conform psihologului care o urmărea, copilul „aveva câștigat o anumită serenitate în urma încetării contactelor cu familia de origine", curtea de apel a cerut Comunei Como să efectueze o muncă de mediere între cele două familii.
Conform informațiilor furnizate Curții de consilierul reclamantei la 29 septembrie 2000, situația nu s-a schimbat mult din 1996.
Dreptul intern relevant
art. 333 al Codului civil („CC") prevede că dacă comportamentul unuia sau ambilor părinți nu este suficient de grav pentru a justifica pierderea autorității părintești, ci totuși prejudiciază copilul, judecătorul poate lua orice măsuri pertinente și chiar poate ordona îndepărtarea copilului din locuința sa.
Curtea de Casație a precizat, în hotărârea sa nr. 2641/1982, că chiar și după anularea, ca urmare a opoziției părinților, a deciziei de declarare a unui copil ca adoptabil, judecătorul nu trebuie să ordone automat întoarcerea acestuia în familia sa, ci are obligația de a verifica dacă între timp copilul s-a adaptat și s-a atașat familiei de plasament și o consideră a sa, și dacă prin urmare întoarcerea sa ar prejudicia echilibrul, sănătatea fizică și mentală, educația și viitorul sa. Judecătorul va putea adopta, în aplicarea articolului 333 CC orice măsură corespunzătoare în interesul minorei.
Aceeași jurisdicție consideră aplicabilă procedurilor privind deciziile care privesc custodia și plasamentul minorenilor, art. 612 CPC, referitor la executarea silită a obligațiilor de a face sau de a nu face. Articolele 615 și 617 reglementează opoziția la executarea silită.
Invocând articolele 6 § 1, 8 și 12 ale Convenției, reclamanta se plânge de durata procedurii cât și de neexecutarea hotărârii curții de apel din Brescia, de o încălcare a dreptului la respectarea vieții familiale, și în final de încălcarea dreptului și datoriei sale de a asigura educația și întreținerea fiicei sale.
1.
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanta se plânge de durata procedurii. Conform acestei prevederi, „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor cu privire la drepturile și obligațiile de natură civilă (...)".
Curtea reamintește că conform „legii Pinto" persoanele care au suferit o vătămare materială sau morală pot sesiza curtea de apel competentă pentru a constata încălcarea Convenției cu privire la respectarea termenului rezonabil al articolului 6 § 1, și pot solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă.
Curtea a constatat deja în mai multe decizii de admisibilitate (a se vedea, printre altele, cereri nr. 69789/01, Brusco c. Italia din 6 septembrie 2001, CEDO 2001-IX, și nr. 34969/97, Giacometti c. Italia din 8 noiembrie 2001, CEDO 2001-XII), că remediul introdus de legea Pinto este o cale de atac pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii și aceasta indiferent de data introducerii cererii înaintea Curții.
Nedetectând nicio circumstanță care să decidă diferit în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 ale Convenției.
2.
În observațiile sale din 21 aprilie 2001, în replică la cele ale Guvernului, reclamanta afirmă pentru prima dată că judecătorii care au hotărât după anularea deciziei de declarare a lui A. ca adoptabil nu au fost imparțiali după cum cere art. 6 § 1.
Cu toate acestea, Curtea nu este chemată să se pronunțe asupra punctului de știere dacă faptul reclamat de reclamantă relevă aparența unei încălcări a Convenției. Într-adevăr, în temeiul articolului 35 § 1 al Convenției, ea trebuie sesizată în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. În cazul de față, ultima decizie judiciară datează din 15 februarie 1996, adică mai mult de șase luni înainte de introducerea noii plângeri a reclamantei.
Curtea nu poate deci decât să respingă această parte a cererii, în aplicarea articolului 35 § 4 al Convenției.
3.
Reclamanta se plânge că în ciuda hotărârii curții de apel din Brescia din 5 aprilie 1993, fiica sa nu s-a reintegrat în locuința sa. Ea deduce din aceasta încălcarea dreptului la un tribunal, respectarea vieții familiale și asigurarea educației și întreținerii fiicei sale. Prevederile pertinente se citesc respectiv după cum urmează:
art. 6 § 1
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor cu privire la drepturile și obligațiile de natură civilă (...)".
art. 8
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și familiale, domiciliului și corespondenței sa.
art. 2 al Protocolului nr. 1
2.Nu poate exista nicio ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinei și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora.
"
„Nici o persoană nu poate fi privată de dreptul la instrucție. Statul, în exercitarea funcțiilor pe care și le asumă în domeniul educației și învățământului, va respecta dreptul părinților de a asigura educație și învățământ în conformitate cu convingerile religioase și filozofice ale lor.
