TEKIN ET BALTAS contre la TURQUIE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 42554/98 și 4258/98 prezentate de Haydar TEK Având în vedere cererile sus-menționate introduse la 2 iunie 1998 și înregistrate la 3 și respectiv 5 august 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat competența Curții de a examina cererile, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, domnii Tekin și Baltaș, sunt resortisanți turci născuți în 1969 și, respectiv, 1973. La momentul faptelor, primul reclamant, cafetier, și al doilea, reclamant de locuri de muncă, aveau reședința în Kozluk. În fața Curții, aceștia sunt reprezentați de M Mesut Bestaș și Meral Beștaș, avocați în Baroul de la Diyarbak. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, se pot rezuma după cum urmează. ; 9 persoane au găsit moartea și 5 au fost rănite. Prin urmare, o operațiune polițistă a fost declanșată de secția antiterorism a Direcției de Securitate Batman. Astfel, în jurul orei 23:00, dl Tekin a fost arestat. A doua zi, dl Baltaș a suferit aceeași soartă, în timp ce se afla într-o cafenea. Dl Tekin și dl Baltaș au făcut declarații la poliție la 22 septembrie și, respectiv, 3 octombrie 1992. În apropierea tribunalului de pace din Batman, reclamanții au fost transferați în fața judecătorului unic al acestei instanțe. Acesta a ordonat arestarea lor provizorie și, având în vedere faptele reproșate reclamanților, și-a declinat competența în favoarea instanței de securitate a statului Diyarbakar ( În data de 6 noiembrie 1992, procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a Uniunii a pus petitorii sub acuzare pentru separatism și încălcarea integrității statului turc, sancționat de art. 125 din Codul Penal și pasibil de pedeapsa capitală. În fața Curții de Securitate a statului, dezbaterile au fost deschise la 9 noiembrie. 1992. Până la 16 aprilie 1998, aceasta a avut loc la 41 de audieri. În această perioadă, avocații reclamanților au solicitat de 24 de ori ca clienții lor să fie eliberați în timpul procedurii, în special prin faptul că nu au prezentat suficiente dovezi pentru a justifica menținerea lor în detenție provizorie. Juriul din fond nu a primit nici una dintre aceste cereri, dintre care majoritatea au fost respinse. În ceea ce privește natura și tipul infracțiunii reprobabile, în stare de probe și conținutul fărâmei de judecată și restul, fără a invoca vreun motiv. Prin hotărârea din 11 mai 1999, instanța de securitate a statului a declarat reclamanții vinovați. Ea l-a condamnat pe M. În ceea ce-l privește pe dl Baltaș, după recalificarea faptelor, ea a aplicat art. 169 din Codul Penal pe viață și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și nouă luni. În aceeași zi, judecătorii din fond l-au eliberat pe dl Baltaș, având în vedere durata detenției sale anterioare. Reclamanții au luat măsuri împotriva acestei hotărâri. Curtea de Casație a organizat o ședință la 29 mai 2000, la care reclamantul Tekin a fost admis, de asemenea, în beneficiul eliberării provizorii. Prin hotărârea pronunțată la 16 iunie 2000, înalta instanță a infirmat hotărârea atacată, în calitate de șef al ambilor solicitanți. În hotărârea sa, aceasta concluziona că faptele reproșate dlui. Baltaș și Tekin ar fi trebuit să fie calificați în conformitate cu articolele 168 și 169 din Codul Penal. Astfel, dosarul cazului a fost trimis în fața Curții de Securitate a statului, în fața căreia procedura este încă în desfășurare. Invocând art. 3 din Convenție, reclamanții susțin că deținerea lor provizorie ar trebui, pe durata lor, să fie considerată drept o formă de tortură, dat fiind că au fost acuzați pentru o infracțiune pasibilă de pedeapsa capitală și că, pentru a participa la audieri, erau obligați să suporte călătorii lungi, cu mâinile încătușate. În acest sens, ei subliniază faptul că casele din jurul orașului Elaziah și Batman erau situate la 170 și 100 km de Diyarbakar, unde se desfășurau procesele lor. În plus, reclamanții se plâng de o încălcare a dreptului lor la securitate, în sensul articolului 5 alineatul (1) din convenție. În această privință, ei denunță riscul de accident la care ar fi fost expuși pe tot parcursul călătoriilor pe care au trebuit să le parcurgă pentru a fi aduse în fața Curții de Securitate a statului. De asemenea, dl Baltaș invocă, în esență, al treilea paragraf al acestei dispoziții și denunță durata excesivă a custodiei sale. De asemenea, reclamanții se declară victime ale încălcării articolului 6 alineatul (1), (2) și (3) din convenție. În ceea ce privește primul paragraf, aceștia se plâng mai întâi de durata excesivă a procedurii lor care nu ar fi fost încă finalizată din cauza lentorilor imputabili autorităților judiciare: martorii acuzați, menționați la 15 decembrie 1992 nu ar fi putut fi auziți decât la 28 martie 1995, în timp ce toți erau agenți ai statului ; o informație solicitată la 25 octombrie 1994 la Ministerul de l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reclamanții denunță apoi caracterul extraordinar al Curții de Securitate a statului Diyarbakr, care i-a judecat și condamnat. Pe de altă parte, ei susțin că menținerea lor în detenție provizorie pe tot parcursul procesului, ar demonstra că