SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 47760/99 prezentate de Dimitrios KOSKINAS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 12 aprilie 2001 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președintele C.L. Rozakis Bonello Lorenzen Fischbach Tsatsa-Nikolovska dnii Leviți judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 31 martie 1999 și înregistrată la 27 aprilie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT, recurentul este un resortisant grec, născut în 1953 și rezident în Atena.
El este reprezentat în fața Curții de către domnul P. Bitsaxis și profesorul N. Kourakis, avocați în barou, faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 7 iunie 1976, reclamantul a fost angajat de către compania aeriană Olympic. Această companie este o societate anonimă al cărei singur acționar este statul grec. La 5 august 1993, o asociație filantropică, Crucea Albastră a Armenilor Franței, a trimis o scrisoare directorului sucursalei companiei aeriene din Paris, pentru a denunța atingerile sexuale pe care le-ar fi comis un membru al echipajului în timpul unui zbor asupra persoanei a doi elevi. Directorul a inițiat apoi o anchetă administrativă, în cursul căreia reclamantul a fost desemnat autorul actelor denunțate.
Prin scrisoarea din 17 decembrie 1993, directorul l-a informat pe președintele consiliului de disponibilizări din Atena, că avea certitudine, în urma unei discuții cu președinta asociației filantropice și cu mama uneia dintre elevi, că acuzațiile în cauză nu erau întemeiate. El i-a comunicat, de asemenea, o scrisoare pe care a primit-o de la asociație câteva zile mai târziu, așa cum a fost redactată: mai... ținând cont de unele detalii raportate de președinta noastră și, după deliberare (...), consiliul de administrație consideră că satisfacția sa a fost acordată prin explicațiile pe care ați dorit să i le comunicați.
În plus, pentru a nu afecta relațiile excelente pe care le-am avut cu compania dvs. timp de câțiva ani, luăm în considerare acest caz închis (...) □ procedura disciplinară Între timp, la 8 septembrie 1993, conducerea companiei îl invitase pe reclamant - care fusese deja supus unei alte proceduri disciplinare pentru fapte similare - să explice, în termen de cinci zile, motivele pentru care s-a comportat în mod indecent împotriva pasagerilor. Reclamantul și-a amintit la 23 septembrie 1993, în care respingea toate acuzațiile. El a cerut mai târziu audierea celorlalți membri ai echipajului, însă superiorii săi nu i-au acceptat cererea. La 4 aprilie 1994, se întrunește consiliul de disponibilizare.
Reclamantul, prezent la o parte a ședinței, nu are dreptul de a fi asistat de un avocat. În aceeași zi, Consiliul a decis concedierea reclamantului. Această decizie a fost luată prima și ultima instanță și a fost notificată reclamantului la 27 aprilie 1994 și a fost, de asemenea, informat că o instanță de concediere a unei sume de 1 500 000 de drahme i-ar fi plătită. La 28 mai 1994, reclamantul sesizează instanța în primă instanță cu privire la o cerere de anulare a concedierii sale și de condamnare a companiei aeriene la plata unor daune-interese pentru prejudicii morale. Reclamantul susține în special că decizia de concediere a acesteia era ilegală, deoarece aceasta nu era motivată și abuzivă.
În plus, acesta susține și că suma de concediere era mai mică decât suma prevăzută de lege. La 30 iunie 1995, instanța a anulat concedierea reclamantului, a dispus reintegrarea sa în funcția sa și a condamnat compania aeriană să-i plătească daune-interese. Tribunalul a considerat în special că decizia consiliului de disponibilizare nu era motivată, Ö Õ a fost luată fără ca vinovăția reclamantului să nu fi fost stabilită în nici un fel. La 15 septembrie 1995, compania aeriană a făcut apel la această decizie. La 11 iunie 1996, instanța de apel din Atena a infirmat decizia atacată având în vedere că, în conformitate cu regulamentul de muncă al companiei aeriene, instanța de primă instanță nu avea competența de a examina temeinicia deciziei consiliului de disponibilizare.