"
Conform Guvernului, nu ar fi existat în cazul de față nicio contestație asupra unui drept de natură civilă în sensul articolului 6 al Convenției deoarece jurisdicțiile competente nu ar fi fost chemate să hotărască între două cereri opuse, ci ar fi hotărât în interesul copilului. În consecință, nu se poate vorbi de neexecutare a hotărârii litigioase datorită motivului că în materia de jurisdicție voluntară (jurisdictio voluntaria) deciziile tribunalelor pentru copii nu devin definitive. Cele trei prevederi invocate de reclamantă nu ar fi fost prin urmare încălcate. Guvernul subliniază că în orice caz A. s-a întors la familia naturală dar după câteva zile, a fugit de la școală pentru a se reîntoarce la familia dădacei. Abia după constatarea eșecului executării hotărârii curții de apel din Brescia au intervenit autoritățile pentru a suspenda executarea în curs, a menține custodia și plasamentul copilului și a institui o muncă de mediere între reclamantă și dădacă.
Reclamanta denunță „răpirea de stat" a fiicei sale, încredințate familiei dădacei chiar și după hotărârea de apel care anulase decizia de declarare a lui A. ca adoptabil.
Cu privire la excepția Guvernului privind natura dreptului în cauză în procedura litigioasă, Curtea se limitează la a sublinia că în cererea sa din 26 aprilie 1994, reclamanta a solicitat executarea hotărârii curții de apel din Brescia care ordonase întoarcerea copilului în familia naturală. Această întoarcere, care trebuia preparată și urmărită de serviciile sociale competente, avea ca scop refacerea relațiilor familiale între A. și familia naturală. Conform Curții, aceste relații se încadrează fără îndoială în noțiunea de drept de natură civilă în sensul articolului 6 § 1 al Convenției, care se aplică deci în speță. Excepția Guvernului nu poate fi reținută.
Pe fond, Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia art. 6 garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască orice contestație privind drepturile și obligațiile de natură civilă; prin urmare, consacrează „dreptul la tribunal". Cu toate acestea, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui Stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în detrimentul unei părți. Dacă articolul ar trebui să fie considerat ca referindu-se exclusiv la accesul la judecător și desfășurarea procesului, ar putea crea situații incompatibile cu principiul preeminență dreptului pe care Statele contractante s-au angajat să o respecte prin ratificarea Convenției. Executarea unei hotărâri sau a unei judecăți, din orice jurisdicție, trebuie deci considerată ca făcând parte integrantă din „proces" în sensul articolului 6 (hotărâre Hornsby c. Grecia din 19 martie 1997, Culegere 1997-II, p. 510, § 40); ea nu poate fi împiedicată, invalidată sau întârziată în mod excesiv (hotărâre Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, § 74, CEDO 1999-V).
Faptele prezentei cereri nu se pretează totuși la o aplicare rigidă a acestui principiu. Curtea reamintește că întoarcerea lui A. în familia reclamantei a fost împiedicată în mare parte de refuzul copilului de a se supune hotărârii curții de apel din Brescia. Confruntate cu o situație dificilă cu, pe de o parte, A. care, după ce a trăit o scurtă perioadă cu familia naturală, fuge de la școală pentru a se reîntoarce la dădaca sa, și, pe de altă parte, reclamanta care inițiază executarea silită a hotărârii de apel, autoritățile naționale au optat pentru o soluție de compromis. Ținând seama de vârsta copilului, acum capabil să înțeleagă realitatea și să perceapă propriile-i dorințe și cerințe, tribunalul pentru copii a decis, la 13 iunie 1994, să încredințeze custodia lui A. Comunei Como cu menținerea în familia dădacei. Conform tribunalului, întoarcerea lui A. nu putea avea loc decât după o lungă perioadă și cu ajutor corespunzător. Mai apoi, situația neîmbunătățindu-se, judecătorul de instanță a Varesului a suspendat executarea hotărârii de apel. Custodia și plasamentul lui A. au fost din nou ordonate și confirmate respectiv de tribunalul pentru copii (în septembrie 1995) și curtea de apel din Milano (în februarie 1996). Aceste jurisdicții au perseverat în încercarea de a apropia pe A. și pe familia reclamantei, cerând serviciilor sociale să determine dacă o reluare a relațiilor redevenit posibilă și să efectueze o muncă de mediere între cele două familii. Conform elementelor dosarului, A. nu s-a reîntors să locuiască la reclamantă.
Curtea acordă o mare importanță comportamentului autorităților naționale competente după hotărârea curții de apel din Brescia, comportament evident menite a permite întoarcerea lui A. în familia reclamantei în cele mai bune condiții și fără a face violență fizică și psihică copilului. Ea estimează că, ținând seama de circumstanțele dificile ale cauzei, aceste autorități au luat toate măsurile necesare, în scopul de a executa hotărârea litigioasă, care s-ar putea în mod rezonabil aștepta de la ele.
