SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 4318/98 prezentate de Christian MARKERT-DAVIES împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 29 martie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele A.B. Baka J.-P. Costa Strážnická domnii Lorenzen Fischbach A. K Ovler, judecătorii M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 12 iunie 1998 și înregistrată la 31 august 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială a Curții la 29 iunie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant german și american, născut în 1971 și rezident în Germania. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul R. Palma, avocat în baroul Belm. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 13 februarie 1997, autoritățile germane au formulat împotriva reclamantului o cerere de arestare provizorie în Sistemul de Informații Schengen pe baza mandatelor de arestare eliberate la 9 aprilie și 29 noiembrie 1996 de către tribunalul din D.E.ssen (Germania). Primul mandat de arestare conținea cinci ocazii în care reclamantul utilizase în mod ilegal logo-ul societății Walt Disney Company (Germania). Cel de-al doilea mandat de arestare detalia alte opt acțiuni ale reclamantului, dintre care șapte au adus prejudicii averii lui .. prin luarea sau menținerea erorii prin cuvinte mincinoase sau prin cuvinte care vizau denaturarea sau ascunderea adevărului în intenția de a obține de la sine sau de la o terță parte un profit pecuniar ilegal, iar al optulea i-a permis acestuia să se asigure în mod ilegal de mobilierul de pe care îl încredințase, pe care îl deținea și sub custodia sa. Acesta viza, de asemenea, articolele din Codul penal german care reprimă aceste acte la 12 iunie 1997, Tribunalul de Mare Instanță din Meaux l-a condamnat pe reclamant la 18 luni de închisoare, dintre care șase luni cu suspendare pentru înșelăciuni. La 18 iunie 1997, procurorul general al Republicii l-a ascultat pe reclamant, asistat de un avocat și de un interpret. El i-a notat arestarea provizorie, la cererea autorităților germane, pe baza mandatului de arestare emis la 9 aprilie 1996, de instanța de judecată din Essen și extins de noul mandat de arestare al aceleiași instanțe la 29 noiembrie 1996. El l-a pus sub arest la extrădare după ce l-a interogat de identitate. Reclamantul semnează procesul-verbal în care a recunoscut că este persoana desemnată și a declarat că nu are niciun interes în prezentarea acestuia. La 10 iulie 1997, tribunalul din Essen a eliberat un nou mandat de arestare, care s-a substituit mandatelor din 1996. Acest nou mandat retrăgea și regrupa faptele și incriminările cuprinse în cele două mandate din 9 aprilie și 29 noiembrie 1996 și cita textele germane aplicabile faptelor reproșate reclamantului. La 24 iulie 1997, autoritățile germane au înaintat o cerere de extrădare la Ministerul de Externe al Franței, la 25 iulie 1997. La 4 august 1997, reclamantul sesiza camera de judecată a Tribunalului de Primă Instanță din Paris cu privire la o cerere de anulare a procedurii de extrădare. El invoca absența oricărei cereri de arestare scrisă, necunoașterea termenului de patruzeci de zile prevăzut la art. 16 din Convenția europeană de extrădare din 13 septembrie 1957, la data la care mandatul din 9 septembrie 1957 În aprilie 1996, la data de 18 august 1997, camera de judecată a tribunalului de apel din Paris a respins o cerere de eliberare a dreptului intern și a articolului 6 alineatul (3) din convenție. La data de 1 august 1997, camera de judecată a Tribunalului de apel din Paris a respins o cerere de eliberare a dreptului comunitar. octombrie 1997, procurorul general l-a interogat pe reclamant. În aceeași zi, în timpul ședinței publice a camerei de judecată, mandatul de arestare din 10 iulie 1997 și documentele prezentate în sprijinul cererii de extrădare au fost notificate reclamantului. La 5 noiembrie 1997, camera de acuzare a respins cererea de anulare a procedurii de extrădare, pe motiv că semnalarea în sensul articolului 64 din Convenția Schengen din 19 iunie 1990 are același efect ca și o cerere de arestare provizorie în sensul articolului 16 din Convenția europeană de extrădare din 13 septembrie 