WARIDEL contre la SUISSE

WARIDEL contre la SUISSE (CtEDO, 2001)

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3976/98 prezentate de Paul Eduard WARIDEL împotriva Elveției Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 12 aprilie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele A.B. Baka L. Wildhaber Strážnická domnii Lorenzen Fischbach Kovler judecătorii M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 7 decembrie 1997 și înregistrată la 9 februarie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul, resortisant elvețian născut în 1941, este încarcerat la centrul penitenciar cantonal La Stampa din Lugano. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul P. Tamagni, avocat în barou din Bellinzona. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: În 1985, reclamantul a fost condamnat pentru încălcarea legii federale privind drogurile și condamnat la 13 ani de închisoare. La 20 martie 1995 a obținut eliberarea condiționată. La 1 august 1995, reclamantul a fost arestat la Zurich, deoarece participase la un trafic de droguri. O anchetă mascată cu un agent sub acoperire italian a permis să se suspecteze că reclamantul a organizat un trafic internațional de aproximativ 100 kg de heroină, dintre care aproximativ 23 kg fuseseră confiscate în ziua arestării sale la Milano. Reclamantul a fost imediat pus în detenție preventivă în cantonul Tessin pentru o perioadă de șase luni. Prelungiri ale detenției preventive La 17 ianuarie 1996, procurorul public a solicitat judecătorului judecător să prelungească detenția preventivă pentru o perioadă suplimentară de patru luni, din cauza riscului de evadare, de recidivă și având în vedere necesitatea de a dispune de acte complementare în Italia. La 29 ianuarie 1996, instanța de judecată a aprobat prelungirea până la 1 iunie 1996. La 20 mai 1996, procurorul a solicitat o a doua prelungire a detenției preventive pentru șase luni, din aceleași motive ca și cererea anterioară de prelungire. Cererea a fost acordată la 23 mai 1996 și detenția preventivă prelungită până la 1 decembrie 1996. La 4 noiembrie 1996, apărarea a prezentat procurorului public 102 cereri suplimentare. La 19 noiembrie 1996, procurorul a solicitat o a treia prelungire a detenției pentru o perioadă de șase luni, din cauza riscului de evadare, recidivă și din cauza necesității unei completări în favoarea apărării. La 22 noiembrie 1996, judecătorul judecător a aprobat prelungirea până la 1 iunie 1997. La 20 mai 1997, procurorul public al cantonului Tessin a solicitat instanței judecătorești să prelungească până la 1 iulie 1997 detenția preventivă a reclamantului, în special din cauza faptului că acesta solicitase expertiză psihiatrică. La 26 mai 1997, cererea a fost acceptată din cauza riscului de scurgere și recidivă. La 30 mai 1997, reclamantul a recurs împotriva acestei decizii pe lângă Camera de recursuri a instanței de apel. Această autoritate, prin decizia din 19 iunie 1997, a respins recursul. La 19 iunie 1997, procurorul a solicitat, de asemenea, o a cincea prelungire a detenției preventive pentru o perioadă de trei luni. Prin decizia judecătorului judecătoresc din 24 iunie 1997, confirmată la recurs de camera de recurs a instanței de recurs din 24 iulie și 4 august 1997, detenția preventivă a fost prelungită din cauza unor grave vinovăție și a unui pericol de evadare. La 17 septembrie 1997, la cererea procurorului public, judecătorul judecător a prelungit detenția preventivă a reclamantului până la 1 decembrie 1997 pentru a putea încheia investigația. Reclamantul a recurs împotriva acestei decizii la 25 septembrie 1997 pe lângă camera de recurs a instanței de apel a cantonului Tessin, care a respins acțiunea la 24 octombrie 1997. Solicitări de eliberare la 21 aprilie 1997, reclamantul a depus o cerere de eliberare provizorie la Ministerul de Stat al Cantonului din Tessin. În aceeași zi, el își va reiniția cererea de completare a cererii de eliberare condiționată, formulată deja la 4 noiembrie 1996, și a solicitat să facă obiectul unei competențe psihiatrice. Prin decizia din 25 aprilie 1997, instanța de judecată din Cantonul Tessin a respins cererea de eliberare provizorie din cauza unui risc de evadare și de recidivă. La 9 mai 1997, reclamantul a recurs împotriva acestei decizii în camera de recurs a instanței de apel din 19 iunie 1997 și a justificat detenția din cauza unor dovezi grave de vinovăție în sarcina reclamantului, existența concretă a unui pericol de evadare și în scopul anchetei. Ea se pronunță în special în acest sens (...) Când [reclamantul] a fost eliberat condiționat, nu reiese că acesta a desfășurat o activitate profesională. După ce a fost predat lui Zurich, el a fost inițial internat de un cetățean grec la care a fost arestat, a obținut împrumuturi la vedere și bunuri pe credit de la prieteni greci și turci. El cunoaște diferite limbi și are contacte răspândite în lume, așa cum reiese din controalele telefonice efectuate în timpul scurtei sale libertăți. (...) În plus, acesta și-a exprimat intenția de a se stabili în America Latină după încheierea primei vânzări de heroină, cu atât mai mult cu cât plățile succesive pentru bunurile planificate ar fi trebuit să fie efectuate către o bancă de pe o insulă din Caraibe, aflată la dispoziția Waridel(...) (traducere) La 25 august 1997 și la 14 septembrie 1997, reclamantul a introdus o acțiune de drept public pe lângă Tribunalul Federal împotriva deciziilor camerei de recurs pendinte din 19 iunie și din 24 iulie 1997, pentru a contesta legalitatea duratei detenției preventive. La 17 septembrie și la 3 octombrie 1997, Tribunalul Federal a respins acțiunile. În aceste două decizii, Tribunalul se pronunță în special în acest sens Pericolul de fugă a fost motivat în mod detaliat de Curtea Cantonală; recursul riscă o pedeapsă severă dacă acuzațiile vor fi confirmate de Curtea care va judeca cauza, având în vedere gravitatea lor, și ținând cont că este recidivist în traficul organizat de heroină. El este cetățean elvețian, dar, născut în Turcia și cu soția și copiii săi care locuiesc în Grecia, el nu a avut legături puternice cu țara noastră. (...) În plus, la 1 august 1995, când a fost arestat, el