CtEDO 08.11.2001 Auto

GIACOMETTI ET AUTRES contre l'ITALIE

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
08.11.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Partiellement irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
GIACOMETTI ET AUTRES contre l'ITALIE (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

PRIMĂ DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 34939/97 prezentată de Filomena GIACOMETTI și de 5 alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 8 noiembrie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Tulkens, Lorenzen mei Vajić Bototarova judecători Raimondi judecător ad hoc domnul E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 24 decembrie 1996 și înregistrată la 17 februarie 1997, având în vedere decizia parțială a Curții din 29 martie 2001, După ce a intenționat, face următoarea decizie DE FAPT Recurentele sunt resortisante italiene, născute în 1920, 1942, 1944, 1947, 1949 și 1955 și își au reședința în provincia Veneția. În fața Curții, acestea sunt reprezentate de domnul Bertilla Mason, a șasea reclamantă. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Recurentele l-au moștenit pe Antonio Mason de pe terenurile situate în Spinea. În 1980, municipalitatea a autorizat ocuparea de urgență a terenului în vederea exproprierii lor. Terenurile au fost ocupate material la 21 octombrie și 5 decembrie 1980. În 1981, în conformitate cu legislația Această ofertă a fost acceptată de cujus, care a fost acceptată de către cujus, în temeiul Legii nr. 2359 din 1865 (Legea nr. 385 din 1980), care a derogat de la Legea privind proprietatea nr. 2359 din 1865 a orașului Spinea la o ofertă în avans pe landul de a-și stabili dreptul definitiv după intrarea în vigoare a Legii de stabilire a unor noi criterii de despăgubire pentru terenurile de construcție. reclamante și, la 15 ianuarie, 14 mai și 12 iunie 1981, acesta încheie trei acorduri de cesiune a terenurilor (în sensul articolului 25 din Legea nr. 2359 din 1865), prin care exproprierea terenurilor a fost formalizată. În aceste acorduri s-a convenit că după intrarea în vigoare a noii legi și plata finală calculată, ar fi plătite dobânzi pentru diferență. Printr-o hotărâre din 15 iulie 1983, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională Legea nr. 385 din 1980 care supunea dreptul la despăgubiri pentru a adopta o lege viitoare. Prin urmare, Legea nr. 2359 din 1865, conform căreia dreptul la expropriere a unui teren de construcție ar trebui să corespundă valorii de piață a terenului, a fost din nou în vigoare. recurentele au solicitat în mod în zadar, în repetate rânduri, ca municipalitatea să stabilească judecata definitivă. În fața primăriei, la 12 ianuarie 1991, cuju-ul recurentelor a atribuit municipiul Spinea în fața tribunalului din Veneția, în vederea obținerii unei despăgubiri definitive de expropriere. La 8 august 1992 a intrat în vigoare Legea nr. 359 din 1992 de stabilire a unor noi criterii pentru calcularea dreptului de proprietate. Prin decizia din 14 ianuarie 1993 depusă la 21 iulie 1993, Tribunalul de la Veneția s-a declarat incompetent și a indicat că acțiunea trebuia introdusă în fața instanței de apel din Veneția. La 25 ianuarie 1994, Tribunalul de Cujus reclamantele au reînceput cauza în fața instanței de apel din Veneția. Printr-o ordonanță din 24 mai 1994, instanța de apel s-a reținut să decidă cu privire la competența sa înainte de a numi un expert. La 19 iunie 1995, cuju-ul recurentelor a murit. La 20 iunie 1995, instanța de apel din Veneția, care a fost de asemenea competentă să cunoască cauza, a emis o ordonanță prin care sesizează Curtea de Casație cu privire la problema competenței (regolamento di competenza la 30 septembrie 1995, orașul Spinea și-a declarat falimentul (stato di dissesto), în conformitate cu Decretul legislativ nr. 77 din 25 februarie 1995. La 17 aprilie 1997, a fost făcută o propunere de acord amiabil recurentelor și unui alt grup de comoștenitori din partea comisarului responsabil cu gestiunea financiară a orașului Spinea. Această propunere a fost respinsă. La 