TIBURZI contre la GRECE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49222/99 prezentate de Alberta TIBURZI împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Õ (secțiunea a doua), care are loc la 5 aprilie 2001 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte C.L Rozakis Bonello Strážnická domni Lorenzen Fischbach Kovler judecători E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 31 mai 1999 și înregistrată la 29 iunie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantă, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentei, Alberta Tiburzi, este un cetățean italian, rezident la Roma. Ea este reprezentată în fața Curții de către Me C. Tagaras, avocat în Atena.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: recurenta este un fotograf profesionist, specializat în reportaje privind rochiile de mireasă de înaltă cusătură. În ianuarie 1993, Comisia a constatat că, în cursul anului precedent, croitorii greci au folosit pentru reclame în reviste, fotografii ale acesteia. Reproducerea fotografiilor a avut loc fără permisiunea sa, fără nicio referire la numele său și cu modificări pe care recurenta le-a considerat inadmisibile. Ca urmare a demersurilor extrajudiciare întreprinse de reclamantă, două dintre cele trei case de cusături care reproduceseră fotografii au acceptat să o despăgubească și au decis să nu mai acționeze astfel.

Întrucât a treia casă a refuzat un regulament pe lai, reclamanta a sesizat, la 25 noiembrie 1994, Tribunalul de Primă Instană de Primă Instană (în calitate de judecător unic). Prin decizia din 22 august 1995, tribunalul respectiv a trimis cauza în fața instanței de mare instanță pendinte da . În urma unei cereri din partea reclamantei din 7 noiembrie 1995, tribunalul de mari instanțe a stabilit la tribunal la data de 15 februarie 1996. Dezbaterile au avut loc în această zi. ; părțile prezentaseră anterior observații, la care recurenta anexase fotografiile în litigiu, copii ale regulamentului amiabil încheiat cu celelalte case de cusut, precum și contractele cu casele de cusut italiene pentru care lucra.

Printr-o hotărâre înainte de pronunțarea legii (nr. 3904/1996) din 18 aprilie 1996, instanța a hotărât o completare la o procedură de judecată, în special declarațiile celor patru martori (două pentru fiecare parte) care trebuiau să fie audiați în termen de trei luni. La 4 iunie 1996, reclamanta a invitat instanța să stabilească data în care au fost înștiințate declarațiile martorilor. Acesta a fixat-o la 26 septembrie 1996, dar la acea dată a fost amânată la 24 octombrie 1996, deoarece reclamanta nu a înscris cauza în rolul său. La tribunal, și din cauza lipsei de timp, a fost ascultat un singur martor.

Tribunalul a stabilit o nouă dată la 29 mai 1997. Din nou, la această dată, a fost ascultat un singur martor, iar instanța a amânat interdicția până la 15 ianuarie 1998. La acea dată, un singur martor, al treilea, a fost ascultat și încuviințarea ultimului martor a fost amânată la 24 septembrie 1998 și apoi la 7 ianuarie 1999. La 8 ianuarie 1999, avocatul recurentei a invitat instanța să stabilească o dată pentru încuviințarea instanței, pe care aceasta a stabilit-o la 13 ianuarie 2000. Hotărârea, pronunțată la 21 aprilie 2000, a primit parțial acțiunea reclamantei. Tribunalul a condamnat partea adversă să plătească reclamantei suma de 460 000 de drahme plus dobânda legală de la notificarea acțiunii.

GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge de durata procedurii în fața instanțelor civile. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține că instanțele competente au stabilit dezbaterile într-un termen foarte scurt și-au pronunțat deciziile într-un termen rezonabil. În fața Tribunalului de Primă Instană, tribunalul de Primă Instană a fost stabilit la patru luni și cincisprezece zile de la depunerea aciunii și Tribunalul și-a pronunat hotărârea la aproximativ patru luni de la data la care Tribunalul de Mare Instană a stabilit în culpă în termen de trei luni și opt zile de la depunerea procedurii la care reclamanta a fost sesizată și a pronunat hotărârea înainte de a pronuna sentina la două luni de la dezbateri.

Data examinării martorilor s-a succedat unor termene relativ scurte. În schimb, reclamanta a informat instanța care nu era competentă cu privire la acțiunea sa. Instanțele pot decide în mod suveran o completare a procedurii și termenul acestei proceduri poate varia în funcție de tipul de întrebări pe care părțile aleg să le pună. În cazul în care părțile doresc să scurteze durata acestei proceduri, ele pot solicita ca durata examinării fiecărui martor să depășească termenul de o oră acordat în mod normal. În cele din urmă, guvernul subliniază că instanța a acordat reclamantei interese legale de la data introducerii acțiunii. Recurenta susține că, deși nu ia în considerare procedura în fața Tribunalului de Primă Instanță, durata procedurii în fața Tribunalului de Mare Instanță depășește termenul rezonabil El susține că din rapoartele martorilor reiese că întrebările care le-au fost adresate nu erau dificile sau numeroase.

În ceea ce privește argumentul potrivit căruia reclamanta ar fi putut invita instanța să dedice mai mult timp examinării martorilor, aceasta subliniază că, în practică judiciară, astfel de cereri nu sunt primite niciodată, deoarece acest lucru ar duce la o întârziere în examinarea celorlalte cauze. În cele din urmă, obligația statelor de a respecta termenul rezonabil este independentă de la sfârșitul procedurii sau de la rejudecare de interese legale. Curtea apreciază, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, se poate declara în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție.