În consecință, plângerea referitoare la neexecutarea acelei hotărâri se dovedește evident neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
În ceea ce privește încălcarea pretinsă a articolului 8, Curtea reamintește că, pentru un părinte și copilul său, a fi împreună reprezintă un element fundamental al vieții familiale și că măsurile luate de autorități care îi împiedică constituie o ingerință în dreptul protejat de art. 8 (a se vedea, printre altele, hotărâre Bronda c. Italia din 9 iunie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-IV, § 51, și W. F. c. Italia, decizie din 5 aprilie 2001, nr. 34803/97). Faptele cauzei constituie o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea vieții familiale, așa cum este garantat de art. 8 § 1 al Convenției.
O asemenea ingerință nu respectă acest articol decât dacă este prevăzută de lege, urmărește unu sau mai multe scopuri legitime în conformitate cu §2 al articolului 8 și poate fi considerată o măsură necesară într-o societate democratică (a se vedea hotărâre Bronda precitată, § 52).
În cazul de față, situația litigioasă rezultă din aplicarea articolului 333 al Codului civil, conform căruia atunci când comportamentul unui părinte prejudiciază copilul, judecătorul poate lua orice măsuri pe care le consideră oportune. Curtea reamintește că expresia „prevăzută de lege" impune nu numai ca măsura incriminată să aibă o bază în dreptul intern, ci vizează și calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă justițiabililor și previzibilă. În special, o normă este „previzibilă" atunci când este redactată cu precizie și oferă o anumită garanție împotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice. Curtea a judecat deja totuși că sunt situații, mai ales în materia plasamentelor de copii - justamente pentru a asigura protecție eficace a acestora - în care nu toate circumstanțele pot fi definite exact dinainte de legislator (a se vedea, de exemplu, hotărâri Eriksson c. Suedia din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pp. 24 și 25, §§ 59 și 60, și Bronda precitată, § 54). Redactarea articolului 333 CC este într-adevăr destul de generală, ceea ce lasă autorităților naționale un larg putere de apreciere, în particular pentru determinarea măsurilor necesare pentru protejarea copilului. Cu toate acestea, în materia revocării unei decizii de declarare a unui copil ca adoptabil, Curtea de Casație însăși a interpretat art. 333 CC în sensul că acordă judecătorului competent puterea de a adopta orice măsură corespunzătoare în interesul exclusiv al copilului. În plus, garanții împotriva atingerilor arbitrare rezultă din aceea că aplicarea acestei norme este supusă controlului tribunalelor. În aceste circumstanțe, Curtea este de părere că ingerința se baza pe o bază legală, suficient previzibilă și accesibilă.
Curtea observă că autoritățile naționale au intervenit pentru a proteja copilul; textul hotărârilor litigioase arată clar că interesul copilului și protecția dezvoltării sale psihice au ghidat judecătorii, a căror abordare a urmărit mereu întoarcerea în familia reclamantei.
În consecință, ingerința urmărea un scop legitim, și anume protecția drepturilor și libertăților altora, în conformitate cu §2 al articolului 8.
Rămâne de examinat problema dacă ingerința era necesară într-o societate democratică.
Pentru a face acest lucru, Curtea reamintește că trebuie examinată, la lumina ansamblului cauzei, dacă motivele invocate pentru a justifica măsurile litigioase erau relevante și suficiente în scopul paragrafului 2 al articolului 8 (hotărâri Olsson c. Suedia (nr. 1) din 24 martie 1988, seria A nr. 130, p. 32, § 68; Scozzari și Giunta c. Italia [GC], nr. 39221/98 și nr. 41963/98, § 148, CEDO 2000). În acest context, Curtea nu are sarcina de a se substitui autorităților interne pentru a reglementa preluarea copiilor de către administrația publică și drepturile părinților acestor copii, ci de a aprecia din perspectiva Convenției deciziile pe care le-au adoptat în exercitarea puterii lor de apreciere (hotărâre Bronda precitată, § 59).
Curtea reamintește apoi că trebuie în general considerată preluarea unui copil ca o măsură temporară care trebuie suspendată de îndată ce situația se pretează și orice act de executare trebuie să corespundă unui scop final: a reuni din nou părintele natural și copilul. În această privință, un echilibru just trebuie menținut între interesele copilului de a rămâne plasat și cele ale părintelui de a trăi cu el. În efectuarea acestui exercițiu, Curtea acordă o importanță deosebită interesul superior al copilului care, conform naturii și gravității sale, poate prevaleze asupra celui al părintelui. În special, art. 8 nu poate autoriza părintele să vadă luate măsuri prejudiciale sănătății și dezvoltării copilului (hotărâre Johansen c. Norvegia din 7 august 1996, Culegere 1996-III, § 78).