avea cu el un pașaport belgian falsificat și un permis fals de conducere. A fost condamnat în 1985 la 13 ani de închisoare pentru trafic de droguri și, în timpul pedepsei sale, bucurându-se de un concediu extraordinar, nu a intrat în închisoare, a rămas în Grecia între 12 august 1991 și 5 iunie 1992, când a fost arestat la Atena în scopul extrădării. Reclamantul a fost apoi ținut în detenție în conformitate cu Codul de procedură penală al cantonului Tessin până la 11 mai 1998, data hotărârii sale de către Curtea Penală din Lugano. El a fost condamnat la o pedeapsă de nouă ani de condamnare pentru trafic ilicit de droguri și falsificare de documente. La 30 iunie 1998, reclamantul a introdus o acțiune împotriva acestei decizii în fața Curții de Casație și revizuire penală cantonală, care l-a respins la 7 octombrie 1998 și a introdus ulterior o acțiune în drept public și o acțiune în casare la Tribunalul Federal. Această ultimă autoritate a respins acțiunile la 23 aprilie 1999. În conformitate cu Codul de procedură penală al cantonului Tessin art. 288 Motivele de casare Se admite a) pentru o aplicare eronată a dreptului substanțial la faptele puse la baza deciziei (b) pentru vicii esențiale de procedură, cu condiția ca persoana care a formulat recursul să fi ridicat la culpă cât mai curând posibil (c) pentru arbitrare în constatarea faptelor. (traducere) GRIFS Reclamantul se plânge, invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, de durata detenției sale preventive. Invocând art. 5 alin. Reclamantul denunță durata procedurii penale invocând o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. De asemenea, acesta invocă o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție garantate prin art. 6 alineatul (2) din convenție, deoarece autoritățile elvețiene și-au prelungit detenția preventivă, în special din cauza gravității vinovăției săvârșite și din cauza faptului că reclamantul ar putea fi supus unei pedepse severe în cazul în care acuzațiile aduse împotriva sa ar fi fost confirmate. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge că autoritățile elvețiene au comis interferențe nejustificate și disproporționate în domeniul său privat, deoarece a făcut obiectul unei anchete mascate cu un agent sub acoperire și că a fost pus sub supraveghere telefonică. Reclamantul invocă în cele din urmă încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție din cauza faptului că nu există în cantonul Tessin o cale de atac împotriva unei hotărâri de primă instanță. Puterea de conștiință și de rupere a Curții de Casație și revizuire penală a cantonului Tessin, instanță judiciară de gradul doi este restricționată și această autoritate nu dispune de capacitatea deplină de verificare și de apreciere a faptelor sau a dovezilor. Potrivit reclamantului, durata detenției sale preventive a încălcat art. 5 alineatul (3) din Convenție, care se citește astfel Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alineatul (3). (c) prezentului articol, trebuie să fie adus imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat prin lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care asigură încuviințarea celui care a fost acuzat în instanță. Conform jurisprudenței organelor Convenției, detenția începând cu 11 mai 1998 trebuie considerată o detenție după condamnare, care intră sub incidența art. 5 alin. (1) lit. (a) din Convenție (hotărârea B. c. Austria din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 15, § 39). În acest caz, perioada care trebuie luată în considerare a început la 1 august. 1995, data arestării lui W., pentru a se încheia la 11 mai 1998 cu condamnarea acestuia de către instanța penală din Lugano. Prin urmare, aceasta se extinde pe doi ani, nouă luni și unsprezece zile. Curtea reamintește principiile care decurg din jurisprudența sa : în primul rând, este responsabilitatea autorităților judiciare naționale să se asigure că, într-un anumit caz, durata detenției provizorii nu depășește limita rezonabilității. În acest scop, trebuie să examineze toate circumstanțele care pot dezvălui sau pot exclude existența unei adevărate cerințe de interes public care justifică, având în vedere prezumția de nevinovăție, o excepție de la regula respectării libertății individuale și de a raporta în deciziile lor privind cererile de extindere. Curtea trebuie să stabilească dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție. Persistența unor motive plauzibile de a reține persoana arestată pentru comiterea unei infracțiuni este o condiție sine qua non Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să justifice privarea de libertate. (a se vedea în special Hotărârea I.A. c. Franța din 23 septembrie 1998, Rec., 1998-VII, p. 2978 2999, § 102). În speță, pentru a prelungi detenția provizorie și pentru a respinge cererile de punere în libertate ale reclamantului, instanțele interne au urmat următoarele motive: : persistența unor indicii grave de vinovăție în sarcina reclamantului, existența concretă a unui pericol de evadare și de recidivă și necesitatea de a-l informa. În primul rând, Curtea arată că sarcinile care îi revin reclamantului erau întemeiate în speță, dat fiind că ancheta mascată și agentul sub acoperire au permis să se obțină indicii serioase și concrete ale vinovăției reclamantului care organizase un trafic de stupefiante foarte important, din moment ce a implicat aproximativ 100 kg de heroină. Cu toate acestea, Curtea amintește că existența unei vinovății grave față de un inculpat nu justifică, în sine, menținerea în detenție provizorie. Într-adevăr, până la condamnarea sa, un inculpat este prezumat nevinovat și obiectul articolului 5 alineatul (3) se impune punerea în libertate provizorie a momentului în care menținerea în detenție încetează să mai fie rezonabilă (hotărârile Neumeister c. Austria din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 37, § 4 și Tomasi c. Franța din 27 august 1992, seria A nr. 241-A, p. 35 § 84). În ceea ce privește al doilea motiv, Curtea amintește că pericolul de scurgere nu poate fi apreciat numai pe baza gravității pedepsei ; el trebuie să analizeze în funcție de un set de date suplimentare proprii, fie să confirme existența