Nu s-a ridicat niciun alt motiv. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh András Baka Premier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 49222/99 présentée par Alberta TIBURZI contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 5 avril 2001 en une chambre composée de MM. A.B. Baka , président , C.L. Rozakis , G. Bonello , M me V. Strážnická , MM. P. Lorenzen , M. Fischbach , A. Kovler , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 31 mai 1999 et enregistrée le 29 juin 1999, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, Alberta Tiburzi, est une ressortissante italienne, résidant à Rome. Elle est représentée devant la Cour par Me C. Tagaras, avocat à Athènes.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. La requérante est une photographe professionnelle, spécialisée dans les reportages concernant les robes de mariée de haute couture. En janvier 1993, elle constata que, durant l’année précédente, des couturiers grecs avaient utilisé pour des publicités dans des magazines, des photos de celle-ci. La reproduction des photos avait eu lieu sans son autorisation, sans aucune référence à son nom et avec des retouches que la requérante jugea inadmissibles. A la suite des démarches extra-judiciaires entreprises par la requérante, deux des trois maisons de couture qui avaient reproduit des photos acceptèrent de la dédommager et s’engagèrent de ne plus agir de la sorte.

Comme la troisième maison refusa un règlement à l’amiable, la requérante saisit, le 25 novembre 1994, le tribunal de première instance d’Athènes, siégeant à juge unique. L’audience eut lieu le 13 avril 1995. Par une décision du 22 août 1995, ledit tribunal renvoya l’affaire devant le tribunal de grande instance d’Athènes. A la suite d’une demande de la requérante du 7 novembre 1995, le tribunal de grande instance fixa l’audience au 15 février 1996. Les débats eurent lieu ce jour ; les parties avaient auparavant déposé des observations, auxquelles la requérante avait annexé les photos litigieuses, copies du règlement amiable conclu avec les autres maisons de couture, ainsi que les contrats avec les maisons de couture italiennes pour le compte desquelles elle travaillait.

Par un jugement avant dire droit (n° 3904/1996) du 18 avril 1996, le tribunal décida un complément d’instruction, notamment les dépositions des quatre témoins (deux pour chaque partie) qui devaient être entendus dans un délai de trois mois. La 4 juin 1996, la requérante invita le tribunal à fixer la date de l’audience pour la déposition des témoins. Celui-ci la fixa au 26 septembre 1996, mais à cette date elle fut ajournée au 24 octobre 1996, car la requérante n’avait pas inscrit l’affaire au rôle. A l’audience, et en raison du manque de temps, un seul témoin fut entendu.

Le tribunal fixa une nouvelle date au 29 mai 1997. De nouveau, à cette date, un seul témoin fut entendu et le tribunal ajourna l’audience pour le 15 janvier 1998. A cette date, un seul témoin, le troisième, fut entendu et l’audience pour l’examen du dernier témoin fut reportée au 24 septembre 1998 puis au 7 janvier 1999. Le 8 janvier 1999, l’avocat de la requérante invita le tribunal à fixer une date pour l’audience, que celui-ci fixa au 13 janvier 2000. Le jugement, rendu le 21 avril 2000, accueillit en partie l’action de la requérante. Le tribunal condamna la partie adverse à verser à la requérante la somme de 460 000 drachmes augmentée des intérêts légaux à compter de la signification de l’action.

GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure devant les juridictions civiles. EN DROIT La requérante allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, qui, dans sa partie pertinente, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement soutient que les tribunaux compétents ont fixé les débats dans des délais très courts et ont rendu leurs décisions dans un délai raisonnable. Devant le tribunal de première instance, l’audience a été fixée quatre mois et quinze jours après le dépôt de l’action et le tribunal a rendu sa décision quatre mois environ après l’audience.

Le tribunal de grande instance a fixé l’audience trois mois et huit jours après le dépôt de l’assignation de la requérante et a rendu le jugement avant-dire droit deux mois après les débats. Les dates d’examen des témoins se sont succédées à des délais relativement courts. En revanche, la requérante adressa son action à un tribunal qui n’était pas compétent. Les tribunaux peuvent décider souverainement un complément d’instruction et le délai de cette procédure peut varier en fonction du genre des questions que les parties choisissent à leur poser. Si les parties souhaitent écourter la durée de cette procédure, elles peuvent demander que la durée de l’examen de chaque témoin dépasse le délai d’une heure qui est normalement accordé.

Enfin, le Gouvernement souligne que le tribunal accorda à la requérante des intérêts légaux à compter de la date de l’introduction de l’action. La requérante affirme que même si l’on ne tient pas compte de la procédure devant le tribunal de première instance, la durée de celle devant le tribunal de grande instance excède le « délai raisonnable ». Elle soutient qu’il ressort des compte-rendus des dépositions des témoins que les questions qui leur avaient été posées n’étaient pas difficiles ou nombreuses. Quant à l’argument selon lequel, la requérante aurait pu inviter le tribunal à consacrer plus de temps à l’examen des témoins, elle souligne que, dans la pratique judiciaire, de telles demandes ne sont jamais accueillies car cela entraînerait un retard dans l’examen des autres affaires.

Enfin, l’obligation des Etats de respecter le délai raisonnable est indépendant de l’issue de la procédure ou de versement d’intérêts légaux. La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Erik Fribergh Andràs Baka Greffier Président