V.P. et F.D.R. contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 44333/98 prezentată de V.P. și F.D.R. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 10 aprilie 2001 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonp Ecuador, judecători și V. Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 7 iunie 1997 și înregistrată la 13 noiembrie 1998, după ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ recurentele sunt resortisanți italieni, nascute în 1928 și, respectiv, 1939 și reședința la Roma și Santano in Pontano (Macerata). La 31 octombrie 1989, recurentele, salariate ale Camerei de Comerț din Roma, au demis o recurs la grefa Tribunalului Administrativ din Lazio pentru a obține anularea deciziilor camerei menționate anterior privind calcularea fondurilor de previzionare, pe care le aveau la dispoziție de la sfârșitul contractelor lor, și recunoașterea dreptului lor la reevaluarea fondurilor menționate, ținând cont de măsurile de stimulare și de o despăgubire suplimentara speciala. L a avut loc la 29 septembrie 1990. printr-o judecata din aceeasi zi, al cărei text a fost depus la grefa la 9 mai 1991, tribunalul a admis la cererea recurentelor privind reevaluarea acestor fonduri, ținând cont de măsurile de stimulare. La 2 aprilie 1992, recurentele au făcut apel la Consiliul de Stat din cauza faptului că instanța nu se pronunțase cu privire la recunoașterea dreptului la reevaluarea fondurilor de previzionare. La 26 februarie 1993, recurentele au prezentat o cerere de fixare urgentă a datei landului. printr-o ordonanță din 11 februarie 1993 noiembrie 1993, al cărui text a fost depus la grefa din 30 aprilie 1994, Consiliul de Stat a dispus suspendarea procedurii și sesizează Curtea Constituțională cu privire la o chestiune constituțională. Această ordonanță a fost transmisă Curții Constituționale la 18 iulie 1994. printr-o hotărâre din 28 iunie 1995, al cărei text a fost depus la grefă la data de 12 iulie 1994. Iulie 1995, Curtea Constituțională a declarat lipsa de temei a întrebării cu care a fost sesizată. La 6 martie 1996, recurentele au prezentat o cerere de stabilire a datei landului. Printr-o hotărâre din 25 octombrie 1996, al cărei text a fost depus la gref la data de 30 În decembrie 1996, Consiliul a respins acțiunea recurentelor și a confirmat hotărârea de primă instanță. ÎN JUSTIȚIE 1. Prima cauză a recurentelor se referă la durata procedurii în litigiu. Această procedură, care a început la 31 octombrie 1989 și sa încheiat la 30 decembrie 1996, a durat aproximativ șapte ani și două luni pentru două instanțe. Potrivit recurentelor, durata procedurii nu satisface cerința termenului rezonabil (art. 6 alineatul (1) din Convenție). (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și provocarea litigiului pentru solicitant) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că acest aspect trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Recurentele, invocând art. 6 din Convenție, se plâng, de asemenea, de caracterul neechitabil al procedurii și de lipsa imparțialității instanțelor naționale. Acestea susțin că conținutul deciziilor încalcă articolele 3, 38 și, respectiv, 53 din Constituția italiană, care garantează interzicerea oricărei discriminări, dreptul la asistență socială și principiul potrivit căruia toți trebuie să participe la cheltuielile publice în funcție de capacitatea lor de contribuție, deoarece acestea ar fi discriminate în raport cu alte persoane aflate în aceeași situație. Curtea ia notă de faptul că recurentele contestă rezultatul nefavorabil al procedurii naționale. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 19 din convenție, Curtea are doar sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din convenție pentru părțile contractante. În special, aceasta nu este competentă să examineze o cerere referitoare la erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori par a fi susceptibile să fi condus la o încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin convenție (a se vedea Garcia Ruiz c. Spania, nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). În speță, Curtea arată că recurentele au putut prezenta elementele de probă pe care le-au considerat necesare mai multor instanțe judiciare. Comisia observă că recurentele se limitează la contestarea conținutului hotărârilor pronunțate cu privire la acestea de instanțele naționale, ceea ce, în sine, nu poate fi considerat drept o încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin convenție. În plus, chiar și având în vedere obiecțiunile recurentelor din perspectiva articolului 14 din Convenție, Curtea amintește că art. 14 nu protejează particularii împotriva tratamentelor discriminatorii decât în cazul în care sunt plasate în situații similare. Curtea constată că recurentele nu sunt explicate în ce mod ar încălca acest articol. Prin urmare, întrucât aceste obiecțiuni nu au fost susținute, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată în sensul articolului 35 din convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă în ceea ce privește motivul invocat de recurente cu privire la durata excesivă a procedurii inițiate la 31 octombrie 1989 în fața Tribunalului Administrativ din Lazio, toate mijloacele de fond rezervate Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44333/98

présentée par V.P. et F.D.R.