lor, fie să îl facă să apară în acest punct redus pe care nu poate legitima o detenție provizorie (a se vedea Hotărârea W. c. Elveția din 26 1 ianuarie 1993, seria A nr. 254-A, p. 16, § 33). În acest context, își dorește să aibă în vedere, în special, caracterul de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În deciziile lor bine motivate, magistrații cantonali și federali au întemeiat pe caracteristici precise ale situației reclamantului: reclamantul a fost cetățean elvețian și nu a avut legături puternice cu Elveția, nici familie, nici profesioniști. Soția și copiii săi au locuit în Grecia timp de câțiva ani. Autoritățile naționale au menționat că, atunci când a fost eliberat condiționat în martie 1995, reclamantul nu a desfășurat nicio activitate profesională și a trăit datorită împrumuturilor și creditelor pe care i le ofereau prietenii greci sau turci. El cunoștea mai multe limbi, avea contacte în întreaga lume și își exprimase intenția de a se stabili în America Latină după vânzarea primei părți de heroină. Plățile succesive ale produsului din vânzarea de narcotice trebuiau să fie transferate la o bancă dintr-o insulă din Caraibe la dispoziția reclamantului. În cele din urmă, instanțele naționale au precizat că, în cursul executării pedepsei anterioare de 13 ani de condamnare, reclamantul a beneficiat de un concediu extraordinar, acordat pentru a-i permite să călătorească în Grecia din motive familiale, pentru a dispărea de la 12 august 1991 până la 5 iunie 1992, data arestării sale la Atena. Curtea consideră că aceste motive ar putea constitui un motiv relevant pentru menținerea în detenție preventivă a reclamantului. În ceea ce privește al treilea motiv, Curtea constată că reclamantul a beneficiat de o eliberare condiționată la 20 martie 1995, după ce a executat o pedeapsă de 10 ani de condamnare pentru infracțiune agravată de Legea federală privind stupefiantele. La 1 august 1995, a fost arestat din nou la mai mult de patru luni după eliberarea sa, deoarece organizase un trafic internațional de heroină și, prin urmare, Curtea consideră că pericolul de recidivă justifica menținerea reclamantului în detenție. În ceea ce privește nevoile de informare, Curtea constată că, în afară de faptul că traficul de droguri era internațional și necesita în special o strânsă colaborare între Elveția și Italia, reclamantul a solicitat mai mult de o sută de completări și, în special, să facă obiectul unei expertize psihiatrice. Prin urmare, Curtea consideră că acest motiv apare suficient de caracterizat. Curtea trebuie, în ultimă instanță, să examineze desfășurarea procedurii. Aceasta amintește că celeritatea specială la care un inculpat are drept în examinarea cazului său nu trebuie să aducă atingere eforturilor magistraților de a-și îndeplini sarcinile cu atenție (hotărârea Tomasi c. Franța din 27 august 1992, seria A nr. 241-A, p. 39, § 102). Curtea observă că, în cazul unei cauze complexe privind traficul internațional de narcotice, în care au fost puse în discuție mai multe persoane, și care a necesitat un număr foarte mare de acte de informare (interogări, confruntări, comisii naționale și internaționale). Pe de altă parte, Curtea arată că, în această situație, durata detenției provizorii a reclamantului nu a depășit termenul rezonabil prevăzut de art. 5 alin. (3) din Convenție. În consecință, acest fapt este vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Reclamantul se plânge că autoritățile elvețiene au refuzat eliberarea sa provizorie și au fost reținuți în detenție preventivă în special din cauza riscului de evadare. Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și în conformitate cu căile legale (...) dacă a fost arestat și deținut pentru a fi dus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de crimă pe care a comis-o sau pe care există motive întemeiate de a crede în necesitatea de a împiedica comiterea unei infracțiuni sau de a nu comite o infracțiune după executarea acesteia; (...) Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unei instanțe, astfel încât aceasta să decidă în scurt timp cu privire la legalitatea detenției sale și să dispună eliberarea sa în cazul în care detenția este ilegală. Curtea constată că, astfel cum a fost prezentat de către reclamant, nu dezvăluie nicio aparență de încălcare a articolului 5 alineatul (4) deoarece reclamantul se plânge numai de motivul invocat de autorități pentru a refuza eliberarea sa provizorie. În ceea ce privește încălcarea articolului 5 alineatul (1) litera (c) din convenție, Curtea constată că reclamantul se bazează pe faptul că autoritățile interne ar fi respins doar cererea sa de eliberare provizorie din cauza unui risc de scurgere. Or, acest lucru nu este cazul în speță, dat fiind faptul că: atât instanța de judecată, cât și camera de recurs a instanței de apel din cantonul Tessin și Tribunalul Federal și-au motivat decizia de a menține în detenție preventivă prin dovezi grave de vinovăție, un risc de recidivă și de evadare. Întrucât a examinat motivele prezentate de instanțele naționale pentru a decide refuzul eliberării provizorii (a se vedea supra), Curtea este de părere că cele trei autorități care s-au pronunțat au analizat și au argumentat în mod detaliat refuzul cererii. Astfel, motivele pentru menținerea în detenție preventivă au fost suficiente și justificate, iar Curtea consideră că acest aspect ar trebui respins ca fiind în mod vădit nefondat în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Reclamantul denunță durata procedurii penale și invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei va fi justificată. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la data arestării pentru a se încheia cu ocazia deciziei interne definitive a Tribunalului Federal din 23 aprilie 1999 și, prin urmare, acoperă o perioadă de trei ani, opt luni și douăzeci și trei de zile. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează cauza și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Pedisier și Sassi c. Franța, 25444/94, § 67, CEDH 1999-II și zzé Manzoni c. Italia din 19 februarie 1991, seria A nr. 195-B, p. 29, § 17). Curtea reamintește că cauza prezenta o complexitate deosebită, dat fiind că aceasta implică un trafic internațional de heroină, că în cadrul anchetei a fost necesar un număr foarte mare de acte de informare, și anume mai multe interogări, confruntări, precum și comisii naționale și internaționale. În plus față de constatările deja făcute la art. 5 alineatul (3) din convenție, Curtea arată că, la 4 noiembrie 1996, apărarea a solicitat o completare cu mai mult de o sută de întrebări referitoare la căutarea unor noi mijloace de probă, în special la dobândirea de documente și rapoarte, la solicitarea unor comisii internaționale de Regatorie, la transcrierea și la înregistrarea pe suport de hârtie, la audierea și la interogarea unor martori suplimentari, precum și la o experienă caligrafică comparativă cu caligrafia reclamantului. La 21 aprilie 1997, reclamantul a solicitat, de asemenea, o expertiză psihiatrică, care a fost efectuată la 11 iunie 1997, la cererea procurorului public. Pe de altă parte, Curtea observă că, în urma condamnării sale, recurentul a făcut apel la Curtea de Casație și revizuire penală cantonală, care este pronunțată în termen de puțin mai mult de trei luni, și anume la 7 octombrie 1998, și apoi a introdus două acțiuni la Tribunalul Federal care și-a pronunțat decizia definitivă la 23 aprilie 1999. Prin urmare, durata procedurii de recurs care se extinde pe o perioadă de mai puțin de nouă luni nu este rezonabilă. Având în vedere complexitatea cauzei, Curtea consideră, prin urmare, că este necesar să se considere că o durată globală de mai mult de trei ani și opt luni este considerată ca fiind vădit nefondată, în sensul articolului 35 alin. (3) din Convenție. Punând în discuție motivele invocate pentru a refuza eliberarea provizorie, reclamantul invocă încălcarea prezumției de nevinovăție garantate prin art. 6 alin. (2) din Convenție, care este astfel redactat: Orice persoană acuzată de încălcarea dreptului comunitar este prezumată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Curtea amintește că prezumția de nevinovăție garantată prin această dispoziție este încălcată dacă o hotărâre judecătorească referitoare la un inculpat reflectă sentimentul de vinovăție, în timp ce vinovăția sa nu a fost stabilită în prealabil în mod legal (hotărârea Allenet de Ribemont c. Franța din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 16, § 35). În speță, nu reiese din dosar că autoritățile sesizate cu cauza ar fi încălcat această cerință, în special în motivarea hotărârilor lor. În plus, Curtea constată că vinovația reclamantului a fost stabilită în mod legal de către instanța competentă. Prin urmare, acest aspect este, de asemenea, în mod evident greșit întemeiat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Reclamantul denunță fără mai multă precizie mijloacele de supraveghere utilizate de poliție, în special utilizarea unui agent sub acoperire și a interceptărilor telefonice și indică o necunoaștere a articolului 8 din convenție, astfel cum a fost formulat: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței. O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. Curtea amintește că, în cauza Lüdi c. Elveția, aceasta a considerat că recurgerea la un agent sub acoperire nu atinge nici în sine, nici prin asocierea sa cu interceptările telefonice, în sfera vieții private în sensul articolului 8 din convenție (hotărârea Lüdi c. Elveția din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, § 40. În speță, Curtea arată că reclamantul nu a invocat elemente speciale de natură să pună în discuție o astfel de constatare. Prin urmare, această cauză este vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În cele din urmă, reclamantul se plânge că, în conformitate cu art. 288 din Codul de procedură penală Tessinois, cantonul Tessin nu cunoaște o cale de atac obiectivă, având în vedere că puterea de cognitive și de rupere a Curții de Casație și de revizuire penală, instanță judiciară de gradul doi, este limitată la controlul larbitrarului. Acesta invocă o încălcare a articolului 2 alineatul (1) din Protocolul nr. 7 la Convenție, care deține orice persoană care este declarată vinovată de o infracțiune de către o instanță are dreptul de a solicita examinarea de către o instanță superioară a declarației de vinovăție sau a condamnării. Curtea amintește că statele contractante dispun, în principiu, de o largă putere de apreciere pentru a decide asupra modalităților de exercitare a dreptului prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenție. Astfel, examinarea unei declarații de vinovăție sau a unei condamnări de către o instanță superioară poate fie să se refere atât la chestiuni de fapt, cât și de drept, fie să se limiteze la singurele puncte de drept; în plus, în unele țări, justițiabilul care dorește să sesizeze autoritatea de recurs trebuie uneori să solicite o autorizație în acest scop. Cu toate acestea, limitările aduse de legislațiile interne dreptului la căi de atac menționat de această dispoziție trebuie, prin analogie cu dreptul de acces la instanța consacrată la art. 6 alineatul (1) din convenție, să urmărească un scop legitim și să nu aducă atingere însăși substanța acestui drept (hotărârile Haser c. Elveția, 33050/96, Decizia [Secțiunea II] din 27 aprilie 2000, Krombach c. Franța, nr. 29731/96, Decizia [Secțiunea III] din 13 februarie 2001, § 96. În speță, Curtea arată că recurentul a avut posibilitatea de a contesta condamnarea sa la 11 mai 1998 pe lângă Curtea de Casație și de revizuire penală a tribunalului din cauza cantonului Tessin, care este determinată într-o hotărâre foarte cuprinzătoare și foarte aspră. Ulterior, acesta a putut depune o acțiune de drept public, precum și un recurs în Casație la Tribunalul Federal. Curtea consideră că a avut posibilitatea de a-și reexamina cauza de două instanțe în urma condamnării sale în primă instanță. Faptul că competența de a consilia și de a desface autoritatea de a doua instanță este limitată la controlulrbitrarului nu poate fi considerat ca aducând atingere însăși substanței dreptului la acțiune. În consecință, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție, și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Erik Fribergh Christos Rozakis Prezidențial