În acest sens, instanțele civile nu sunt competente să examineze dacă faptele reținute de consiliul de concedieri au loc sau nu; controlul judiciar se limitează la un control al legalității lor (motivarea, respectarea procedurii) și al conformității acestora cu principiile bunei-credințe și ale bunelor maniere. În consecință, Curtea de apel a considerat că, având în vedere natura și gravitatea actelor de care reclamantul a fost condamnat de consiliul de disponibilizare, concedierea sa a fost justificată și nu ar putea fi calificată drept "abuziv." Curtea de apel a considerat, de asemenea, că suma de concediere acordată reclamantului era conformă cu legea. La 28 iulie 1997, reclamantul s-a ocupat de casare.
El a reproșat instanței de apel că a considerat în mod eronat că decizia de concediere a acesteia era justificată și suficient de motivată. În plus, concluzia la care ajungea instanța de apel nu era ea însăși motivată. În cele din urmă, recurentul reproșa Tribunalului de Primă Instanță că a considerat că concedierea sa era legală, în timp ce dreptul de concediere care îi fusese acordat era cu mult inferior sumelor prevăzute de lege. Prin Hotărârea din 20 octombrie 1998, Curtea de Casație a respins recursul. În ceea ce privește cauza reclamantului, Comisia a considerat că faptele expuse justificau concedierea sa, că decizia instanței de apel era suficient de motivată și că valoarea despăgubirii acordate reclamantului era conformă cu legea.
GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1), 2, 3 litera (a), (c) și (d) din convenție, reclamantul se plânge de procedura disciplinară la care a fost supus. Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție, reclamantul se plânge că a fost privat de acces la instanțe pentru a-și exercita drepturile. ÎN ÂI Reclamantul se plânge că procedura disciplinară de care a fost supus și-a încălcat drepturile garantate prin art. 6 alin. (1), 2, 3 lit. (a), (c) și (d) din Convenție, astfel de cuvinte: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va hotărî, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...).
Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Orice acuzat are dreptul, în special: (a) să fie informată, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa; (c) să se apere pe sine sau să aibă acces la un apărător ales de el și, în cazul în care nu are mijloacele de a plăti un apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției la: (d) să interogheze sau să interogheze martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați (...) Curtea reamintește doar în termenii articolului 35 alineatul (1) din Convenție nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive.
În cazul de față, Comisia constată că, în ceea ce privește procedura disciplinară, decizia internă definitivă este decizia consiliului de disponibilizare, pronunțată la 4 aprilie 1994 și notificată reclamantului la 27 aprilie 1994, prin urmare cu mai mult de șase luni înainte de depunerea cererii sale. Este adevărat că procedura în cauză a fost urmată printr-o procedură în fața instanțelor civile, Curtea nu poate considera că cele două instanțe constituiau o entitate indivizibilă și, pe de altă parte, nu identifică nicio circumstanță specială care ar fi putut împiedica reclamantul să sesizeze organele convenției în termenele prevăzute de aceasta. Prin urmare, această parte a cererii este tardivă și trebuie declarată inadmisibilă, în conformitate cu dispozițiile articolului 35 alineatul (4) din convenție.
Invocând art. 6 alin. (1) și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost privat de acces la instanțe pentru a-și exercita drepturile. În special, acesta se plânge de refuzul instanței judecătorești și al Curții de Casație d a) Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul susține în principal că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne și consideră că reclamantul a omis să ridice, în mod expres sau chiar în esență, în fața Curții de Casație o cauză referitoare la dreptul său de a avea acces la o instanță.
În ceea ce privește fondul, guvernul consideră că Cauza este neîntemeiată. În primul rând, Comitetul constată că Curtea nu poate examina presupusele erori de fapt sau de drept comise de instanța națională decât în măsura în care aceste erori ar putea implica o încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin convenție. În plus, constată că dreptul de acces la o instanță nu este absolut și nu impune ca acesta să aibă o competență nelimitată. În ceea ce privește prezenta cauză, guvernul consideră că procedura a fost conformă cu art. 6 și că reclamantul se plânge pentru că nu a obținut câștig de cauză. Reclamantul răspunde că a invocat în esență, în fața Curții de Casație, cauza întemeiată pe încălcarea articolului 6 din convenție.