judecătorii din fond și-au exprimat deja o idee cu privire la vinovăția lor, fără a lua în considerare principiul prezumției de nevinovăție, prevăzut la art. 6 alineatul (2). În cele din urmă, reclamanții reamintesc circumstanțele în care au fost transferați pentru a se prezenta în fața instanței și consideră că acestea și-au încălcat dreptul la apărare, garantate prin articolul ; încă pe terenul acestei dispoziții, ei reproșează autorităților că au folosit un anumit coleg acuzat, N.S., într-o operațiune în care acesta a găsit moartea, fără ca judecătorii din fond să poată auzi informațiile prețioase pe care le au cu privire la faptele cauzei lor. Protocolul nr. 1, ca urmare a lipsei de câștig și a faptului că nu au obținut bunuri din cauza menținerii lor prelungite în detenție provizorie și, în ultimă instanță, au menționat art. 13 și, în termeni generali, au făcut obiectul absenței unor căi de atac efective în dreptul turc care le-ar fi permis să se opună. încălcări ale Convenției de care au fost victime; în acest sens, ele subliniază că: este evident că posibilitățile pentru o persoană aflată în detenție provizorie de sine adresa autorităților competente, astfel încât să se pună capăt încălcării drepturilor sale garantate de Convenție sunt limitate, totuși, printr-o scrisoare adresată la 6 februarie 2001, În plus, Mesut Bestaș denunță o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din convenție în ceea ce privește exact durata deținerilor provizorii impuse clienților săi. În scrisoarea menționată, acesta își explică, de asemenea, afirmațiile pe teren la art. 13 și solicită Curții să considere această dispoziție în legătură cu obiecțiunile deja prezentate în temeiul articolelor 3, 5 și 6, inclusiv cele obținute din durata excesivă a deținerilor provizorii în litigiu. ÎN DREPT Curtea a examinat cu atenție obiecțiile prezentate de reclamanți. Aceasta arată că motivele întemeiate pe art. 5 alin. (3) și, în esență, pe care Consiliul reclamanților le-a invocat în scrisoarea sa din 2 iulie 2006 Februarie 2001 nu includea, ca atare, cererile celor interesați, însă ele prezentau, fără îndoială, o legătură clară cu cei care erau expuși la articolele 3, 6 alineatul (2) și 13 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1. Într-adevăr, reclamanții susțin, în această privință, că prelungirea excesivă și presupus arbitrară a deținerilor lor provizorii ar fi constituit o formă de tratament inuman, necunoaștere a principiului prezumției de nevinovăție și le-ar fi înfățișat pe mijloacele de a dobândi câștiguri și bunuri; invocând art. 13 din convenție, aceștia denunță, de asemenea, lipsa unor căi de atac efective pentru a contesta aceste încălcări în fața autorităților naționale. Trebuie amintit faptul că Curtea, stăpână a calificării juridice care trebuie acordată faptelor supuse controlului său, are competența de a le examina, dacă consideră necesar și dacă este necesar din oficiu, în lumina întregii convenții; prin urmare, consideră că ea poate, în fapt, să se plaseze și pe teritoriul art. 5 3 și 5 alin. (4), deoarece noile argumente juridice întemeiate pe aceste texte se referă strâns la faptele care fac obiectul unei părți a doleanțelor primitive ale reclamanților. Cu toate acestea, în ceea ce privește dosarul cauzei, Comisia consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor noi mijloace întemeiate pe durata excesivă a deținerilor provizorii în litigiu și pe lipsa unei căi de atac pentru a asigura controlul legalității acestor măsuri, sau cu privire la obiecțiile inițiale formulate pe teren la art. 6 alin. (1) și (2) din Convenție, luate separat și/sau combinate cu art. 13 din Convenție cu privire la durata procedurii penale, presupusa atingere a principiului prezumției de nevinovăție ca urmare a duratei detenției în cauză și absența unei căi de atac efective pentru a invoca aceste afirmații. Prin urmare, Curtea consideră necesar să aducă aceste plângeri la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alin. (3) lit. (b) din Regulamentul său de procedură. În ceea ce privește celelalte obiecții prezentate în cereri și trase din art. 3 și 13, din primele și al treilea paragraf din art. 5 și 6 din Convenție și din art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea constată că cei interesați au fost informați cu privire la eventualele obstacole în calea admisibilității acestor plângeri. Având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să le cunoască, Curtea nu evidențiază nicio încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție și/sau de protocolul său adițional. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să unească acțiunile Amâne examinarea obiecțiilor reclamanților reținuți la art. 5 3 privind durata deținerilor provizorii impuse în speță, în esență, de la art. 5 alineatul (4) în ceea ce privește absența unei căi de atac efective pentru a asigura controlul temeinic al menținerii acestor măsuri și de la art. 6 alineatul (1) și 2, luate în parte și/sau în legătură cu durata procedurii penale în litigiu, nerespectarea prezumției de nevinovăție și lipsa unor căi de atac eficiente pentru a se plânge de aceste circumstanțe Declara cererile inadmisibile pentru surplus. Michael O