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 39765/98

présentée par Paul Eduard WARIDEL

contre la Suisse

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 12 avril 2001 en une chambre composée de

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

A.B.

Baka

,

L. W

ildhaber

,

M

me

V.

Strážnická

,

MM.

P.

Lorenzen

,

M.

Fischbach

,

A.

Kovler

,

juges

,

et

de

M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 7 décembre 1997 et enregistrée le 9

février 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, ressortissant suisse né en 1941, est incarcéré au centre pénitentiaire cantonal La Stampa à Lugano. Il est représenté devant la Cour par M

e

P. Tamagni, avocat au barreau de Bellinzona.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

En 1985, le requérant a été reconnu coupable de violation aggravée à la loi fédérale sur les stupéfiants et condamné à une peine de 13 ans de réclusion. Le 20 mars 1995, il obtint une libération conditionnelle.

Le 1er août 1995, le requérant fut arrêté à Zurich, car il avait participé à un trafic de stupéfiants. Une enquête masquée avec un agent infiltré italien avait permis de soupçonner le requérant d’avoir organisé un trafic international d’environ 100 kg d’héroïne, dont environ 23 kg avaient été saisis le jour de son arrestation à Milan. Le requérant fut immédiatement placé en détention préventive dans le canton du Tessin pour une durée de six mois.

1.

Prolongations de la détention préventive

Le 17 janvier 1996, le procureur public demanda au juge d’instruction la prolongation de la détention préventive pour une durée supplémentaire de quatre mois, en raison d’un risque de fuite, de récidive et compte tenu de la nécessité d’actes d’instructions complémentaires à effectuer en Italie. Le 29

janvier 1996, le juge d’instruction accorda la prolongation jusqu’au 1er

juin 1996.

Le 20 mai 1996, le procureur requit une deuxième prolongation de la détention préventive pour six mois, pour les mêmes raisons que la précédente demande de prolongation. La requête fut accordée le 23 mai 1996 et la détention préventive prolongée jusqu’au 1er décembre 1996.

Le 4 novembre 1996, la défense présenta au procureur public 102 requêtes de complément d’instruction.

Le 19 novembre 1996, le procureur requit une troisième prolongation de la détention pour une durée de six mois, en raison d’un risque de fuite, de récidive et vu la nécessité d’un complément d’instruction en faveur de la défense. Le 22 novembre 1996, le juge d’instruction accorda la prolongation jusqu’au 1er juin 1997.

Le 20 mai 1997, le procureur public du canton du Tessin demanda au juge d’instruction de prolonger jusqu’au 1er juillet 1997 la détention préventive du requérant en raison notamment du fait que ce dernier avait requis une expertise psychiatrique. Le 26 mai 1997, la requête fut acceptée en raison d’un risque de fuite et de récidive. Le 30 mai 1997, le requérant recourut contre cette décision auprès de la chambre des recours pénaux du tribunal d’appel. Cette autorité, par décision du 19 juin 1997, rejeta le recours.

Le 19 juin 1997 également, le procureur demanda une cinquième prolongation de la détention préventive pour une durée de trois mois. Par décision du juge d’instruction du 24 juin 1997, confirmée sur recours par la chambre des recours pénaux du tribunal d’appel le 24 juillet et le 4

août

1997, la détention préventive fut prolongée en raison d’indices graves de culpabilité et d’un danger de fuite.

Le 17 septembre 1997, sur demande du procureur public, le juge d’instruction prolongea la détention préventive du requérant jusqu’au 1er

décembre 1997 afin de pouvoir terminer l’enquête. Le requérant recourut contre cette décision le 25 septembre 1997 auprès de la chambre des recours pénaux du tribunal d’appel du canton du Tessin qui rejeta le recours le 24 octobre 1997.

2.

Demandes de mise en liberté

Le 21 avril 1997, le requérant présenta au ministère public du canton du Tessin une demande de libération provisoire. Le même jour, il réitéra au ministère public sa demande de complément d’instruction, déjà formulée le 4 novembre 1996, et demanda de faire l’objet d’une expertise psychiatrique. Par décision du 25 avril 1997, le juge d’instruction du canton du Tessin rejeta la demande de libération provisoire en raison d’un risque de fuite et de récidive. Le 9 mai 1997, le requérant recourut contre cette décision à la chambre des recours pénaux du tribunal d’appel qui se prononça le 19

juin

1997 et justifia la détention en raison des graves indices de culpabilité à charge du requérant, l’existence concrète d’un danger de fuite et pour les besoins de l’enquête. Elle se prononça notamment en ces termes

:

«

(...) Quand [le requérant] fut mis en liberté conditionnelle, il ne ressort pas qu’il ait entrepris une activité professionnelle. Après s’être rendu à Zurich, il fut d’abord logé par un citoyen grec chez lequel il a été arrêté, a obtenu des prêts au comptant et des marchandises à crédit par des amis grecs et turcs. Il connaît diverses langues et a des contacts dispersés dans le monde, comme il ressort des contrôles téléphoniques effectués au cours de sa brève liberté. (...)

Il a en outre manifesté la propre intention de s’établir en Amérique latine après la conclusion de la première vente d’héroïne, d’autant plus que les paiements successifs pour les fournitures prévues auraient dû être versés auprès d’une banque d’une île des Caraïbes à disposition de Waridel(...)

» (traduction)

Le 25 août 1997 et le 14 septembre 1997, le requérant interjeta un recours de droit public auprès du Tribunal fédéral contre les décisions de la chambre des recours pénaux du tribunal d’appel du 19 juin et du 24 juillet 1997 afin de contester la légalité de la durée de la détention préventive. Le 17 septembre et le 3 octobre 1997, le Tribunal fédéral rejeta les recours. Dans ces deux décisions, il se prononça notamment en ces termes

:

«

Le danger de fuite a été motivé de façon détaillée par la Cour cantonale. Le recourant risque une peine de détention sévère si les accusations seront confirmées par la Cour qui jugera l’affaire, vu leur gravité, et compte tenu qu’il est récidiviste dans le trafic organisé d’héroïne. Le recourant est citoyen suisse, mais, né en Turquie et avec sa femme et ses enfants résidant en Grèce, il n’a pas de solides liens avec notre pays. (...) Il est en outre à relever que, le 1er août 1995, quand il a été arrêté, le recourant avait avec lui un passeport belge falsifié et un faux permis de conduire. Il avait été condamné en 1985 à Lugano à 13 ans de réclusion pour trafic de stupéfiants et, au cours de l’expiation de sa peine, profitant d’un congé extraordinaire, n’était pas rentré en prison, restant en Grèce du 12 août 1991 au 5 juin 1992, date où il a été arrêté à Athènes aux fins d’extradition.

» (traduction)

3.