Referindu-se la concluzia privind plângerea referitoare la dreptul la tribunal, conform căreia întoarcerea lui A. în familia reclamantei a fost împiedicată în mare parte de refuzul copilului de a se supune hotărârii curții de apel din Brescia, Curtea estimează că motivele avansate pentru a justifica deciziile de a încredința pe A. Comunei Como și de a o menține plasată în familia dădacei erau relevante și suficiente în scopul paragrafului 2 al articolului 8 al Convenției. Prin urmare, ea nu detectează nicio aparență de încălcare a dreptului reclamantei la respectarea vieții familiale, așa cum este garantat de art. 8 al Convenției.
Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind evident neîntemeiată, în conformitate cu articolele 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
În sfârșit, în privința ultimei plângeri a reclamantei, în vederea concluziilor pe terenul articolelor 6 (dreptul la tribunal) și 8 al Convenției, Curtea nu detectează de asemenea nici elemente susceptibile de a ridica o problemă cu privire la dreptul reclamantei de a-și educa copilul - plângere de altfel nesusținută. Aceasta este deci evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Grefier
Președinte
de la requête n° 34908/97
présentée par Bruna GIANOLINI
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 29 août 2002 en une chambre composée de
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
P.
Lorenzen
,
M
me
N.
Vajić
,
MM.
E.
Levits
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky,
juges
,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 juillet 1995,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est née en 1940 et réside à Como (Italie). Elle est représentée devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Enceinte de trois mois lors du décès de son époux, en novembre 1979, la requérante accoucha en mai 1980 d’une fille, A. Déjà mère de cinq enfants mineurs, la requérante, devant reprendre le travail (exploitation de deux commerces), décida de faire appel à une baby-sitter. Celle-ci ayant renoncé à poursuivre le rapport de travail pour des raisons de santé, la requérante, en novembre 1980, confia à temps plein A. à une nourrice habitant près de l’un de ses commerces afin de pouvoir rendre visite régulièrement à son enfant.
A partir d’avril 1984, la requérante ne versa plus le salaire à la nourrice car apparemment celle-ci se refusait à permettre le retour d’A. dans sa famille naturelle.
En février 1985, la requérante eut une autre fille.
Le 11 avril 1985, la nourrice et son mari s’adressèrent au tribunal pour enfants de Milan et déclarèrent que la mère naturelle s’était pratiquement désintéressée de l’enfant et n’avait que très peu contribué à son maintien. Parents de sept enfants, ils demandaient à pouvoir garder A. qu’ils considéraient comme leur enfant.
Le 17 mai 1985, dans le cadre de la procédure visant à déclarer A. adoptable, le tribunal suspendit provisoirement l’autorité parentale de la requérante, désigna la commune de Vedano Olona tutrice de A. et lui ordonna de maintenir l’enfant chez la famille de la nourrice et d’organiser des visites avec la mère naturelle. Une enquête sociale fut aussi confiée aux services compétents.
Le 21 juin 1985, la requérante fut entendue par un des juges du tribunal pour enfants.
Le 30 juillet 1985, le tribunal confirmait la décision provisoire du 15 mai 1985. Le 11
juillet 1986, il ordonna l’interruption des contacts entre l’enfant et sa mère. La requérante et deux de ses enfants devenus majeurs s’opposèrent à cette décision mais il furent déboutés par le tribunal le 5
février 1987. Se fondant sur les déclarations de la famille de la nourrice, la juridiction releva que la requérante avait rendu visite à l’enfant seize fois en quatre ans et qu’à partir de 1985 elle s’était désintéressée d’A. Le tribunal observa en outre, que même après la reprise des contacts ordonnée en mai 1985, l’enfant s’était montrée étrangère à ses frères avec lesquels elle avait entretenu des relations sporadiques. La séparer de sa famille nourricière aurait entraîné des conséquences négatives irréparables, eu aussi égard à la personnalité de la mère, pratiquement «
incapable de percevoir et satisfaire les besoins affectifs et éducatifs de l’enfant
».
Le 10 avril 1987, la requérante et ses deux enfants majeurs saisirent la cour appel de Milan, section pour enfants, en arguant que le tribunal s’était limité à se référer aux déclarations de la famille nourricière sans tenir compte de la situation familiale des demandeurs à la suite du décès de leur mari et père. Leur demande fut rejetée le 2 juin 1988. En revanche, le 8
mars 1989, la Cour de cassation cassa la décision du 2 juin 1988 et renvoya l’affaire devant la même juridiction d’appel. Le texte de l’arrêt fut déposé le 23 juin 1990. La cour releva que les juges du fond n’avaient nullement pris en compte la position de la famille naturelle de l’enfant. Elle demanda à la juridiction de renvoi d’évaluer notamment la disponibilité de la mère de s’occuper de sa fille et le comportement éventuellement fautif de la famille nourricière dans les rapports de l’enfant avec sa mère.