1957, că termenul de 40 de zile a fost întrerupt în mod valabil de la sosirea monedelor la Ministerul Afacerilor Externe la 25 iulie 1997, că mandatul din 9 aprilie 1996 cuprindea toate elementele necesare, că textele de incriminare aplicabile erau reproduse în mandatul de arestare din 10 aprilie 1996 iulie 1997, că termenele de notificare a înscrisurilor prevăzute de dreptul intern nu au fost impuse cu greu de nulitate și că art. 6 alineatul (3) nu era aplicabil în speță. Acuzarea a luat poziție din oficiu asupra art. 5 alin. (2) și a afirmat că aceasta impunea doar ca informațiile furnizate să fie suficient de clare și explicite pentru a permite instanței competente să acționeze împotriva regularității arestării sale. La 24 februarie 1998, Curtea de Casație a respins recursul pe care recurentul l-a formulat împotriva acestei hotărâri pe motiv că nu poate fi admis să critice condițiile arestării sale provizorii, acestea nefiind afectate de validitatea procedurii de extrădare. De asemenea, Comisia a afirmat că, pe bună dreptate, camera de acuzare declarase inaplicabile în fața ei dispozițiile art. 6 alin. (3) din Convenție și că, întrucât reclamantul nu a invocat o încălcare a art. 5 alin. (2) din Convenție în fața camerei de acuzare, nu a putut face acest lucru pentru prima dată în fața ei. La 13 august 1998, decretul de extrădare, luat la 16 iulie 1998, a fost notificat reclamantului. La 17 august 1998, reclamantul a făcut recurs pentru excesul de putere în fața Consiliului de la: cu concluzii de suspendare a executării. Această acțiune a fost respinsă la 17 martie 1999. Reclamantul a fost extrădat în Germania la 3 mai 1999. GRIEF Reclamantul se plânge că nu a fost informat într-o scurtă perioadă de timp cu privire la motivele arestării sale și la orice acuzații aduse împotriva sa în sensul articolului 5 alineatul (2) din convenție. Reclamantul se plânge că nu a fost informat într-o scurtă perioadă de timp cu privire la motivele arestării sale și la acuzațiile aduse împotriva sa. Guvernul consideră că cauza este vădit nefondată. Acesta reamintește că rezultă din jurisprudența că garanția prevăzută în art. 5 alin. (2) are drept scop să asigure că o persoană este informată, cel mai devreme, cu privire la motivele arestării sale, pentru a-i permite să conteste, dacă este cazul, legalitatea acestei arestări în fața unei instanțe în temeiul alin. (4) din același articol. Cu toate acestea, acesta adaugă că organele Convenției au admis că, în caz de arestare în vederea extrădării, informațiile date nu trebuiau să fie la fel de complete ca în cazul arestării pentru a fi judecate. Guvernul subliniază că, în speță, reclamantul a primit suficiente informații pentru a putea exercita în mod util o cale de atac împotriva legalității detenției sale începând cu 4 august 1997, chiar înainte de notificarea oficială a cererii de extrădare. În cele din urmă, acesta adaugă că mandatul de arestare emis la 10 iulie 1997 și notificat reclamantului la 1 iulie 1997 octombrie 1997 nu a făcut decât să înlocuiască mandatele de arestare emise la 8 aprilie și 29 noiembrie 1996 și subliniază că temeiul juridic al cererii de arestare provizorie, de care reclamantul a avut cunoștință încă de la 18 iunie 1997, nu a fost modificat. Reclamantul nu a răspuns la observațiile guvernului. Curtea amintește că art. 5 alineatul (2) prevede o garanție elementară: orice persoană arestată trebuie să știe de ce. Încorporat în sistemul de protecție pe care îl oferă la art. 5, el obligă o astfel de persoană să semnaleze, într-un limbaj simplu accesibil pentru ea, motivele juridice și de fapt ale privării sale de libertate, astfel încât aceasta să poată discuta legalitatea în fața unei instanțe în temeiul alineatului (4) (hotărârea van der Leer din 21 februarie 1990, seria A nr. 170, p. 13, § 28). Aceasta trebuie să beneficieze de aceste informații "în cel mai scurt timp" (în engleză: "promptly"), dar polițistul care a fost închis poate să nu le furnizeze în întregime imediat. Pentru a stabili dacă a primit suficient și suficient de devreme, trebuie să se țină seama de particularitățile speței. - (hotărârea Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit din 30 august 