Jugement

Le 14 novembre 1997, le procureur clôtura l’instruction formelle. Le requérant fut ensuite maintenu en détention conformément au code de procédure pénal du canton du Tessin jusqu’au 11 mai 1998, date de son jugement par la Cour d’assises criminelles de Lugano. Il fut condamné à une peine de neuf ans de réclusion pour trafic illicite de stupéfiants et falsification de documents. Le 30 juin 1998, le requérant interjeta un recours contre cette décision auprès de la cour de cassation et de révision pénale cantonale qui le rejeta le 7 octobre 1998. Il déposa ensuite un recours de droit public et un recours en cassation auprès du Tribunal fédéral. Cette dernière autorité rejeta les recours le 23 avril 1999.

B.

Le droit interne pertinent

Aux termes du Code de procédure pénale du canton du Tessin

:

Article 288

:

Motifs de cassation

«

Le recours de cassation est admis

:

a) pour une application erronée du droit substantiel aux faits posés à la base de la décision

;

b) pour des vices essentiels de procédure, pourvu que le recourant ait soulevé l’irrégularité dès que possible

;

c) pour arbitraire dans la constatation des faits.

» (traduction)

GRIEFS

1.

Le requérant se plaint, en invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, de la durée de sa détention préventive.

2.

Invoquant les articles 5 § 1 c) et 5 § 4 de la Convention, le requérant se plaint également de ce que les autorités l’ont maintenu en détention préventive et ont refusé sa libération conditionnelle exclusivement en raison d’un risque de fuite.

3.

Le requérant dénonce la durée de la procédure pénale en invoquant une violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Il relève les inexplicables modalités qui ont retardé la clôture de la phase de l’instruction et reproche aux autorités tessinoises de n’avoir pas respecté le principe de la célérité de la procédure.

4.

Il allègue également une violation du principe de la présomption d’innocence garanti par l’article 6 § 2 de la Convention du fait que les autorités suisses ont prolongé sa détention préventive notamment en raison de la gravité de la faute commise et du fait que le requérant risquait une peine de détention sévère si les accusations portées contre lui étaient confirmées.

5.

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de ce que les autorités suisses ont commis des ingérences injustifiées et disproportionnées dans sa sphère privée, car il a fait l’objet d’une enquête masquée avec un agent infiltré et qu’il a été mis sous surveillance téléphonique.

6.

Le requérant invoque enfin la violation de l’article 2 du Protocole N°

7 à la Convention en raison du fait qu’il n’existe pas dans le canton du Tessin une voie de recours d’appel contre une décision de première instance. Le pouvoir de cognition et de cassation de la cour de cassation et de révision pénale du canton du Tessin, instance judiciaire de deuxième degré est restreint et cette autorité ne dispose pas de la pleine faculté de vérification et d’appréciation des faits ou des preuves.

EN DROIT

1.

D’après le requérant, la longueur de sa détention préventive a méconnu l’article 5 § 3 de la Convention, qui se lit ainsi

:

«

Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe

1

c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.

»

Selon la jurisprudence des organes de la Convention, la détention à partir du 11 mai 1998 doit être considérée comme une détention après condamnation, relevant de l’article 5 § 1 a) de la Convention (arrêt B. c.

Autriche du 28 mars 1990, série A n°175, p. 15, § 39).

En l’espèce, la période à prendre en considération a débuté le 1er

août

1995, date de l’arrestation de W., pour s’achever le 11 mai 1998 avec la condamnation de celui-ci par la cour d’assises criminelles de Lugano. Elle s’étend donc sur deux ans, neuf mois et onze jours.

La Cour rappelle les principes qui se dégagent de sa jurisprudence

: il incombe en premier lieu aux autorités judiciaires nationales de veiller à ce que, dans un cas donné, la durée de la détention provisoire ne dépasse pas la limite du raisonnable. A cette fin, il leur faut examiner toutes les circonstances de nature à révéler ou à écarter l’existence d’une véritable exigence d’intérêt public justifiant, eu égard à la présomption d’innocence, une exception à la règle du respect de la liberté individuelle et d’en rendre compte dans leurs décisions relatives aux demandes d’élargissement. C’est essentiellement sur la base des motifs figurant dans lesdites décisions, ainsi que des faits non controuvés indiqués par l’intéressé dans ses recours, que la Cour doit déterminer s’il y a eu ou non violation de l’article 5 § 3 de la Convention.

La persistance de raisons plausibles de soupçonner la personne arrêtée d’avoir commis une infraction est une condition

sine qua non

de la régularité du maintien en détention, mais au bout d’un certain temps elle ne suffit plus

; la Cour doit alors établir si les autres motifs adoptés par les autorités judiciaires continuent à justifier la privation de liberté. Quand ils se révèlent «

pertinents

» et «

suffisants

», elle cherche de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une «

diligence particulière

» à la poursuite de la procédure (cf. notamment arrêt I.A. c. France du 23

septembre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-VII, pp.

2978

‑

2979, §

102).

En l’espèce, pour prolonger la détention provisoire et rejeter les demandes de mise en liberté du requérant, les juridictions internes avancèrent les motifs suivants

: la persistance de graves indices de culpabilité à charge du requérant, l’existence concrète d’un danger de fuite et de récidive et les nécessités de l’instruction.

Sur le premier point, la Cour relève que les charges pesant sur le requérant étaient fondées en l’espèce, étant donné que l’enquête masquée et l’agent infiltré avaient permis d’obtenir des indices sérieux et concrets de la culpabilité du requérant qui avait organisé un trafic de stupéfiants très important, puisqu’il portait sur environ 100 kg d’héroïne. La Cour rappelle toutefois que l’existence d’indices graves de culpabilité à l’égard d’un inculpé ne justifie pas, à elle seule, le maintien en détention provisoire. En effet, jusqu’à sa condamnation, un accusé est présumé innocent et l’objet de l’article 5 § 3 est «

d’imposer la mise en liberté provisoire du moment où le maintien en détention cesse d’être raisonnable

» (arrêts Neumeister c.

Autriche du 27 juin 1968, série A n° 8, p. 37, § 4, et Tomasi c. France du 27 août 1992, série A n° 241-A, p. 35, §

84).