Le 7 février 1991, la cour d’appel confirma la décision attaquée. Saisie par la requérante et quatre de ses enfants, la Cour de cassation, le 10
mars
1992, cassa ce dernier arrêt pour les mêmes raisons qu’auparavant et renvoya l’affaire devant la cour d’appel de Brescia. Le texte de l’arrêt fut déposé le 26
juin 1992.
Le 5 avril 1993, la cour d’appel de Brescia ordonna à la famille nourricière de rendre l’enfant à sa famille naturelle en fixant les modalités d’un retour progressif sous le contrôle des services sociaux. Se fondant sur une expertise ordonnée en 1988 par la cour d’appel de Milan, la cour d’appel de Brescia nota les difficultés objectives auxquelles dut faire face la requérante à partir de la grossesse (décès de son époux, problèmes relatif à la succession, gestion de ses deux commerces). Elle estima que le placement d’A. dans une famille nourricière ne pouvait pas s’analyser comme un refus de sa mère d’exercer son rôle de parent, mais comme une conséquence nécessaire des difficultés constatées.
Le 17 juin 1993, les services sociaux communiquèrent au tribunal que l’enfant refusait de se plier à la décision judiciaire. Ils réussirent par la suite à organiser des rencontres en vue de rapprocher l’enfant de sa famille naturelle, lesquelles se déroulèrent toutefois dans un climat très tendu en raison du comportement de A.. La dernière rencontre eut lieu le 23
juillet
1993.En outre, après avoir vécu pendant une brève période avec sa famille naturelle, A. s’enfuit de l’école pour rejoindre la famille nourricière.
Le 26 avril 1994, la requérante intima à la famille nourricière de lui rendre l’enfant, puis elle s’adressa au juge d’instance de Varese afin d’obtenir l’exécution forcée de l’arrêt de la cour d’appel de Brescia en s’appuyant sur l’article 612 du code de procédure civile («
CPC
»).
Par une décision du 13 juin 1994, le tribunal pour enfants de Milan, saisi le 30 mars 1994 par A. et sa nourrice, confia la garde de celle-ci à la commune de Como, avec maintien chez la famille nourricière. Considérant A. comme une personne pouvant désormais «
comprendre la réalité et percevoir ses propres désirs et exigences
», le tribunal prit acte du refus de l’enfant de réintégrer sa famille naturelle qu’elle percevait comme étrangère. Estimant que le retour ordonné par la cour d’appel ne pourrait se faire qu’au terme d’un long laps de temps et avec une aide appropriée, la juridiction ordonna à la commune d’organiser les visites entre les intéressés ainsi qu’une psychothérapie de l’enfant.
La requérante fit alors opposition devant la cour d’appel de Milan. Le 18 octobre 1994, le tribunal pour enfants déclara provisoirement exécutoire sa décision du 13 juin précédent.
Le 10 décembre 1994, considérant que la décision du tribunal devait prévaloir sur celle de la cour d’appel de Brescia en raison notamment de la mauvaise évolution de la situation et afin d’éviter la détérioration des rapports entre les parties en cause, le juge d’instance de Varese, statuant sur l’opposition à l’exécution introduite par la nourrice aux termes des articles 615 et 617 CPC à une date non précisée, suspendit l’exécution de l’arrêt de la cour d’appel de Brescia et fixa aux parties un délai de trois mois pour la reprise de la procédure au fond devant le tribunal pour enfants.
Le 22 décembre 1994, la cour d’appel de Milan, annula la décision du tribunal pour enfants du 13 juin 1994 en raison de l’incapacité d’ester en justice des demanderesses. Le texte de la décision fut déposé le 11
janvier
1995.
Le 27 septembre 1995, le tribunal pour enfants confia à nouveau A. à la commune de Como et ordonna une enquête sociale afin de déterminer si une reprise des relations entre l’enfant et sa famille naturelle était redevenue possible. Le tribunal releva que, si chaque mère a le droit d’élever et éduquer son enfant, ce droit ne peut se réaliser par le biais d’une violence physique et psychique sur l’enfant. Il était dans l’intérêt de A., laquelle éprouvait une grande souffrance depuis son plus tendre âge en
raison d’un
sentiment d’abandon, de ne pas être arrachée à la famille nourricière compte tenu de l’affection profonde développée par la mineure.
Le 30 octobre 1995, la requérante attaqua cette décision devant la cour d’appel de Milan qui la débouta le 15 février 1996. Relevant le refus de la mineure envers sa famille naturelle et son incapacité à «
gérer l’issue d’une bataille qu’elle avait considérée terminée mais qui avait repris avec grande intensité
», notant qu’A. avait elle-même exigé la désignation d’un tuteur pour la représenter et que selon la psychologue chargée de la suivre, l’enfant «
avait acquis une certaine sérénité à la suite de l’interruption des contacts avec sa famille d’origine
», la cour d’appel demanda à la commune de Como d’effectuer un travail de médiation entre les deux familles.