10 mai 1997, comisarul responsabil cu gestiunea financiară a orașului Spinea a efectuat o a doua propunere de acord amiabil, care prevede plata unei sume (o sumă globală pentru toți co-moștenitorii de 936 000 000 ITL, și anume 22 223 540 ITL pentru fiecare reclamantă) cu titlu de expropriere Această sumă nu includea despăgubiri pentru durata procedurii. Această propunere implica, din partea recurentelor, renunțarea la procedurile în curs și la orice pretenție în legătură cu exproprierea terenurilor în cauză. Reclamanții au acceptat această ofertă la 13 mai 1997. În acel moment, Curtea de Casație nu a stabilit încă problema instanței competente; ceea ce a fost decis printr-o hotărâre din 22 noiembrie 1996 al cărei text a fost depus la grefă la 22 mai 1997. Cu toate acestea, comisarul a refuzat să dea curs cererii, deoarece celălalt grup de comoștenitori refuzase oferta. La 16 iulie 1997, recurentele au introdus o acțiune în apropierea Ministerului de Interne, pentru a obține plata sumei care face obiectul tranzacției. Prin decizia din 20 octombrie 1997, Ministerul de Interne a acceptat recursul recurentelor. La 23 aprilie 1998, suma în cauză (22 223 540 ITL fiecare) a fost plătită recurentelor, cu deducerea impozitului de 20% prevăzut de Legea nr. 413 din 1991. Printr-o lege de revizuire constituțională nr. 2 din 23 noiembrie 1999, Parlamentul italian a decis să întipărească principiul procesului echitabil în Constituție. La art. 111 din Constituție, în noua sa formulare și în părțile sale relevante, se citește astfel jurisdicția este exercitată prin intermediul unui proces echitabil, reglementat de lege. Fiecare proces se desfășoară în conformitate cu principiile contradicției și al egalității armelor în fața unui judecător terț și imparțial. Legea garantează durata rezonabilă a acestuia. Pentru a face efectiv la nivel intern principiul duratei rezonabile La 24 martie 2001, Parlamentul a adoptat legea Pinto, care, în părțile sale relevante, citește după cum urmează: art. 2 (Dreptul la o satisfacție echitabilă) Orice persoană care a suferit un prejudiciu patrimonial sau nu patrimonial ca urmare a încălcării Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 4 august 1955 nr. 848, în ceea ce privește termenul rezonabil, în conformitate cu art. 6 alin. (1) din Convenție, are dreptul la o satisfacție echitabilă. Atunci când constată încălcarea, judecătorul ia în considerare complexitatea cauzei și, având în vedere aceasta, comportamentul părților și al judecătorului însărcinat cu procedura, precum și comportamentul oricărei autorități care trebuie să participe sau să contribuie la regulamentul său. Judecătorul stabilește valoarea prejudiciului în conformitate cu art. 2056 din Codul civil, respectând următoarele dispoziții: numai prejudiciul care se poate raporta la perioada care depășește termenul rezonabil menționat la alineatul (1) poate fi luat în considerare; prejudiciul care nu este patrimonial este remediat nu numai prin plata unei sume de bani, ci și prin intermediul unor forme adecvate de publicitate a constatării încălcării. art. 3 (Procedură) Cererea de satisfacție echitabilă trebuie depusă în fața instanței judecătorului competent, în conformitate cu art. 11 din Codul de procedură penală, să judece în cauzele referitoare la magistrații jurisdicți în care procedura - a cărei încălcare - este închisă sau este pendinte, în ceea ce privește instanțele de fond, sau este pendinte. Cererea se depune printr-o cale de atac la grefa instanței judecătorești, de către un avocat cu un mandat specific și care conține toate elementele prevăzute la art. 125 din Codul de procedură civilă. Acțiunea este introdusă împotriva ministrului de justiție, dacă este cazul, în fața judecătorului obișnuit, a ministrului apărării, dacă este cazul, în fața judecătorului militar, a ministrului de finanțe silențios, în fața comisiilor fiscale. În toate celelalte cazuri, recursul este introdus împotriva președintelui Consiliului de Miniștri. Curtea de apel se pronunță în conformitate cu articolele 737 și următoarele din Codul de procedură