1990, seria A nr. 182, § 40, p. 19). Curtea arată că, în speță, autoritățile germane au formulat la 13 februarie 1997 o cerere de arest provizoriu al reclamantului pe baza a două mandate de arestare emise la 9 aprilie și 29 noiembrie 1996 de tribunalul din Essen. În timp ce a fost reținut în Franța în executarea unei sentințe de către o instanță franceză, recurentului i s-a comunicat, la 18 iunie 1997, de către procurorul districtual al Republicii, arestarea sa provizorie pe baza mandatului de arestare din 9 aprilie 1996, extins de cel din 29 aprilie 1996 noiembrie 1996. Reclamantul a fost asistat de un avocat și de un interpret și a semnat procesul-verbal în care a recunoscut că este persoana vizată de aceste mandate și a declarat că nu are nicio observație de prezentat. Pe de altă parte, din documentele depuse la dosar reiese în mod clar că mandatul de arestare emis la 10 iulie 1997 și care a fost notificat reclamantului la 1 octombrie 1997, fie în ziua în care a avut loc în fața camerei de judecată, se substituea celor două mandate anterioare și cuprindea într-un singur document faptele menționate în aceste două mandate, fără a adăuga alte fapte în raport cu cele aduse la cunoștința reclamantului la 18 iunie 1997. Prin urmare, Curtea nu a constatat în speță niciun element care să permită să se concluzioneze că reclamantul nu a fost informat în cel mai scurt termen și într-o limbă pe care o înțelege, din motivele arestării sale și ale acuzațiilor aduse împotriva sa. Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n° 43180/98
présentée par Christian MARKERT-DAVIES
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 29 mars 2001 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
A.B.
Baka
,
osta
,
M
me
V.
Strážnická
,
MM.
P.
Lorenzen
,
M.
Fischbach
,
ovler,
juges
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 12 juin1998 et enregistrée le 31
août
1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision partielle de la Cour le 29 juin 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant allemand et américain, né en 1971 et résidant actuellement en Allemagne. Il est représenté devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 13 février 1997, les autorités allemandes formèrent contre le requérant une demande d’arrestation provisoire dans le système d’information Schengen sur le fondement de mandats d’arrêt délivrés les 9 avril et 29
novembre 1996 par le tribunal d’Essen (Allemagne). Le premier mandat d’arrêt énumérait cinq occasions dans lesquelles le requérant avait utilisé professionnellement de manière illégale le logo de la société «
Walt Disney Company
» dans le but d’en tirer profit et visait les textes de loi en infraction desquels ces actes avaient été commis. Le deuxième mandat d’arrêt détaillait huit autres actions du requérant dont sept avaient porté préjudice à la fortune d’autrui en suscitant ou entretenant l’erreur par des propos mensongers ou par des propos visant à dénaturer ou à dissimuler la vérité dans l’intention de se procurer à lui-même ou à un tiers un profit pécuniaire illégal et la huitième lui avait permis de s’approprier de manière illégale le mobilier d’autrui qui lui avait été confié, qu’il avait en sa possession et sous sa garde. Il visait également les articles du code pénal allemand réprimant ces actes
Le 12 juin 1997, le tribunal de grande instance de Meaux condamna le requérant à dix-huit mois d’emprisonnement dont six mois avec sursis pour escroqueries. Grâce à diverses remises de peine, il était libérable le 12
juillet
1997.
Le 18 juin 1997, le substitut du procureur de la République près le tribunal de grande instance de Meaux entendit le requérant, assisté d’un avocat et d’un interprète. Il lui notifia son arrestation provisoire, à la demande des autorités allemandes, sur le fondement du mandat d’arrêt délivré, le 9 avril 1996, par le tribunal d’Essen et élargi par le nouveau mandat d’arrêt du même tribunal en date du 29 novembre 1996. Il le plaça sous écrou extraditionnel après avoir procédé à l’interrogatoire d’identité. Le requérant signa le procès-verbal dans lequel il reconnaissait être la personne désignée et déclarait ne pas avoir d’observations à présenter.