Selon les renseignements fournis à la Cour par le conseil de la requérante le 29
septembre 2000, la situation n’a guère évolué depuis 1996.
Le droit interne pertinent
L’article 333 du code civil («
CC
») prévoit que si le comportement de l’un ou des deux parents n’est pas suffisamment grave pour justifier la déchéance de l’autorité parentale, mais porte néanmoins préjudice à l’enfant, le juge peut prendre toutes décisions pertinentes et même ordonner l’éloignement de l’enfant de son foyer.
La Cour de cassation a précisé, dans son arrêt n 2641/1982, que même après l’annulation, à la suite de l’opposition des parents, de la décision déclarant un enfant adoptable, le juge ne doit pas ordonner automatiquement le retour de ce dernier dans sa famille, mais a l’obligation de vérifier si entre-temps l’enfant s’est adapté et attaché à la famille d’accueil et la considère comme la sienne, et si par conséquent son retour porterait préjudice à son équilibre, sa santé physique et mentale, son éducation et son avenir. Le juge pourra adopter, en application de l’article 333 CC toute mesure appropriée dans l’intérêt du mineur.
La même juridiction considère applicable aux procédures relatives à décisions qui concernent la garde et le placement de mineurs, l’article 612 CPC, portant sur l’exécution forcée d’obligations de faire ou de ne pas faire. Les articles 615 et 617 réglementent l’opposition à l’exécution forcée.
Invoquant les articles 6 § 1, 8 et 12 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure ainsi que de la non-exécution de l’arrêt de la cour d’appel de Brescia, d’une atteinte du droit au respect de la vie familiale, et enfin de la violation de son droit et devoir de pourvoir à l’éducation et au maintien de sa fille.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure. Selon cette disposition,
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
La Cour rappelle que selon la « loi Pinto » les personnes ayant subi un dommage matériel ou moral peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.
La Cour a déjà constaté dans plusieurs décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres, requêtes n° 69789/01,
Brusco c. Italie
du 6 septembre 2001, CEDH 2001-IX, et n° 34969/97,
Giacometti c. Italie
du 8
novembre 2001, CEDH 2001-XII), que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ceci quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.
Ne décelant aucune circonstance de nature à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
2.
Dans ses observations du 21 avril 2001, en réponse à celles du Gouvernement, la requérante affirme pour la première fois que les juges qui ont statué après l’annulation de la décision déclarant A. adoptable n’ont pas été impartiaux comme le veut l’article 6 § 1.
Toutefois, la Cour n’est pas appelée à se prononcer sur le point de savoir si le fait allégué par la requérante révèle l’apparence d’une violation de la Convention. En effet, aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle doit être saisie dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. En l’espèce, la dernière décision judiciaire remonte au 15
février 1996, soit plus de six mois avant l’introduction du nouveau grief de la requérante.
La Cour ne peut donc que rejeter cette partie de la requête, en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
3.
La requérante se plaint de ce que malgré l’arrêt de la cour d’appel de Brescia du 5 avril 1993, sa fille n’a pas réintégré son foyer. Elle en infère la violation de son droit à un tribunal, au respect de sa vie familiale et de pourvoir à l’éducation et au maintien de sa fille. Les dispositions pertinentes se lisent respectivement ainsi :
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 8
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
Article 2 du Protocole n° 1
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
«
Nul ne peut se voir refuser le droit à l’instruction. L’Etat, dans l’exercice des fonctions qu’il assumera dans le domaine de l’éducation et de l’enseignement, respectera le droit des parents d’assurer cette éducation et cet enseignement conformément à leurs convictions religieuses et philosophiques.
»
Selon le Gouvernement, il n’y aurait eu en l’espèce aucune contestation sur un droit de nature civile au sens de l’article 6 de la Convention car les juridictions compétentes ne seraient pas appelées à trancher entre deux demandes opposées, mais statueraient dans l’intérêt de l’enfant. Par conséquent, l’on ne saurait parler de non-exécution de l’arrêt litigieux au motif qu’en matière de juridiction volontaire («
volontaria giurisdizione
») les décisions des tribunaux pour enfants ne deviennent pas définitives. Les trois dispositions invoquées par la requérante n’auraient donc pas été violées. Le Gouvernement souligne qu’en tout cas A. était retournée chez sa famille naturelle mais après quelques jours, elle avait fugué de l’école pour rejoindre la famille nourricière. Ce ne fut donc qu’après le constat d’échec de l’exécution de l’arrêt de la cour d’appel de Brescia que les autorités intervinrent pour suspendre l’exécution en cours, maintenir la garde et le placement de l’enfant et mettre en place un travail de médiation entre la requérante et la nourrice.