civilă. Acțiunea, precum și decizia de fixare a dezbaterilor în fața camerei competente, sunt notificate, de către reclamant, administrației pârâte cu sediul la biroul Avocaților de la ï [Avvocatura dello Stato (2) Trebuie să existe un termen de cel puțin 15 zile între data notificării și data dezbaterilor din fața camerei. Părțile pot solicita Curții să dispună prezentarea tuturor sau a unora dintre actele și documentele procedurii, cu privire la care se invocă încălcarea menționată la art. 2 și au dreptul de a fi audiate, împreună cu avocații lor, în fața camerei consiliului, dacă se prezintă. Părțile pot depune memorii și documente cu cel mult cinci zile înainte de data la care sunt prevăzute dezbaterile în fața camerei sau până la expirarea termenului acordat de instanță în urma cererii părților. Curtea pronunță, în termen de patru luni de la depunerea căii de atac, o decizie împotriva căreia este posibil să se acționeze în Casație. Hotărârea este executorie imediat. Plata indemnizațiilor către titularii de drept are loc, în limita resurselor disponibile, începând cu 1 ianuarie 2002. art. 4 (Data și condițiile referitoare la introducerea unei căi de atac) Cererea de satisfacție echitabilă poate fi prezentată în cursul procedurii în temeiul căreia încălcarea sau, sub pedeapsa decăzută, se anulează în termen de șase luni de la data la care decizia, care a încheiat procedura menționată anterior, a devenit definitivă. Decizia care face obiectul cererii este comunicată de către grefă nu numai părților, ci și procurorului general în apropierea Curții de Conturi, pentru a permite efectuarea unei proceduri în răspundere și titularilor de acțiuni disciplinare ale funcționarilor implicați în procedură. art. 6 (Norme tranzitorii) În termen de șase luni de la data intrării în vigoare a acestei legi, toți cei care au introdus deja, în timp util, o cerere în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce privește termenul rezonabil, în conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 4 August 1955 nr. 848, pot prezenta cererea menționată la art. 3 din prezenta lege, în cazul în care Curtea Europeană de Justiție nu a declarat încă cererea admisibilă. În acest caz, recursul la instanța de judecată trebuie să indice data la care a fost introdusă cererea în fața Curții Europene. Grefa judecătorului sesizat informează fără întârziere ministrul afacerilor externe cu privire la orice cerere prezentată în conformitate cu art. 3 și în termenele prevăzute la alineatul (1) din prezentul articol. art. 7 (Dispoziții financiare) Sarcina financiară care decurge din punerea în aplicare a acestei legi, evaluată la 12 705 000 000 lira italiană începând cu anul 2002, va fi acoperită prin deblocarea fondurilor înscrise în bugetul trienal 2001-2003, în cadrul capitolului din previziunile de bază ale părții curente a fondului special Ministerul Trezoreriei, bilanțului și programării economice este autorizat să aducă, prin decret, modificările necesare bilanțului. Prin decretul-lege din 12 octombrie 2001, termenul de șase luni prevăzut în art. 6 din Legea Pinto a fost prelungit până la 18 aprilie 2002. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurentele se plâng de durata unei proceduri civile. Recurentele se plâng de durata unei proceduri civile. La art. 6 alineatul (1) din Convenție, care, în părțile sale relevante, este formulată astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul consideră că reclamantul nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, căile de atac interne, dat fiind intrarea în vigoare a Legii Pinto. Recurentele susțin că această cale de atac este o posibilitate de recurs, și nu o obligație - § 6 din legea care declară că Curtea reamintește că regula epuizării are ca scop să menționeze statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a corecta încălcările aduse acestora înainte ca aceste acuzații să fie supuse (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Selmuni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V. Această regulă se bazează pe ipoteza, obiect al articolului 13 din Convenția ). Astfel, aceasta constituie un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de salvgardare instituit prin Convenție are un caracter subsidiar față de sistemele naționale de garantare a drepturilor omului (hotărârile Akdivar și altele c. Turcia din 16 septembrie 1996, Rec., p. 1210, punctul 65 și Aksoyc. Turcia din 18 decembrie 1996, Rec. 2275 alin. 51). Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 din Convenție nu se referă decât la epuizarea recursurilor referitoare atât la infracțiunile incriminate, cât și la cele disponibile și adecvate. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorită (a se vedea în special Hotărârea Akdivar și alte hotărâri citate anterior, p. 1210, § 66, și Hotărârea Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 87-88, § 38). Anumite împrejurări speciale pot scuti recurentele de obligația de a epuiza acțiunile interne ale acestora (hotărârea Selmuni menționată anterior, § 75).Cu toate acestea, Curtea subliniază că simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei acțiuni date care nu este în mod evident condamnată la eșec nu constituie un motiv întemeiat pentru a justifica neutilizarea acțiunilor interne (hotărârile Akdivar, menționate anterior, p. 1212, § 71, și Van Oosterwijck c. Belgia din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 40, p. 18 § ; a se vedea, de asemenea, Koltsidas, Fountis, Androutsos și alții c. Grecia, cererile nr. 24962/94, 25370/94 și 26303/95 (atașate), Decizia Comisiei din 1 iulie 1996, Deciziile și Rapoartele (DR) 86-B, p. 83, 93. În speță, Curtea constată în primul rând că recurentele se pot invoca de standardul tranzitoriu prevăzut la art. 6 din Legea Pinto. Prin urmare, recursul la Curtea le este accesibil. Aceasta arată apoi că legea Pinto urmărește, printre altele, să facă efectiv la nivel intern principiul duratei rezonabile Pe de altă parte, după cum Curtea a amintit în Hotărârea Kudła c. Polonia (hotărârea din 26 octombrie 2000, § 152), dreptul fiecăruia de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil riscă să fie mai puțin personal și nu există nicio posibilitate de a sesiza mai întâi o autoritate națională cu privire la obiecțiunile întemeiate pe convenție. În plus, trebuie amintit că, în hotărârea în cauză, Curtea a concluzionat că încălcarea articolului 13 din Convenție are ca scop absența, în dreptul polonez, a unei căi de atac care să permită reclamantului să obțină sancțiunea dreptului său de a-și vedea cauza, în mod direct într-o perioadă de timp rezonabilă (hotărârea Kudła menționată anterior, §§ 132-160). În ceea ce privește eficacitatea acestui remediu, trebuie menționat că, în temeiul legii în cauză, orice persoană parte la o procedură judiciară care intră sub incidența articolului 6 alineatul (1) din convenție poate introduce o cale de atac pentru constatarea încălcării principiului termenului rezonabil să obțină, după caz, o satisfacție echitabilă care să acopere prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale suferite. În plus, astfel cum reiese din alineatul (2) din art. 2 din lege, instanța națională este chemată, în evaluarea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, să aplice principiile prevăzute de jurisprudența Curții, și anume complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, hotărârile 2543/94, 67, CEDO 1999-II și Philis c. Grecia (nr. 2) din 27 iunie 1997, Rec., 1997-IV, p. 1083, § 35). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu există niciun motiv să se considere că acțiunea introdusă prin legea Pinto nu oferă recurentelor posibilitatea de a-și redresa responsabilitatea sau că nu prezintă o perspectivă rezonabilă de succes ( Brusco c. Italia (dec.), nr. 69789/01, 6.9.2001, care urmează să apară în CEDO 2001). Este adevărat că prezenta cerere a fost introdusă înainte de intrarea în vigoare a Legii Pinto și, prin urmare, în momentul în care au formulat pentru prima dată o plângere la Strasbourg, recurentele nu dispuneau, în dreptul italian, de nicio acțiune eficientă pentru a contesta durata procedurii în litigiu. În această