În ceea ce privește fondul, consideră că a fost victima unei denigrari a justiției. Curtea trebuie mai întâi să examineze excepia de la Guvern. Curtea amintește că domeniul de aplicare al articolului 35 este acela de a dispune statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a corecta încălcările aduse acestora înainte ca aceste acuzaii să fie supuse organelor Conveniei (a se vedea, de exemplu, Hotărârile Hentrich c. Frana din 22 18 alin. 33; Remli c. Franța din 23 aprilie 1996, Rec., 1996-II, p. 571, § 33, Statele nu trebuie să răspundă la acțiunile lor în fața unui organism internațional înainte de a fi avut posibilitatea de a îndrepta situația în ordinea lor juridică internă.
Această regulă se bazează pe ipoteza, obiect de la art. 13 din Convenția Astfel, aceasta constituie un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de salvgardare instituit de Convenție are un caracter subsidiar în raport cu sistemele naționale de garantare a drepturilor omului (hotărârile Handyside c. Regatul Unit din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, p. 22, § 48, Akdivar și altele menționate anterior, p. 1210, § 65. Astfel, cauza de care se intenționează să se adreseze Curții trebuie mai întâi să fie invocată, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, p. 18 alin. 34). În speță, Curtea arată că recurentul sesizează instanțele civile cu privire la o acțiune de anulare a deciziei de concediere a acesteia și, prin urmare, urmărește să obțină o hotărâre cu privire la o contestație privind drepturile sale cu caracter civil.
Prin urmare, chiar dacă reclamantul nu a invocat art. 6 din Convenție în fața instanțelor naționale și, în special, a Curții de Casație, Curtea consideră că, prin însăși natura sa, procedura inițiată solicita o examinare a dreptului reclamantului de a-și vedea cauza judecată de instanțele competente. În aceste condiții, Curtea consideră că excepția de neobosire a căilor de atac interne trebuie respinsă. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, se poate afirma că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție.
Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, Declar admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, … András B aka Moduleer Președinte
DÉCISION
de la requête n° 47760/99 présentée par Dimitrios KOSKINAS contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 12 avril 2001 en une chambre composée de MM. A.B. Baka , président , C.L. Rozakis , G. Bonello , P. Lorenzen , M. Fischbach M me M. Tsatsa-Nikolovska , MM. E. Levits , juges , et de M. E. Fribergh , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 31 mars 1999 et enregistrée le 27 avril 1999, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant grec, né en 1953 et résidant à Athènes.
Il est représenté devant la Cour par M e P. Bitsaxis et le professeur N. Kourakis, avocats au barreau d’Athènes. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 7 juin 1976, le requérant fut engagé par la compagnie aérienne “Olympic Airways” en tant que steward. Cette compagnie est une société anonyme dont le seul actionnaire est l’État grec. Le 5 août 1993, une association philanthropique, la « Croix Bleue des Arméniens de France », envoya un courrier à l’attention du directeur de la succursale de la compagnie aérienne à Paris, afin de dénoncer des attouchements sexuels qu’un membre de l’équipage aurait commis lors d’un vol sur la personne de deux élèves.
L’association demanda la punition de l’auteur de ses actes. Le directeur engagea alors une enquête administrative, au cours de laquelle le requérant fut désigné comme l’auteur des actes dénoncés. Par courrier en date du 17 décembre 1993, le directeur informa le président du conseil de licenciements à Athènes, qu’il avait la certitude, suite à un entretien avec la présidente de l’association philanthropique et la mère d’une des élèves, que les accusations en cause n’étaient pas fondées. Il lui communiqua aussi une lettre qu’il reçut par l’association quelques jours plus tard, ainsi rédigée : « (...) Compte tenu de certaines précisions rapportées par notre présidente et, après délibération (...), le conseil d’administration considère que satisfaction a été donnée à sa réclamation par les explications que vous avez bien voulu lui communiquer.