La requérante dénonce le «
kidnapping d’état
» de sa fille, confiée à la famille nourricière même après l’arrêt d’appel annulant la décision déclarant A. adoptable.
Au sujet de l’exception du Gouvernement relative à la nature du droit en cause dans la procédure litigieuse, la Cour se borne à souligner que dans sa demande du 26 avril 1994, la requérante sollicita l’exécution de l’arrêt de la cour d’appel de Brescia qui avait ordonné le retour de l’enfant chez sa famille naturelle. Ce retour, qui devait être préparé et suivi par les services sociaux compétents, tendait au rétablissement des rapports familiaux entre A. et sa famille naturelle. Selon la Cour ces rapports relèvent sans conteste de la notion de droit de caractère civil au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, lequel s’applique donc en l’occurrence. L’exception du Gouvernement ne saurait être retenue.
Sur le fond, la Cour rappelle sa jurisprudence selon la quelle l’article 6 garantit à chacun le droit à ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil ; il consacre de la sorte le « droit à un tribunal ». Toutefois, ce droit serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un Etat contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie. Si cet article devait passer pour concerner exclusivement l’accès au juge et le déroulement de l’instance, cela risquerait de créer des situations incompatibles avec le principe de la prééminence du droit que les Etats contractants se sont engagés à respecter en ratifiant la Convention. L’exécution d’un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit donc être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6 (arrêt Hornsby c. Grèce du 19 mars 1997,
Recueil
1997-II, p. 510, § 40) ; elle ne peut être empêchée, invalidée ni retardée de manière excessive (arrêt
Immobiliare Saffi c. Italie
[GC], n°
Les faits de la présente requête ne prêtent toutefois pas à une application rigide de ce dernier principe. La Cour rappelle que le retour de A. dans la famille de la requérante a été empêché en grande partie par le refus de l’enfant de se plier à l’arrêt de la cour d’appel de Brescia. Confrontées à une situation difficile avec, d’une part, A. qui, après avoir vécu pendant une brève période avec sa famille naturelle, fugue de l’école pour rentrer chez sa nourrice, et, d’autre part, la requérante qui entame l’exécution forcée de l’arrêt d’appel, les autorités nationales optèrent pour une solution de compromis. Compte tenu de l’âge de l’enfant, désormais capable de comprendre la réalité et percevoir ses propres désirs et exigences, le tribunal pour enfants décida, le 13 juin 1994, de confier la garde de A. à la commune de Como avec maintien chez la famille nourricière. Selon le tribunal, le retour de A. ne pouvait se faire qu’au terme d’un long laps de temps et une aide appropriée. Par la suite, la situation ne s’étant point améliorée, le juge d’instance de Varese suspendit l’exécution de l’arrêt d’appel. La garde et le placement de A. furent à nouveau ordonnés et confirmés respectivement par le tribunal pour enfants (en septembre 1995) et la cour d’appel de Milan (en février 1996). Lesdites juridictions persistèrent dans la tentative de rapprocher A. et la famille de la requérante en demandant aux services sociaux de déterminer si une reprise des relations était redevenue possible et d’effectuer un travail de médiation entre les deux familles. D’après les éléments du dossier, A. n’est pas retournée à vivre chez la requérante.
La Cour attache une grande importance au comportement des autorités nationales compétentes à la suite de l’arrêt de la cour d’appel de Brescia, comportement voué à l’évidence à permettre le retour de A. dans la famille de la requérante dans les meilleures conditions et sans faire violence physique et psychique à l’enfant. Elle estime que, compte tenu des circonstances difficiles de la cause, lesdites autorités ont pris toutes les mesures nécessaires, en vue d’exécuter l’arrêt litigieux, que l’on pouvait raisonnablement être en droit d’attendre d’elles.
Par conséquent, le grief tiré de la non-exécution dudit arrêt se révèle manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
En ce qui concerne la violation alléguée de l’article 8, la Cour rappelle que, pour un parent et son enfant, être ensemble représente un élément fondamental de la vie familiale et que des mesures prises par les autorités nationales qui les en empêchent constituent une ingérence dans le droit protégé par l’article 8 (voir, entre autres, l’arrêt Bronda c. Italie du 9 juin 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-IV, § 51, et W. F. c. Italie, déc. du 5 avril 2001, n°
34803/97). Les faits de la cause constituent une ingérence dans le droit de la requérante au respect de sa vie familiale, tel que garanti par l’article 8 § 1 de la Convention.
Pareille ingérence méconnaît cet article à moins qu’elle ne soit prévue par la loi, ne vise un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 de l’article 8 et ne puisse passer pour une mesure nécessaire dans une société démocratique (voir l’arrêt Bronda
précité, § 52).