privință, Curtea amintește că: epuizarea căilor de atac interne se bucură în mod normal la data de la care a fost introdusă cererea în fața acesteia. Cu toate acestea, această regulă nu merge fără excepții, care pot fi justificate de circumstanțele speciale ale fiecărui caz din speță (a se vedea Hotărârea Baumann c. Franța (a treia secțiune) din 22 mai 2001, cererea nr. 33592/96, § 47, nepublicată). Curtea consideră că, în prezenta cauză, există numeroase elemente care justifică o excepție de la principiul general potrivit căruia condiția de epuizare trebuie apreciată în momentul introducerii cererii. Curtea observă în special că frecvența tot mai mare a constatării sale de nerespectare, de către statul italian, a cerinței În plus, Comisia a considerat că, în cazul în care nu s-ar fi acordat niciun ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat, Comisia ar fi trebuit să ia în considerare faptul că măsura în cauză nu ar fi putut fi considerată ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat. Pe de altă parte, absența unei acțiuni eficiente de denunțare a duratei excesive a procedurilor îi obligase pe justițiabili să prezinte sistematic Curții de la Strasbourg cereri care ar fi putut fi educate mai întâi și într-un mod mai adecvat în cadrul ordinii juridice italiene. Această situație riscă, pe termen lung, să afecteze funcționarea, atât la nivel național, cât și la nivel internațional, a sistemului de protecție a drepturilor omului prevăzut de Convenție (a se vedea mutatis mutandis, Hotărârea Kudła menționată anterior, § 155). Or, calea de atac introdusă de legea Pinto s Acest lucru nu se aplică numai în cazul cererilor introduse după data intrării în vigoare a legii, ci și în cazul cererilor care, la data respectivă, erau deja înscrise în rolul Curții. În această privință, trebuie să se acorde o importanță deosebită faptului că standardul tranzitoriu prevăzut la art. 6 din Legea Pinto se referă în mod explicit la cererile deja introduse la Strasbourg și, prin urmare, urmărește să elimine în sfera de competență a instanțelor naționale orice cerere pendinte în fața Curții și care nu a fost încă declarată admisibilă. Această dispoziție tranzitorie oferă justițiabililor italieni o posibilitate reală de a obține o redresare la nivel intern, care le aparține, în principiu, să facă uz. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că recurentele erau obligate, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din Convenție, să sesizeze instana de apel cu privire la o cerere în sensul articolelor 3 și 6 din Legea Pinto. Pe de altă parte, nu se poate constata nicio circumstană excepională de natură să le scutească de obligaia de a epuiza căile de atac interne. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii inadmisibile. Erik Fribergh Christos Rozakis Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2001-03-29
0,99
GIACOMETTI ET AUTRES contre l'ITALIE
DEUXIÈME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 34939/97 présentée par Filomena GIACOMETTI et autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 29 mars 2001 en une chamb
CtEDO 2004-01-29
0,95
MASON et AUTRES contre l'ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 43663/98 présentée par Elio MASON et autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 29 janvier 2004 en une chambre composée de
CtEDO 2004-01-29
0,95
MASON ET AUTRES c. ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n o 43663/98 présentée par Elio MASON et autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 29 janvier 2004 en une chambre composée de
CtEDO 2001-10-11
0,93
DI COLA ET AUTRES contre l'ITALIE
DEUXIEME SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 44897/98 présentée par Carolina DI COLA et autres contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 11 octobre 2001 en une chamb
CtEDO 2002-08-29
0,93
GIANOLINI contre l'ITALIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 34908/97 présentée par Bruna GIANOLINI contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 29 août 2002 en une chambre composée de M. C.L. R
Sursă