- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 28 martie 2002
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Préjudice moral - réparation pécuniaire
- Cheltuieli de judecată
- Dommage matériel - demande rejetée
Tatangelo împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA TATANGELO c. ITALIA (solicitarea nr. 54285/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 martie 2002 DEFINIF 28/06/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție.
În cauza Tatangello c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Cabral Barreto L. F everari Bravo Kūris Zupančič Hedigan Traja judecători și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 martie 2002, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și inclusiv un resortisant italian, domnul Giuseppe Tatangello ( La data de 5 decembrie 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, în temeiul articolului 25 din Convenția pentru Drepturile Omului și Libertăților Fundamentale ( S. Tatangelo, avocată la Isola del Liri (Frosinone).
Guvernul italian (adică, la data de 1 aprilie 2001) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la data de 12 aprilie 2001. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a recompus secțiunile (art. 25 § 1 din Regulamentul de procedură. Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. La 8 septembrie 1967, Antonio Tatangelo, tatăl reclamantului, a introdus în fața Curții de Conturi o acțiune în vederea anulării deciziei ministrului Apărării prin care a refuzat să îi acorde o pensie din cauza decesului fiului său Pietro, fratele reclamantului, care a avut loc în timpul serviciului său militar. La 15 noiembrie 1972, dl Antonio Tatangello a solicitat stabilirea datei la care a fost pronunțat.
La 17 mai 1978, acesta a decedat. Prin ordonanța din 21 aprilie 1989, Curtea de Conturi a solicitat unui aviz de la colegiul său medico-legal. La 27 octombrie 1989, colegiul respectiv și-a prezentat avizul la gref. Ședința a fost stabilită la 15 ianuarie 1992. În decembrie 1991, procurorul general aproape de Curtea de Conturi a solicitat o trimitere deoarece data ședinței nu fusese notificată moștenitorilor domnului Antonio Tatangello. În urma Legii nr. 19/94, de înființare a camerelor regionale ale Curții de Conturi, la o dată nespecificată, dosarul a fost transmis Camerei Regionale din Lazio. La 25 octombrie 1994, camera respectivă a solicitat moștenitorilor domnului. La 2 februarie 1995, reclamantul a reînceput procedura, a depus declarația de deces a tatălui său și alte documente și a solicitat stabilirea datei audierii.
La 5 mai 1995, a solicitat a doua oară stabilirea datei audierii. Ședința a fost stabilită la 15 decembrie. 1995. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 14 iunie 1996, camera regională a acceptat cererea tatălui reclamantului. ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 10. Prin urmare, aceasta a durat mai mult de douăzeci și opt de ani și nouă de luni pentru o instanță. Cu toate acestea, perioada care trebuie luată în considerare începe numai cu luarea în considerare, la 1 august 1973, a recunoașterii dreptului individual de recurs de către Italia și, prin urmare, este mai mare de douăzeci și doi de ani și zece luni pentru o instanță.
13. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 336 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul material și 150 000 000 ITL pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 17. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere.
În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 20 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 18. Reclamantul solicită, de asemenea, 19 600 000 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne. 19. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale.
Interese moratorii 20. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. DE CES, CURȚA, ÎN LUANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 20 000 EUR (8 mii EUR) pentru daune morale că această sumă va fi mărită cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea termenului respectiv și până la expirarea termenului respectiv. la plata respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Făcută în franceză, apoi comunicat în scris la 28 martie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
TROISIÈME SECTION
AFFAIRE TATANGELO c. ITALIE (Requête n° 54285/00) ARRÊT STRASBOURG 28 mars 2002 DÉFINITIF 28/06/2002 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Tatangelo c. Italie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. F errari Bravo , P. Kūris , B. Zupančič , J. Hedigan , K. Traja , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 mars 2002, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Giuseppe Tatangelo (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 5 décembre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 25 janvier 2000 sous le numéro de dossier 54285/00. Le requérant est représenté par M e S. Tatangelo, avocate à Isola del Liri (Frosinone). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 12 avril 2001.
Le 1 er novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section. EN FAIT
Le 8 septembre 1967, M. Antonio Tatangelo, le père du requérant, introduisit devant la Cour des comptes un recours visant à obtenir l'annulation de la décision du ministre de la Défense refusant de lui accorder une pension en raison de la mort de son fils Pietro, frère du requérant, survenue pendant son service militaire.
Le 15 novembre 1972, M. Antonio Tatangelo sollicita la fixation de la date de l’audience. Le 17 mai 1978, il décéda. Par une ordonnance du 21 avril 1989, la Cour des comptes demanda un avis à son collège médico-légal. Le 27 octobre 1989, ledit collège déposa au greffe son avis.
L'audience fut fixée au 15 janvier 1992. Le 27 décembre 1991, le procureur général près la Cour des comptes demanda un renvoi car la date de l'audience n'avait pas été notifiée aux héritiers de M. Antonio Tatangelo.
Suite à la loi n° 19/94, instituant les chambres régionales de la Cour des comptes, à une date non précisée le dossier fut transmis à la chambre régionale du Latium. Le 25 octobre 1994, ladite chambre demanda aux héritiers de M. A.T. s'ils avaient intérêt à ce que la procédure fût poursuivie. Le 2 février 1995, le requérant reprit la procédure, déposa la déclaration du décès de son père ainsi que d’autres documents et sollicita la fixation de la date de l'audience. Le 5 mai 1995, il sollicita une deuxième fois la fixation de la date de l'audience.
L'audience fut fixée au 15 décembre 1995. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 14 juin 1996, la chambre régionale fit droit à la demande du père du requérant. EN DROIT I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
9. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 8 septembre 1967 et s’est terminée le 14 juin 1996.
Elle a donc duré plus de vingt-huit ans et neuf mois pour une instance. Toutefois, la période à considérer ne commence qu’avec la prise d’effet, le 1 er août 1973, de la reconnaissance du droit de recours individuel par l’Italie, et elle est donc de plus de vingt-deux ans et dix mois pour une instance.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple, Bottazzi c. Italie [GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
15. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Le requérant réclame 336 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice matériel et 150 000 000 ITL pour le préjudice moral qu’il aurait subis.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 20 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens
Le requérant demande également 19 600 000 ITL pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale. C. Intérêts moratoires
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 3 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 EUR (vingt mille euros) pour dommage moral ; b) que ce montant sera à majorer d ’ un intérêt simple de 3 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette les demandes de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mars 2002, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Vincent Berger Georg Ress Greffier Président