S’agissant du deuxième motif, la Cour rappelle que le danger de fuite ne peut s’apprécier sur la seule base de la gravité de la peine encourue

; il doit s’analyser en fonction d’un ensemble de données supplémentaires propres soit à en confirmer l’existence, soit à le faire apparaître à ce point réduit qu’il ne peut légitimer une détention provisoire (voir arrêt W. c. Suisse du 26

janvier 1993, série A n° 254-A, p. 16, § 33). Dans ce contexte, il échet d’avoir égard notamment au caractère de l’intéressé, à sa moralité, à ses ressources, à ses liens avec l’Etat qui le poursuit ainsi qu’à ses contacts internationaux (voir,

mutatis mutandis

, l’arrêt Neumeister précité, série A n°

8, p. 39 § 10).

Dans leurs décisions scrupuleusement motivées, les magistrats cantonaux et fédéraux s’appuyèrent sur des caractéristiques précises de la situation du requérant

: le requérant était citoyen suisse, et n’avait pas de solides liens avec la Suisse, ni familiaux, ni professionnels. Son épouse et ses enfants résidaient en Grèce depuis plusieurs années. Les autorités nationales ont relevé que, lorsqu’il a été mis en libération conditionnelle en mars 1995, le requérant n’a entrepris aucune activité professionnelle et vivait grâce aux prêts et crédits que lui octroyaient des amis grecs ou turcs. Il connaissait plusieurs langues, il avait des contacts dans le monde entier et avait manifesté l’intention de s’établir en Amérique latine après la vente de la première partie de l’héroïne. Les versements successifs du produit de la vente des stupéfiants devaient être versés auprès d’une banque d’une île des Caraïbes à la disposition du requérant. Enfin, les juridictions nationales ont précisé que durant l’exécution de la précédente peine de 13 ans de réclusion, le requérant avait profité d’un congé extraordinaire, octroyé pour lui permettre de se rendre en Grèce en raison de motifs familiaux, pour disparaître du 12 août 1991 au 5 juin 1992, date de son arrestation à Athènes. La Cour considère que ces motifs pouvaient constituer une raison pertinente de maintien en détention préventive du requérant.

Concernant le troisième motif, la Cour observe que le requérant a bénéficié d’une libération conditionnelle le 20 mars 1995 après avoir purgé une peine de 10 ans de réclusion pour infraction aggravée à la loi fédérale sur les stupéfiants. Le 1er août 1995, soit un peu plus de quatre mois seulement après sa libération, il a été à nouveau arrêté, car il avait organisé un trafic international d’héroïne. La Cour estime dès lors que le danger de récidive justifiait le maintien du requérant en détention.

Quant aux besoins de l’instruction, la Cour constate, qu’outre le fait que le trafic de stupéfiants était international et nécessitait notamment une collaboration étroite entre la Suisse et l’Italie, le requérant a demandé plus d’une centaine de compléments d’instruction et en particulier de faire l’objet d’une expertise psychiatrique. La Cour considère donc que ce motif apparaît suffisamment caractérisé.

La Cour doit en dernier lieu examiner la conduite de la procédure. Elle rappelle que la célérité particulière à laquelle un accusé a droit dans l’examen de son cas ne doit pas nuire aux efforts des magistrats pour accomplir leurs tâches avec soin (arrêt Tomasi c. France du 27 août 1992, série A n° 241-A, p. 39, §

102).

La Cour observe qu’il s’agissait d’une affaire complexe concernant un trafic international de stupéfiants, dans lequel plusieurs personnes ont été mises en cause, et qui a nécessité de très nombreux actes d’instruction (interrogatoires, confrontations, commissions rogatoires nationales et internationales). Par ailleurs, la Cour relève que l’instruction s’est déroulée à un rythme soutenu et n’a connu aucun temps de latence.

Dans ces circonstances, la Cour considère que la durée de la détention provisoire du requérant n’a pas dépassé le «

délai raisonnable

» prévu par l’article 5 § 3 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé, au sens de l’article

35 § 3 de la Convention.

2.

Le requérant se plaint du fait que les autorités suisses ont refusé sa libération provisoire et l’ont maintenu en détention préventive particulièrement en raison d’un risque de fuite. Il allègue une violation des articles 5 § 1 c) et 5 § 4 de la Convention, ainsi libellés

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales

:

(...)

c)

s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci

; (...)

4.

Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.(...)

»

La Cour constate que, le grief, tel qu’il a été présenté par le requérant, ne révèle aucune apparence de violation de l’article 5 § 4 puisque le requérant se plaint uniquement du motif invoqué par les autorités pour refuser sa libération provisoire.

Concernant le grief de la violation de l’article 5 § 1 c) de la Convention, la Cour remarque que le requérant se fonde sur le fait que les autorités internes auraient uniquement rejeté sa demande de libération provisoire en raison d’un risque de fuite. Or, tel n’est pas le cas en l’espèce étant donné qu’aussi bien le juge d’instruction, que la chambre des recours pénaux du tribunal d’appel du canton du Tessin et le Tribunal fédéral ont motivé leur décision de maintien en détention préventive par de graves indices de culpabilité, un risque de récidive et de fuite. Ayant procédé à l’examen des motifs exposés par les juridictions nationales pour décider du refus de la libération provisoire (voir supra), la Cour est d’avis que les trois autorités qui se sont prononcées ont analysé et argumenté de façon détaillée le refus de la requête.

Ainsi, les motifs de maintien en détention préventive étaient suffisants et justifiés et la Cour estime qu’il y a lieu de rejeter ce grief comme étant manifestement mal fondé en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

3.

Le requérant dénonce la durée de la procédure pénale et allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.(...)

»

La période à considérer a débuté à la date de l’arrestation pour s’achever lors de la décision interne définitive du Tribunal fédéral le 23 avril 1999. Elle couvre donc une durée de trois ans, huit mois et vingt-trois jours.

Le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt

Pelissier et Sassi c. France,

n° 25444/94, § 67, CEDH 1999-II et l’arrêt Manzoni c. Italie du 19 février 1991, série A n°

195-B, p. 29, § 17).

