AFFAIRE ANTONIO NARDONE c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA Antonio NARDONE c. ITALIA (Cercetarea nr. 44248/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 martie 2002 DEFINIF 28/06/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Antonio Nardone c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domni. Ress președintele Cabral Barreto L. F everari Bravo Kūris Zupančič Hedigan Traja judecători și al dlui V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera consiliului la 7 martie 2002, Renunță la hotărâre, care a fost adoptat la această dată de procedură la originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, dl Antonio Nardone ( La data de 4 iunie 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 12 aprilie 2001. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a reformulat secțiunile (art. 1 din regulament). La 30 mai 1987, reclamantul, angajat al societății anonime F., a informat instanța din Milano, funcționând ca judecător al muncii, pentru a obține plata a 764 509 676 lire italiene ca provizion. Din cele douăsprezece audieri stabilite între 8 ianuarie 1988 și 12 noiembrie 1990, una a fost amânată din oficiu, două au fost dedicate audierii martorilor, două au fost dedicate numirii și jurământului expertului, șase au fost amânate deoarece expertul nu a depus încă la grefă expertiza și una a fost dedicată pentru a permite părților să examineze expertiza depusă între timp. La 23 aprilie 1991, reclamantul a solicitat admiterea martorilor și judecătorul s-a reținut să decidă. Prin ordonanță în afara instanței, judecătorul a respins cererea menționată. La 20 mai 1991, părțile și-au prezentat concluziile. Dezbaterile au avut loc la 17 septembrie 1991. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 14 septembrie 1991. În octombrie 1991, judecătorul a respins cererea reclamantului și l-a condamnat să plătească pârâtului suma de 1 690 000 de lire italiene. La 13 octombrie 1992, reclamantul a făcut apel la tribunalul din Milano. La 15 octombrie 1992, președintele tribunalului a stabilit la data de 21 septembrie 1993 termenul limită. Cu toate acestea, această audiere a avut loc la 8 aprilie 1993. 1994. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 25 mai 1994, tribunalul a confirmat hotărârea de primă instanță. În așteptatele sale, el a numit expertiza care a avut loc în primă instanță. La 15 mai 1995, reclamantul s-a ocupat de casare. În ianuarie 1997, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA LICHIDITATE ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul a susținut că durata procedurii nu a respectat principiul termenului rezonabil Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. 13 Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de cerința termenului rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).14, după examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 38 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 4 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Costuri și cheltuieli de judecată 18. Reclamantul solicită, de asemenea, 9 500 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. Prin aceste motive, Curtea, la L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 4 000 EUR (patru mii de euro) pentru daune morale și 2 000 EUR (două mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 28 martie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE Antonio NARDONE c. ITALIE

(Requête n° 44428/98)

ARRÊT

STRASBOURG

28 mars 2002

DÉFINITIF

28/06/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Antonio Nardone c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L. F

errari Bravo

,

P.

Kūris

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan

,

K.

Traja

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 mars 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Antonio Nardone («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 juin 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 13 novembre 1998 sous le numéro de dossier 44428/98. Le requérant est représenté par M

e

M. Troiani, avocat à Rome. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 12

avril

2001.

3.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article

25

§

1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.

EN FAIT

4.

Le 30 mai 1987, le requérant, salarié de la société anonyme F., s’adressa au juge d’instance de Milan, faisant fonction de juge du travail, afin d’obtenir le paiement de 764

509 676 lires italiennes à titre de provision.

5.

La mise en état de l’affaire commença le 19 novembre 1987. Des douze audiences fixées entre le 8 janvier 1988 et le 12 novembre 1990, une fut reportée d'office, deux furent consacrées à l'audition de témoins, deux furent consacrées à la nomination et au serment de l'expert, six furent reportées car l'expert n'avait pas encore déposé au greffe l'expertise et une le fut pour permettre aux parties d'examiner l'expertise qui avait été entre-temps déposée. Le 23

avril

1991, le requérant demanda l'admission de témoins et le juge se réserva de décider. Par une ordonnance hors audience, le juge rejeta ladite demande. Le 20 mai 1991, les parties présentèrent leurs conclusions. Les débats eurent lieu le 17

septembre 1991.

6.

Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 14

octobre 1991, le juge rejeta la demande du requérant et le condamna à payer à la partie défenderesse la somme de 1

690 000 lire italiennes.

7.

Le 13 octobre 1992, le requérant interjeta appel devant le tribunal de Milan. Le 15

octobre 1992, le président du tribunal fixa l’audience de plaidoiries au 21

septembre 1993. Toutefois, cette audience se tint le 8

avril

8.

Le 15 mai 1995, le requérant se pourvut en cassation. L’audience eut lieu le 24

octobre

1996 et, par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 15

janvier

1997, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

9.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

10.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

11.

La période à considérer a débuté le 30 mai 1987 et s’est terminée le 15 janvier 1997.

12.

Elle a donc duré plus de neuf ans et sept mois pour trois instances.

13.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

14.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

15.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

16.

Le requérant réclame 38 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et moral qu’il aurait subi.

17.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 4 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

18.

Le requérant demande également 9 500 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

19.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

20.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 4 000 EUR (quatre mille euros) pour dommage moral et 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mars 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président