Le 10 juillet 1997, le tribunal d’Essen délivra un nouveau mandat d’arrêt qui se substitua aux mandats de 1996. Ce nouveau mandat reprenait et regroupait les faits et incriminations figurant dans les deux mandats datés respectivement des 9 avril et 29 novembre 1996 et citait les textes allemands applicables aux faits reprochés au requérant.
Le 24 juillet 1997, les autorités allemandes adressèrent une demande d’extradition au Ministère français des Affaires Etrangères. Cette demande lui parvint le 25 juillet 1997.
Le 4 août 1997, le requérant saisit la chambre d’accusation de la cour d’appel de Paris d’une demande d’annulation de la procédure d’extradition. Il invoquait l’absence de toute demande d’arrestation écrite, la méconnaissance du délai de quarante jours prévu par l’article 16 de la convention européenne d’extradition du 13 septembre 1957, l’irrégularité du mandat du 9
avril 1996, l’irrégularité de la demande d’extradition, et la notification tardive des pièces qui entraînaient selon lui la violation du droit interne et de l’article 6 § 3 de la Convention.
Le 18 août 1997, la chambre d’accusation de la cour d’appel de Paris rejeta une demande de mise en liberté présentée par le requérant.
Le 1
er
octobre 1997, le procureur général interrogea le requérant. Le jour même, lors de l’audience publique de la chambre d’accusation, le mandat d’arrêt du 10 juillet 1997 et les pièces produites à l’appui de la demande d’extradition furent notifiés au requérant.
Le 5 novembre 1997, la chambre d’accusation rejeta la demande d’annulation de la procédure d’extradition, aux motifs que le signalement au sens de l’article 64 de la convention Schengen du 19 juin 1990 a le même effet qu’une demande d’arrestation provisoire au sens de l’article 16 de la convention européenne d’extradition du 13
septembre
1957, que le délai de quarante jours avait été valablement interrompu par l’arrivée des pièces au Ministère des Affaires étrangères le 25 juillet 1997, que le mandat du 9
avril
1996 comportait tous les éléments requis, que les textes d’incrimination applicables étaient reproduits dans le mandat d’arrêt du 10
juillet 1997, que les délais de notification des pièces prévus par le droit interne n’étaient pas prescrits à peine de nullité et que l’article 6 § 3 était inapplicable en l’espèce.
La chambre d’accusation prit position d’office sur l’article 5 § 2 et dit qu’il exigeait seulement que « les renseignements fournis se révèlent suffisamment clairs et explicites pour permettre à l’intéressé d’exercer utilement un recours contre la régularité de son arrestation. »
Le 24 février 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi que le requérant avait formé contre cet arrêt aux motifs que « le demandeur ne saurait être admis à critiquer les conditions de son arrestation provisoire, celles-ci étant sans incidence sur la validité de la procédure d’extradition. » Elle affirma également qu’à bon droit, la chambre d’accusation avait déclaré inapplicables devant elle les dispositions de l’article 6 § 3 de la Convention et que, puisque le requérant n’avait pas invoqué une violation de l’article 5 § 2 de la Convention devant la chambre d’accusation, il ne pouvait pas le faire pour la première fois devant elle.
Le 13 août 1998, le décret d’extradition, pris le 16 juillet 1998, à son encontre fut notifié au requérant.
Le 17 août 1998, le requérant fit un recours pour excès de pouvoir devant le Conseil d’Etat avec des conclusions de sursis à exécution. Ce recours fut rejeté le 17 mars 1999.
Le requérant fut extradé vers l’Allemagne le 3 mai 1999.
GRIEF
Le requérant se plaint du fait qu’il n’aurait pas été informé dans un bref délai des raisons de son arrestation et de toute accusation portée contre lui au sens de l’article 5 § 2 de la Convention.