En l’espèce, la situation litigieuse découle de l’application de l’article 333 du code civil, aux termes duquel lorsque le comportement d’un parent porte préjudice à son enfant, le juge peut prendre toutes les mesures qu’il estime opportunes. La Cour rappelle que les mots « prévue par la loi » imposent non seulement que la mesure incriminée ait une base en droit interne, mais visent aussi la qualité de la loi en cause : ainsi, cette dernière doit être accessible aux justiciables et prévisible. En particulier, une norme est « prévisible » lorsqu’elle est rédigée de manière précise et offre une certaine garantie contre des atteintes arbitraires de la puissance publique. La Cour a toutefois déjà jugé qu’il est des situations, notamment en matière de placements d’enfants - aux fins justement d’assurer une protection efficace de ces derniers -, où toutes les circonstances ne peuvent être exactement définies à l’avance par le législateur (voir, par exemple, les arrêts Eriksson c. Suède du 22 juin 1989, série A n° 156, pp. 24 et 25, §§ 59 et 60, et Bronda précité, § 54). Le libellé de l’article 333 CC est certes assez général, ce qui laisse aux autorités nationales un large pouvoir d’appréciation, en particulier pour la détermination des mesures nécessaires pour protéger l’enfant. Toutefois, en matière de révocation d’une décision déclarant un enfant adoptable, la Cour de cassation elle-même a interprété l’article 333 CC dans le sens qu’il donne au juge compétent le pouvoir d’adopter toute mesure appropriée dans l’intérêt exclusif de l’enfant. De plus, des garanties contre les ingérences arbitraires résultent de ce que l’application de cette norme relève du contrôle des tribunaux. Dans ces circonstances, la Cour est d’avis que l’ingérence reposait sur une base légale, suffisamment prévisible et accessible.
La Cour observe que les autorités nationales sont intervenues afin de préserver l’enfant ; le texte même des décisions litigieuses montre clairement que l’intérêt de l’enfant et la sauvegarde de son développement psychique ont guidé les juges, dont la démarche a toujours visé le retour dans la famille de la requérante.
Par conséquent, l’ingérence poursuivait un but légitime, à savoir la protection des droits et libertés d’autrui, conformément au paragraphe 2 de l’article 8.
Reste à examiner la question de savoir si l’ingérence était nécessaire dans une société démocratique.
Pour ce faire, la Cour rappelle qu’il y a lieu d’examiner, à la lumière de l’ensemble de l’affaire, si les motifs invoqués pour justifier les mesures litigieuses étaient pertinents et suffisants aux fins du paragraphe 2 de l’article 8 (arrêts Olsson c. Suède (n° 1) du 24 mars 1988, série A n° 130, p.
32, § 68 ;
Scozzari et Giunta c. Italie
[GC], n° 39221/98 et n° 41963/98, §
148, CEDH 2000). Dans ce contexte la Cour n’a pas pour tâche de se substituer aux autorités internes pour réglementer la prise en charge d’enfants par l’administration publique et les droits des parents de ces enfants, mais d’apprécier sous l’angle de la Convention les décisions qu’elles ont rendues dans l’exercice de leur pouvoir d’appréciation (arrêt Bronda précité, § 59).
La Cour rappelle ensuite qu’il faut normalement considérer la prise en charge d’un enfant comme une mesure temporaire à suspendre dès que la situation s’y prête et tout acte d’exécution doit concorder avec un but ultime
: unir à nouveau le parent naturel et l’enfant. A cet égard, un juste équilibre doit être ménagé entre les intérêts de l’enfant à demeurer placé et celui du parent à vivre avec lui. En procédant à cet exercice, la Cour attache une importance particulière à l’intérêt supérieur de l’enfant qui, selon sa nature et sa gravité, peut l’emporter sur celui du parent. Notamment, l’article 8 ne saurait autoriser le parent à voir prendre des mesures préjudiciables à la santé et au développement de l’enfant (arrêt Johansen c. Norvège du 7 août 1996,
Recueil
Se référant à la conclusion relative au grief tiré du droit à un tribunal, selon laquelle le retour de A. dans la famille de la requérante a été empêché en grande partie par le refus de l’enfant de se plier à l’arrêt de la cour d’appel de Brescia, la Cour estime que les motifs avancés pour justifier les décisions de confier A. à la commune de Como et de la maintenir placée dans la famille nourricière étaient pertinents et suffisants aux fins du paragraphe 2 de l’article 8 de la Convention. Partant, elle ne décèle aucune apparence de violation dans le droit au respect de la vie familiale de la requérante, tel que garanti par l’article 8 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Enfin, en ce qui concerne le dernier grief de la requérante, au vu des ses conclusions sur le terrain des articles 6 (droit à un tribunal) et 8 de la Convention, la Cour ne décèle pas non plus d’éléments susceptibles de soulever une question au regard du droit de la requérant à élever et éduquer son enfant - grief d’ailleurs non étayé. Celui-ci est donc manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président