De plus, afin de ne pas nuire aux excellentes relations que nous entretenons avec votre compagnie depuis plusieurs années, nous considérons cette affaire close (...) » Procédure disciplinaire Entre-temps, le 8 septembre 1993, la direction de la compagnie avait invité le requérant - qui avait déjà fait l’objet d’une autre procédure disciplinaire pour des faits similaires - à expliquer, dans un délai de cinq jours, les raisons pour lesquelles « il se comporta indécemment à l’encontre des passagers ». Le requérant déposa son mémoire le 23 septembre 1993, dans lequel il réfutait toutes les accusations. Il demanda par la suite l’audition des autres membres de l’équipage, mais ses supérieurs n’ont pas fait droit à sa demande.
Le 4 avril 1994, se réunit le conseil de licenciements. Le requérant, présent à une partie de la réunion, n’eut pas le droit d’être assisté par un avocat. Le même jour le conseil décida le licenciement du requérant. Cette décision fut rendu en premier et dernier ressort. Elle fut notifiée au requérant le 27 avril 1994. Ce dernier fut également informé qu’une indemnité de licenciement d’un montant de 1 500 000 drachmes lui serait versée. Procédure civile Le 28 mai 1994, le requérant saisit le tribunal de première instance d’Athènes d’une demande tendant à l’annulation de son licenciement et à la condamnation de la compagnie aérienne à lui verser des dommages-intérêts pour préjudice moral. Le requérant soutint en particulier que la décision prononçant son licenciement était illégale, car elle n’était pas motivée, et abusive.
Il soutint en outre et que le montant de l’indemnité de licenciement était inférieur aux sommes prévues par la loi. Le 30 juin 1995, le tribunal prononça l’annulation du licenciement du requérant, ordonna sa réintégration à son poste et condamna la compagnie aérienne à lui payer des dommages-intérêts. Le tribunal considéra en particulier que la décision du conseil de licenciements n’était pas motivée, puisqu’elle avait été prise sans que la culpabilité du requérant n’eût été aucunement établie. Le 15 septembre 1995, la compagnie aérienne interjeta appel de cette décision. Le 11 juin 1996, la cour d’appel d’Athènes infirma la décision attaquée en considérant qu’en vertu du règlement de travail de la compagnie aérienne, le tribunal de première instance n’avait pas la compétence pour examiner le bien-fondé de la décision du conseil de licenciements.
A cet égard, la cour d’appel précisa que « les juridictions civiles ne sont pas compétentes pour examiner si les faits retenus par le conseil de licenciements eurent lieu ou non ; le contrôle judiciaire se limite à un contrôle de leur légalité (motivation, respect de la procédure) et de leur conformité avec les principes de la bonne foi et des bonnes mœurs ». La cour d’appel estima en conséquence que, compte tenu de la nature et de la gravité des actes dont le requérant avait été reconnu coupable par le conseil de licenciements, son licenciement était justifié et ne saurait être qualifié d’abusif. La cour d’appel estima aussi que le montant de l’indemnité de licenciement accordée au requérant était conforme à la loi.
Le 28 juillet 1997, le requérant se pourvut en cassation. Il reprochait à la cour d’appel d’avoir à tort considéré que la décision prononçant son licenciement était justifiée et suffisamment motivée. De plus, la conclusion à laquelle arrivait la cour d’appel n’était elle-même pas motivée. Le requérant reprochait enfin à la cour d’appel d’avoir estimé que son licenciement était légal, alors que l’indemnité de licenciement qui lui avait été accordée était nettement inférieure aux sommes prévues par la loi. Par arrêt du 20 octobre 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Elle nota au préalable que les décisions du conseil de licenciements doivent être suffisamment motivées. Concernant l’affaire du requérant, elle considéra que les faits exposés justifiaient son licenciement, que la décision de la cour d’appel était suffisamment motivée et que le montant de l’indemnité allouée au requérant était conforme à la loi.
GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 §§ 1, 2, 3 a), c) et d) de la Convention, le requérant se plaint de la procédure disciplinaire dont il fut l’objet. 2. Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint qu’il a été privé d’accès aux tribunaux pour faire valoir ses droits. EN DROIT 1. Le requérant se plaint que la procédure disciplinaire dont il fut l’objet a violé ses droits garantis par l’article 6 §§ 1, 2, 3 a), c) et d) de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...).
2. Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. 3. Tout accusé a droit notamment à : (a) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui ; (c) se défendre lui-même ou avoir l’assistance d’un défenseur de son choix et, s’il n’a pas les moyens de rémunérer un défenseur, pouvoir être assisté gratuitement par un avocat d’office, lorsque les intérêts de la justice l’exigent ; (d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge (...) » La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive.
Dans le cas d’espèce, elle note que pour ce qui est de la procédure disciplinaire, la décision interne définitive est la décision du conseil de licenciements, rendue le 4 avril 1994 et notifiée au requérant le 27 avril 1994, donc plus de six mois avant l’introduction de sa requête. S’il est vrai que la procédure en question fut suivie par une procédure devant les juridictions civiles, la Cour ne saurait considérer que les deux instances formaient une entité indivisible. Par ailleurs, elle ne décèle aucune circonstance particulière qui aurait pu empêcher le requérant de saisir les organes de la Convention dans les délais prescrits par celle-ci. Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être déclarée irrecevable, conformément aux dispositions de l’article 35 § 4 de la Convention.
2. Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint qu’il a été privé d’accès aux tribunaux pour faire valoir ses droits. En particulier, il se plaint du refus de la cour d’appel d’Athènes et de la Cour de cassation d’examiner la véracité des accusations retenues par son employeur pour justifier son licenciement. L’article 13 de la Convention se lit comme suit : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. » Le Gouvernement soutient à titre principal que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes.
Il estime que le requérant a omis de soulever, expressément ou même en substance, devant la Cour de cassation un grief relatif à son droit d’accès à un tribunal. Quant au fond, le Gouvernement estime que le grief est dénué de fondement. Il note tout d’abord que la Cour ne peut examiner de prétendues erreurs de fait ou de droit commises par le juge national que dans la mesure où ces erreurs pourraient impliquer une violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il note en outre que le droit d’accès à un tribunal n’est pas absolu et n’exige pas que celui-ci soit doté d’une compétence illimitée. S’agissant de la présente affaire, le Gouvernement considère que la procédure a été conforme à l’article 6 et que le requérant se plaint parce qu’il n’a pas obtenu gain de cause.
Le requérant répond qu’il a soulevé en substance, devant la Cour de cassation, le grief tiré de la violation de l’article 6 de la Convention. Quant au fond, il estime qu’il a été victime d’un déni de justice. La Cour doit d’abord examiner l’exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement. La Cour rappelle que la finalité de l’article 35 est de ménager aux États contractants l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne soient soumises aux organes de la Convention (voir, par exemple, les arrêts Hentrich c. France du 22 septembre 1994, série A n° 296-A, p. 18, § 33 ; Remli c. France du 23 avril 1996, Recueil 1996-II, p. 571, § 33). Les États n’ont donc pas à répondre de leurs actes devant un organisme international avant d’avoir eu la possibilité de redresser la situation dans leur ordre juridique interne.
Cette règle se fonde sur l’hypothèse, objet de l’article 13 de la Convention – et avec lequel elle présente d’étroites affinités – que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée.
De la sorte, elle constitue un aspect important du principe voulant que le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention revête un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des droits de l’homme (arrêts Handyside c. Royaume-Uni du 7 décembre 1976, série A n° 24, p. 22, § 48, Akdivar et autres précité, p. 1210, § 65). Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (arrêt Cardot c. France du 19 mars 1991, série A n° 200, p. 18, § 34). En l’espèce, la Cour relève que le requérant saisit les juridictions civiles d’une action tendant à l’annulation de la décision qui prononçait son licenciement.
Il cherchait ainsi à obtenir un jugement sur une contestation portant sur ses droits de caractère civil. Dès lors, même si le requérant n’a pas invoqué l’article 6 de la Convention devant les instances nationales et notamment la Cour de cassation, la Cour estime que, par sa nature même, la procédure engagée appelait un examen du droit du requérant de voir sa cause jugée par les juridictions compétentes. Dans ces conditions, la Cour considère que l’exception de non-épuisement des voies des recours internes doit être rejetée. La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare recevable, tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de son droit d’avoir accès à un tribunal ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Erik Fribergh András B aka Greffier Président