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

des requêtes n° 42554/98 et 42581/98

présentées par Haydar TEKİN et Çetin BALTAȘ

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (Première section), siégeant le

12 avril 2001 en une chambre composée de

M

me

W.

Thomassen

,

présidente

,

MM.

Gaukur

Jörundsson

,

R.

Türmen

,

C.

Bîrsan

,

J.

Casadevall

,

R.

Maruste

,

juges

,

et

de

M.

M. O’Boyle

,

greffier de section

,

Vu les requêtes susmentionnées introduites le 2 juin 1998 et enregistrées respectivement les 3 et 5 août 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner les requêtes,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, MM. Tekin et Baltaș, sont des ressortissants turcs nés respectivement en 1969 et en 1973. A l’époque des faits le premier requérant, cafetier, et le second, demandeur d’emploi, résidaient à Kozluk. Devant la Cour, ils sont représentés par M

es

Mesut Beștaș et Meral Beștaș, avocats au barreau de

Diyarbakır.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la partie requérante, peuvent se résumer comme suit.

1.

L’arrestation et la garde à vue

Le 15 septembre 1992, vers 17 h 15, un affrontement violent eut lieu sur le pont de Değirmendere à Kozluk

; 9 personnes y trouvèrent la mort et 5 furent blessées. Par conséquent, une opération policière fut déclenchée par la section anti-terrorisme de la Direction de sûreté de Batman. Ainsi, vers 23

heures, M. Tekin fut arrêté. Le lendemain, M.

Baltaș subit le même sort, alors qu’il se trouvait dans un café. Les requérants furent placés en garde à vue dans les locaux de ladite Direction.

M. Tekin et M. Baltaș firent des déclarations à la police, les 22

septembre et 3

octobre 1992 respectivement.

Le

8 octobre 1992, après avoir été entendu par le procureur de la République

près le tribunal de paix de Batman, les requérants furent traduits devant le juge unique de cette juridiction. Celui-ci ordonna leur mise en détention provisoire et, considérant les faits reprochés aux requérants, il déclina sa compétence au profit de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır («

la cour de sûreté de l’Etat

»).

2.

L’action publique

Le 6 novembre 1992, le procureur de la République près la Cour de sûreté de l’Etat (« le procureur

») mit les requérants en accusation pour séparatisme et atteinte à l’intégrité de l'Etat turc, infraction réprimée par l’article 125 du code pénal et passible de la peine capital.