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 10 avril 2001 en une chambre composée de

MM.

G.

Ress

,

président

,

A.

Pastor Ridruejo

,

L.

Caflisch

,

J.

Makarczyk

,

I.

Cabral Barreto

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

M.

Pellonpää,

juges

,

et de

M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 7 juin 1997 et enregistrée le 13

novembre 1998,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérantes sont des ressortissantes italiennes, nées respectivement en 1928 et 1939 et résidant à Rome et Sant’Angelo in Pontano (Macerata).

Le 31 octobre 1989, les requérantes, salariées de la chambre de commerce de Rome, déposèrent un recours au greffe du tribunal administratif de Latium afin d’obtenir l’annulation de décisions de ladite chambre concernant le calcul des fonds de prévoyance, dont elles avaient droit dès la fin de leurs contrats, et la reconnaissance de leur droit à la réévaluation desdits fonds en tenant compte des mesures incitatives et d’une indemnité

complémentaire spéciale.

L’audience se tint le 29 septembre 1990. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 9 mai 1991, le tribunal fit droit à la demande des requérantes relative à la réévaluation desdits fonds en tenant compte des mesures incitatives.

Le 2 avril 1992, les requérantes interjetèrent appel devant le Conseil d’État en raison du fait que le tribunal ne s’était pas prononcé sur la reconnaissance du droit à la réévaluation des fonds de prévoyance.

Le 26 février 1993, les requérantes présentèrent une demande tendant à la fixation urgente de la date de l’audience. Par une ordonnance du 11

novembre 1993, dont le texte fut déposé au greffe le 30

avril 1994, le Conseil d’État ordonna la suspension de la procédure et saisit la Cour constitutionnelle d'une question constitutionnelle.

Ladite ordonnance fut transmise à la Cour constitutionnelle le 18

juillet

juillet 1995, la Cour constitutionnelle déclara le défaut de fondement de la question dont elle avait été saisie.

Le 6 mars 1996, les requérantes présentèrent une demande tendant à la fixation de la date de l’audience.

Par un arrêt du 25 octobre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 30

décembre 1996, le Conseil d’Etat rejeta le recours des requérantes et confirma le jugement de première instance.

EN DROIT

Selon les requérantes, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de «

délai raisonnable

» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

2.

Les requérantes, invoquant l’article 6 de la Convention, se plaignent également du caractère non équitable de la procédure et du manque d'impartialité des juridictions nationales. Elles allèguent que le contenu des décisions viole les articles 3, 38 et 53 de la Constitution italienne, qui garantissent respectivement l’interdiction de toute discrimination, le droit à l’assistance sociale et le principe selon lequel tous doivent participer aux dépenses publiques en fonction de leur capacité de contribution, en raison du fait qu’elles seraient discriminées par rapport aux autres personnes qui se trouvent dans la même situation.

La Cour note que les requérantes contestent le résultat défavorable de la procédure nationale. La Cour rappelle qu’elle a pour seule tâche, conformément à l’article 19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les parties contractantes. En particulier, elle n’est pas compétente pour examiner une requête relative à des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où ces erreurs lui semblent susceptibles d’avoir entraîné une atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention (voir

Garcia Ruiz c. Espagne

, n° 30544/96, § 28, CEDH 1999-I).

En l’espèce, la Cour relève que les requérantes ont pu soumettre les éléments de preuve qu’elles ont estimé nécessaires à plusieurs instances juridictionnelles. Elle note que les requérantes se limitent à contester le contenu des décisions rendues à leur égard par les juridictions nationales, ce qui, en soi, ne saurait être considéré comme constituant une atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention.

En outre, même en considérant les griefs des requérantes sous l’angle de l’article 14 de la Convention, la Cour rappelle que l’article 14 ne protège les particuliers contre des traitements discriminatoires que s’ils sont placés dans des situations analogues. Or la Cour constate que les requérantes n’ont pas explicité en quoi il y aurait violation de cet article.

Partant, ces griefs n’ayant pas été étayés, cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l'article 35

§

3

de la Convention et il y a lieu de la rejeter conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare la requête recevable

quant au grief tiré par les requérantes de la durée excessive de la procédure engagée le 31 octobre 1989 devant tribunal administratif du Latium, tous moyens de fond réservés

;

Déclare la requête irrecevable

pour le surplus.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président