Le requérant se plaint de ne pas avoir été informé dans un bref délai des raisons de son arrestation et des accusations portées contre lui. Il invoque l’article 5 § 2 de la Convention qui se lit
:
«
Toute personne arrêtée doit être informée, dans le plus court délai et dans une langue qu’elle comprend, des raisons de son arrestation et de toute accusation portée contre elle.
»
Le Gouvernement estime que le grief est manifestement mal fondé.
Il rappelle qu’il résulte de la jurisprudence que la garantie contenue dans l’article 5 § 2 a pour but d’assurer qu’une personne soit informée, au plus tôt, des raisons de son arrestation afin de lui permettre de contester, le cas échéant, la légalité de cette arrestation devant un tribunal en vertu du paragraphe 4 du même article. Il ajoute toutefois que les organes de la Convention ont admis qu’en cas d’arrestation en vue d’une extradition, les informations données à l’intéressé n’avaient pas à être aussi complètes que lors d’une arrestation en vue d’être jugé.
Le Gouvernement souligne qu’en l’espèce le requérant a reçu les informations suffisantes pour pouvoir exercer utilement un recours contre la légalité de sa détention dès le 4 août 1997, avant même la notification officielle de la demande d’extradition. Il ajoute enfin que le mandat d’arrêt délivré le 10 juillet 1997 et notifié au requérant le 1
er
octobre 1997 n’a fait que se substituer aux mandats d’arrêt délivrés les 8 avril et 29
novembre
1996 et souligne que le fondement juridique de la demande d’arrestation provisoire, dont le requérant a eu connaissance dès le 18
juin
1997, n’a pas été modifié.
Le requérant n’a pas répondu aux observations du Gouvernement.
La Cour rappelle que
«
le paragraphe 2 de l’article 5 énonce une garantie élémentaire: toute personne arrêtée doit savoir pourquoi. Intégré au système de protection qu’offre l’article 5, il oblige à signaler à une telle personne, dans un langage simple accessible pour elle, les raisons juridiques et factuelles de sa privation de liberté, afin qu’elle puisse en discuter la légalité devant un tribunal en vertu du paragraphe 4 (arrêt van der Leer du 21 février 1990, série A n° 170, p. 13, § 28). Elle doit bénéficier de ces renseignements "dans le plus court délai" (en anglais: "promptly"), mais le policier qui l’arrête peut ne pas les lui fournir en entier sur-le-champ. Pour déterminer si elle en a reçu assez et suffisamment tôt, il faut avoir égard aux particularités de l’espèce.
» (arrêt Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni du 30 août 1990, série A n° 182, § 40, p. 19).
La Cour relève qu’en l’espèce les autorités allemandes formèrent le 13
février 1997 une demande d’arrestation provisoire du requérant sur le fondement de deux mandats d’arrêt délivrés les 9 avril et 29 novembre 1996 par le tribunal d’Essen.
Alors qu’il était détenu en France en exécution d’une condamnation par un tribunal français, le requérant se vit notifier, le 18 juin 1997, par le substitut du procureur de la République, son arrestation provisoire sur le fondement du mandat d’arrêt du 9 avril 1996, élargi par celui du 29
novembre 1996. Le requérant était assisté d’un avocat et d’un interprète et signa le procès-verbal où il reconnaissait être la personne visée par ces mandats et déclarait n’avoir aucune observation à présenter.
Il ressort par ailleurs clairement des documents versés au dossier que le mandat d’arrêt délivré le 10 juillet 1997 et qui a été notifié au requérant le 1er octobre 1997, soit le jour de l’audience devant la chambre d’accusation, se substituait aux deux mandats précédents et reprenait dans un seul document les faits visés dans ces deux mandats, sans en ajouter de nouveaux par rapport à ceux portés à la connaissance du requérant le 18 juin 1997.
Dès lors, la Cour n’aperçoit en l’espèce aucun élément permettant de conclure que le requérant n’a pas été informé dans le plus court délai et dans une langue qu’il comprenait, des raisons de son arrestation et des accusations portées contre lui.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président