NARDONE contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44248/98 prezentate de Antonio Nardone împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 12 aprilie 2001 într-o cameră compusă din Thomassen, președintele Ferrari Bravo Gaukur Jörundsson Türmen Zupančič Panțiru Maruste judecători și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 4 iunie 1997 și înregistrată la 13 noiembrie 1998, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1945 și rezident la Roma. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Marcello Troiani, avocat la Roma. La 30 mai 1987, reclamantul, angajat la compania anonimă F., a informat judecătorul din Milano, care funcționa ca judecător al muncii, pentru a obține plata a 764 509 676 lire italiene ca provizion.

Din cele douăsprezece audieri stabilite între 8 ianuarie 1988 și 12 noiembrie 1990, una a fost amânată din oficiu, două au fost dedicate audierii martorilor, două au fost dedicate numirii și jurământului expertului, șase au fost amânate deoarece expertul nu a depus încă la grefă expertiza și una a fost dedicată pentru a permite părților să examineze expertiza depusă între timp. La 23 aprilie 1991, reclamantul a solicitat admiterea martorilor și judecătorul s-a reținut să decidă. Prin ordonanță în afara instanței, judecătorul a respins cererea menționată. La 20 mai 1991, părțile și-au prezentat concluziile. Dezbaterile au avut loc la 17 septembrie 1991. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 14 septembrie 1991. În octombrie 1991, judecătorul a respins cererea reclamantului și l-a condamnat să plătească pârâtului suma de 1 690 000 de lire italiene.

La 13 octombrie 1992, reclamantul a făcut apel la tribunalul din Milano. La 15 octombrie 1992, președintele tribunalului a stabilit la data de 21 septembrie 1993 termenul limită. Cu toate acestea, această audiere a avut loc la 8 aprilie 1993. 1994. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 25 mai 1994, tribunalul a confirmat hotărârea de primă instanță. În așteptatele sale, el a numit expertiza care a avut loc în primă instanță. La 15 mai 1995, reclamantul s-a ocupat de casare. În ianuarie 1997, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. ÎN DREPT, cauza reclamantului se referă la durata procedurii în litigiu. Această procedură, care a început la 30 mai 1987 și se încheie la 15 ianuarie 1997, a durat mai mult de nouă ani și șapte luni pentru trei instanțe.

Potrivit reclamantului, durata procedurii nu răspunde cerinței termenului rezonabil. Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de timp rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și provocarea litigiului pentru solicitant) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest Õ trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă , toate mijloacele de fond rezervate. Michael O

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44428/98 présentée par Antonio Nardone contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 12 avril 2001 en une chambre composée de M me W. Thomassen, présidente , MM. L. Ferrari Bravo , Gaukur Jörundsson , R. Türmen , B. Zupančič , T. Panțîru , R. Maruste , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 4 juin 1997 et enregistrée le 13 novembre 1998, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant italien, né en 1945 et résidant à Rome. Il est représenté devant la Cour par M e Marcello Troiani, avocat à Rome. Le 30 mai 1987, le requérant, employé auprès de la société anonyme F., s’adressa au juge d’instance de Milan, faisant fonction de juge du travail, afin d’obtenir le paiement de 764 509 676 lires italiennes à titre de provision.

La mise en état de l’affaire commença le 19 novembre 1987. Des douze audiences fixées entre le 8 janvier 1988 et le 12 novembre 1990, une fut reportée d'office, deux furent consacrées à l'audition de témoins, deux furent consacrées à la nomination et au serment de l'expert, six furent reportées car l'expert n'avait pas encore déposé au greffe l'expertise et une le fut pour permettre aux parties d'examiner l'expertise qui avait été entre-temps déposée. Le 23 avril 1991, le requérant demanda l'admission de témoins et le juge se réserva de décider. Par une ordonnance hors audience, le juge rejeta ladite demande. Le 20 mai 1991, les parties présentèrent leurs conclusions. Les débats eurent lieu le 17 septembre 1991. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 14 octobre 1991, le juge rejeta la demande du requérant et le condamna à payer à la partie défenderesse la somme de 1 690 000 lire italiennes.

Le 13 octobre 1992, le requérant interjeta appel devant le tribunal de Milan. Le 15 octobre 1992, le président du tribunal fixa l’audience de plaidoiries au 21 septembre 1993. Toutefois, cette audience se tint le 8 avril 1994. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 25 mai 1994, le tribunal confirma le jugement de première instance. Dans ses attendus, il qualifia de complexe l'expertise qui eut lieu en première instance. Le 15 mai 1995, le requérant se pourvut en cassation. L’audience eut lieu le 24 octobre 1996 et, par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 15 janvier 1997, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. EN DROIT Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure litigieuse.

Cette procédure, qui a débuté le 30 mai 1987 et s’est terminée le 15 janvier 1997, a duré plus de neuf ans et sept mois pour trois instances. Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable , tous moyens de fond réservés.

Michael O’Boyle Wilhelmina Thomassen Greffier Présidente