La Cour rappelle que l’affaire présentait une complexité particulière étant donné qu’elle impliquait un trafic international d’héroïne, que l’enquête a nécessité de très nombreux actes d’instruction, à savoir de multiples interrogatoires, des confrontations ainsi que des commissions rogatoires nationales et internationales. Outre les constatations déjà faites ci-avant à l’article 5 § 3 de la Convention, la Cour relève que, le 4 novembre 1996, la défense a demandé un complément d’instruction de plus d’une centaine de requêtes portant sur la recherche de nouveaux moyens de preuve, notamment l’acquisition de documents et rapports, la demande de commissions rogatoires internationales, la transcription et l’enregistrement d’appels téléphoniques, l’audition et l’interrogatoire de témoins supplémentaires ainsi qu’une expertise calligraphique comparative avec la calligraphie du requérant. Le procureur public a fait suite à une majorité de ces requêtes. Le 21 avril 1997, le requérant a par ailleurs demandé de faire l’objet d’une expertise psychiatrique, expertise qui fut effectuée le 11

juin

1997, sur la demande du procureur public.

Par ailleurs, la Cour remarque que suite à sa condamnation, le requérant a fait appel le 30 juin 1998 auprès de la cour de cassation et de révision pénale cantonale qui s’est prononcée dans un délai d’un peu plus de trois mois, soit le 7 octobre 1998. Il a ensuite interjeté deux recours auprès du Tribunal fédéral qui a rendu sa décision définitive le 23 avril 1999. Dès lors, la durée de la procédure de recours qui s’étend sur une période de moins de neuf mois n’apparaît pas déraisonnable.

Compte tenu de la complexité de l’affaire, la Cour estime par conséquent qu’il y a lieu de considérer comme «

raisonnable

» une durée globale de plus de trois ans et huit mois.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé, au sens de l’article

35 § 3 de la Convention.

4.

Mettant en cause les motifs allégués pour refuser la libération provisoire, le requérant allègue la violation de la présomption d’innocence garantie par l’article 6 § 2 de la Convention, qui est ainsi

rédigé :

«

Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.

»

La Cour rappelle que la présomption d’innocence garantie par cette disposition se trouve enfreinte si «

une décision judiciaire concernant un prévenu reflète le sentiment qu’il est coupable, alors que sa culpabilité n’a pas été préalablement légalement établie

» (arrêt Allenet de Ribemont c.

France du 10 février 1995, série A n° 308, p. 16, § 35).

En l’espèce, il ne ressort pas du dossier que les autorités saisies de l’affaire auraient méconnu cette exigence, notamment dans la motivation de leurs décisions. Par ailleurs, la Cour observe que la culpabilité du requérant a été légalement établie par le tribunal compétent.

Dès lors, ce grief est également manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

5.

Le requérant dénonce, sans plus de précision, les moyens de surveillance utilisés par la police, en particulier le recours à un agent infiltré et les écoutes téléphoniques, et relève une méconnaissance de l’article 8 de la Convention ainsi libellé :

«

»

La Cour rappelle que dans l’affaire Lüdi c. Suisse, elle a estimé que le recours à un agent infiltré ne touchait ni en soi, ni par sa combinaison avec les écoutes téléphoniques, à la sphère de la vie privée au sens de l’article 8 de la Convention (arrêt Lüdi c. Suisse du 15 juin 1992, série A n° 238, §

40). En l’espèce, la Cour relève que le requérant n’a pas fait valoir des éléments spéciaux de nature à mettre en cause pareil constat.

Par conséquent, ce grief est manifestement mal fondé, au sens de l’article

35 § 3 de la Convention.

6.

Enfin, le requérant se plaint du fait que, selon l’article 288 du code de procédure pénale tessinois, le canton du Tessin ne connaît pas de voie de recours d’appel objective, en raison du fait que le pouvoir de cognition et de cassation de la cour de cassation et de révision pénale, instance judiciaire de deuxième degré, est limité au contrôle de l’arbitraire. Il invoque une violation de l’article 2 § 1 du Protocole N° 7 à la Convention qui dispose

:

«

1.

Toute personne déclarée coupable d’une infraction pénale par un tribunal a le droit de faire examiner par une juridiction supérieure la déclaration de culpabilité ou la condamnation. L’exercice de ce droit, y compris les motifs pour lesquels il peut être exercé, sont régis par la loi.(...)

»

La Cour rappelle que les Etats contractants disposent en principe d’un large pouvoir d’appréciation pour décider des modalités d’exercice du droit prévu par l’article 2 du Protocole N° 7 à la Convention. Ainsi, l’examen d’une déclaration de culpabilité ou d’une condamnation par une juridiction supérieure peut soit porter tant sur des questions de fait que de droit soit se limiter aux seuls points de droit ; par ailleurs, dans certains pays, le justiciable désireux de saisir l’autorité de recours doit quelquefois solliciter une autorisation à cette fin. Toutefois, les limitations apportées par les législations internes au droit de recours mentionné par cette disposition doivent, par analogie avec le droit d’accès au tribunal consacré par l’article

6 § 1 de la Convention, poursuivre un but légitime et ne pas porter atteinte à la substance même de ce droit (arrêts Haser c. Suisse,

n°

33050/96, décision [Section II] du 27 avril 2000, Krombach c. France, n°

29731/96 décision [Section III] du 13 février 2001, § 96).

En l’espèce, la Cour relève que le requérant a eu la possibilité de contester sa condamnation du 11 mai 1998 auprès de la cour de cassation et de révision pénale du tribunal d’appel du canton du Tessin qui s’est déterminée dans un arrêt très complet et très circonstancié. Par la suite, il a pu déposer un recours de droit public ainsi qu’un recours en cassation auprès du Tribunal fédéral. La Cour estime que l’intéressé a eu l’occasion de faire réexaminer sa cause par deux juridictions suite à sa condamnation en première instance. Le fait que le pouvoir de cognition et de cassation de l’autorité de deuxième instance soit limité au contrôle de l’arbitraire ne saurait être considéré comme portant atteinte à la substance même du droit de recours.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président