AFFAIRE GIORDANO c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA GIORDANO c. ITALIA (Recuperarea nr. 54280/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 martie 2002 DEFINIF 28/06/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Giordano c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Cabral Barreto L. F everari Bravo Kūris Zupančič Hedigan Traja judecători și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 martie 2002, Hotărârea a fost adoptată la această dată, la originea cauzei se află o cerere formulată împotriva Republicii Italiene și dintre care un resortisant italian, domnul Sabatino Giordano ( La 21 iunie 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind libertățile fundamentale). Cererea a fost înregistrată la 25 ianuarie 2000 sub numărul de dosar 54280/00. Reclamantul este reprezentat de M. Giordano, avocat al lui Torre Annunziata (Naples). Guvernul italian (adică, al lui Leanza) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 12 aprilie 2001. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a recompus secțiunile (art. 1 din Regulamentul de procedură). Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. La 8 ianuarie 1968, reclamantul a introdus în fața Curții de Conturi o acțiune în vederea anulării deciziei ministrului Trezoreriei prin care a refuzat să îi acorde o pensie, pe motiv că incapacitatea sa nu se datora exercitării funcțiilor sale în timpul serviciului său militar. Ca urmare a Legii nr. 19/94, de înființare a camerelor regionale ale Curții de Conturi, la o dată nespecificată, dosarul a fost transmis Camerei Regionale din Campania. Ulterior, Camera Regională i-a cerut ministrului Sănătății să efectueze o expertiză medicală, ceea ce s-a întâmplat la 20 octombrie 1994. La 12 aprilie 1996, recurenta a solicitat stabilirea datei la care a avut loc încununarea. Ședința a avut loc la 22 octombrie 1998. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 15 ianuarie 1999, camera regională din Campania a fost parțial îndreptățită la cererea reclamantului. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 8 ianuarie 1968 și se încheie la 15 ianuarie 1999. 11. Prin urmare, a durat mai mult de treizeci și unu de ani pentru o instanță. 12. Cu toate acestea, perioada care trebuie luată în considerare nu începe decât cu luarea în considerare, la 1 ianuarie 1999. August 1973, recunoașterea dreptului la recurs individual de către Italia și, prin urmare, este de peste douăzeci și cinci de ani și cinci de luni pentru o instanță. 13. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul se predă instanței pentru a stabili prejudiciul material și solicită 100 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 46 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 18. Reclamantul solicită, de asemenea, 1 460 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și mai mult de 10 783 În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedura în fața Curții și acordă reclamantului. Interese moratorii 20, potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alin. (2) din Convenție, 46 000 EUR (aproximativ șase mii de euro) pentru daune morale și 2 000 EUR (două mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu de 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 28 martie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Moduleer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE GIORDANO c. ITALIE

(Requête n° 54280/00)

ARRÊT

STRASBOURG

28 mars 2002

DÉFINITIF

28/06/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Giordano c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L. F

errari Bravo

,

P.

Kūris

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan

,

K.

Traja

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 mars 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Sabatino Giordano («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 21 juin 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 25 janvier 2000 sous le numéro de dossier 54280/00. Le requérant est représenté par M

e

S.

Giordano, avocat à Torre Annunziata (Naples). Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 12

avril

2001.

3.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article

25

§

1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.

EN FAIT

4.

Le 8 janvier 1968, le requérant introduisit devant la Cour des comptes un recours visant à obtenir l'annulation de la décision du ministre du Trésor refusant de lui accorder une pension, au motif que son infirmité n'était pas due à l'exercice de ses fonctions pendant son service militaire.

5.

Suite à la loi n° 19/94, instituant les chambres régionales de la Cour des comptes, à une date non précisée le dossier fut transmis à la chambre régionale de Campanie. Par la suite, la chambre régionale demanda au ministre de la Santé d'effectuer une expertise médicale, ce qui fut fait le 20

octobre 1994.

6.

Le 12 avril 1996, la requérante sollicita la fixation de la date de l’audience. L'audience se tint le 22 octobre 1998.

7.

Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 15

janvier 1999, la chambre régionale de Campanie fit en partie droit à la demande du requérant.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

8.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

9.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

10.

La période à considérer a débuté le 8 janvier 1968 et s’est terminée le 15 janvier 1999.

11.

Elle a donc duré plus de trente et un ans pour une instance.

12.

Toutefois, la période à considérer ne commence qu’avec la prise d’effet, le 1

er

août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l’Italie, et elle est donc de plus de vingt-cinq ans et cinq mois pour une instance.

13.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

14.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

15.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

16.

Le requérant s’en remet à la cour pour établir le préjudice materiel et réclame 100 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

17.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 46 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

18.

Le requérant demande également 1

460

000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et plus de 10

783

000 ITL pour ceux encourus devant la Cour.

19.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 2

000 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

20.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 46 000 EUR (quarante-six mille euros) pour dommage moral et 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mars 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président