Devant la cour de sûreté de l'Etat, les débats furent ouverts le 9

novembre

Les juges du fond n’accueillirent aucune de ces demandes, dont la plupart furent écartées « eu égard à la nature et au type du délit reproché, à l’état des preuves et au contenu du dossier

» et le reste, sans invoquer un quelconque motif.

Par un arrêt du 11 mai 1999, la cour de sûreté de l’Etat déclara les requérants coupables. Elle condamna M. Tekin à la réclusion à perpétuité, en application de l’article 125 du code pénal. Quant M. Baltaș, après avoir requalifié les faits, elle appliqua l’article 169 dudit code et condamna l’intéressé à une peine d’emprisonnement de trois ans et neuf mois. Le jour même, les juges du fond ordonnèrent la mise en liberté de M. Baltaș, eu égard à la durée de sa détention antérieure.

Les requérants se pourvurent contre ce jugement. La Cour de cassation tint une audience le 29 mai 2000, à l’issue de laquelle le requérant Tekin fut, lui aussi, admis au bénéfice de la libération provisoire. Par un arrêt prononcé le 16 juin 2000, la haute juridiction infirma le jugement attaqué, dans le chef de tous les deux requérants. Dans son arrêt, elle concluait que les faits reprochés à MM. Baltaș et Tekin auraient dû être qualifiés respectivement sous l’angle des articles 168 et 169 du code pénal.

Ainsi, le dossier de l’affaire fut renvoyé devant la cour de sûreté de l'Etat, devant laquelle la procédure est encore pendante.

GRIEFS

1)

Invoquant l’article 3 de la Convention, les requérants affirment que leurs détentions provisoires devraient, de par leur durée, être considérées comme une forme de torture étant donné qu’ils étaient poursuivis pour un délit passible de la peine capitale et que, pour participer aux audiences, ils étaient obligés de subir de longs trajets, les mains menottées. A cet égard, ils font remarquer que les maisons d’arrêt de Elazığ et de Batman étaient sis à 170 et 100 km de Diyarbakır, où leur procès se déroulait.

2)

Les requérants se plaignent en outre d’une violation de leur droit à la sûreté, au sens de l’article 5 § 1 de la Convention. A cet égard, ils dénoncent le risque d’accident auquel ils auraient été exposés tout au long des trajets qu’ils durent parcourir pour comparaître devant la cour de sûreté de l'Etat.

3)

M. Baltaș invoque aussi, en substance, le troisième paragraphe de cette disposition et dénonce la durée excessive de sa garde à vue.

4)

Les requérants se disent également victimes des violations de l’article 6

§§

1, 2 et 3 de la Convention.

Quant au premier paragraphe, ils se plaignent d’abord de la durée excessive de leur procédure qui n’aurait pas encore abouti à cause des lenteurs imputables aux autorités judiciaires : les témoins à charge, cités à comparaître le 15 décembre 1992 n’auraient pu être entendus que le 28

mars

1995, alors que tous étaient des agents de l’Etat

; une information demandée le 25 octobre 1994 au ministère de l’Intérieur n’aurait pu être obtenue qu’un an après

; le 26 mars 1996, la chambre n° 2 de la cour de sûreté de l’Etat, devant laquelle ils étaient jugés, aurait demandé à la chambre n° 3 voisine de fournir un dossier, lequel n’aurait été transmis que le 20 mai 1997.

Les requérants dénoncent ensuite le caractère extraordinaire de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır qui les a jugés et condamnés.

Par ailleurs, ils affirment que leur maintien en détention provisoire tout au long du procès, démontrerait que les juges du fond s’étaient déjà formés une idée quant à leur culpabilité, sans aucun égard au principe de la présomption d’innocence, inscrite à l’article 6

Enfin, les requérants rappellent les circonstances dans lesquelles ils étaient transférés pour comparaître devant le tribunal et estiment que celles-ci ont emporté violation de leur droits de défense, garantis par l’article

6

§

3

; toujours sur le terrain de cette disposition, ils reprochent en outre aux autorités d’avoir utilisé un certain coaccusé, N.S., dans une opération, où celui-ci trouva la mort, sans que les juges du fond ne pussent entendre les précieuses informations qu’il détenait quant aux faits de leur cause.

5)

Les requérants se disent également lésés d’une violation de l’article

1

er

du Protocole n° 1, du fait du manque à gagner et de l’impossibilité, pour eux, d’acquérir des biens en raison de leur maintien prolongé en détention provisoire.

6)

Dans leur requête, ils invoquent en dernier lieu l’article 13 et font grief, en termes généraux, de l’absence en droit turc de voies de recours effectives qui leur aurait permis de contester «

les violations de la Convention dont ils ont été victimes

»

; à ce sujet, ils soulignent qu’«

il serait d’ailleurs évident que

les possibilités pour une personne en détention provisoire de s’adresser aux autorités compétentes afin qu’il soit mis fin aux violations de ses droits garantis par la Convention sont restreintes

».

7)

Cela étant, dans une lettre adressée le 6 février 2001, M

e

Mesut Beștaș dénonce, de plus, une violation l’article 5 § 3 de la Convention en ce qui concerne précisément la durée des détentions provisoires imposées à ses clients.

Dans ladite lettre, il explicite aussi ses dires sur le terrain de l’article 13, et prie la Cour de considérer cette disposition en connexion avec les griefs déjà présentés au regard des articles 3, 5 et 6, y inclus celui tiré de la durée excessive des détentions provisoires litigieuses.

EN DROIT

La Cour a examiné de près les griefs présentés par les requérants. Elle relève d’emblée que les moyens tirés de l’article 5 § 3 et, en substance, de l’article 5 § 4 que le conseil des requérants a invoqué dans sa lettre du 2

février 2001, ne figuraient pas, en tant que tels, dans les requêtes des intéressés. Cependant ils présentent sans doute une connexion manifeste avec ceux qui s’y trouvaient exposés quant aux articles 3, 6 § 2 et 13 de la Convention et 1

er

du Protocole n° 1. En effet, les requérants soutiennent, à ces égards, que le prolongement excessive et prétendument arbitraire de leurs détentions provisoires aurait constitué une forme de traitement inhumain, emporté méconnaissance du principe de la présomption d’innocence et les aurait dépouillé des moyens d’acquérir des gains et des biens ; invoquant l’article 13 de la Convention, ils dénoncent aussi l’absence de voies de recours effectives pour contester ces violations devant les autorités nationales.

Il faut se rappeler que la Cour, maîtresse de la qualification juridique à donner aux faits soumis à son contrôle, a compétence pour les examiner, si elle le juge nécessaire et au besoin d’office, à la lumière de la Convention tout entière. Partant, elle juge pouvoir en l’espèce se placer aussi sur le terrain des articles 5

§

3 et 5 § 4, car les nouveaux arguments juridiques tirés de ces textes se rattachant étroitement aux faits qui constituaient l’objet d’une partie des doléances primitives des requérants.

Cela étant, en l’état du dossier de l’affaire, elle estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces nouveaux moyens tirés de la durée excessive des détentions provisoires litigieuses et de l’absence d’une voie de recours afin de faire contrôler la légalité de ces mesures,

ni sur celle des griefs initiaux formulés sur le terrain de l’article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, pris isolément et/ou combiné avec l’article 13 de la Convention concernant la durée de la procédure pénale, la prétendue atteinte au principe de la présomption d’innocence du fait de la durée des détentions en question et l’absence d’une voie de recours effective pour faire valoir ces allégations. La Cour juge donc nécessaire de porter ces doléances à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement.

Quant aux autres griefs exposés dans les requêtes et tirés des articles 3 et 13, des premiers et troisièmes paragraphes des articles 5

et 6 de la Convention et de l’article 1

er

du Protocole n°

1, la Cour constate que les intéressés ont été informés des obstacles éventuels à la recevabilité de ces doléances. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître de celles-ci, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention et/ou par son Protocole additionnel.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de joindre

les requêtes

;

Ajourne

l’examen des griefs des requérants tirés de l’article 5

§

3 concernant la durée des détentions provisoires imposées en l’espèce, en substance, de l’article 5 § 4 s’agissant de l’absence d’une voie de recours effective pour faire contrôler le bien-fondé du maintien de ces mesures et de l’article 6 §§ 1 et 2, pris isolément et/ou en connexion avec l’article 13 quant à la durée de la procédure pénale litigieuse, le non respect de la présomption d’innocence

et l’absence de voies de recours effectives pour se plaindre de ces circonstances

;

Déclare

les requêtes irrecevables pour le surplus.

Michael

O’Boyle

Wilhelmina

Thomassen

Greffier

Présidente