AFFAIRE INCOLLINGO c. ITALIE

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA INCOLLINGO c. ITALIA (solicitarea nr. 54302/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 martie 2002 DEFINIF 28/06/2002 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Incolingo c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Cabral Barreto L. F everari Bravo Kūris Zupančič Hedigan Traja judecători și al domnului V. Berger grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 martie 2002, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și printre care un resortisant italian, domnul Ernesto Incolingo ( La data de 1 decembrie 1999, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Curtea (prima secțiune) a declarat cererea admisibilă la 12 aprilie 2001. La 1 noiembrie 2001, Curtea și-a recompus secțiunile (art. 1 din regulament). Această cerere a fost atribuită noii secțiuni. La 22 februarie 1989, reclamantul a introdus în fața Curții de Conturi o acțiune în vederea anulării deciziei ministrului Apărării prin care refuza să acorde reclamantului o pensie pe motiv că incapacitatea sa nu se datora exercitării funcțiilor sale. Ca urmare a descentralizării Curții de Conturi în 1994, dosarul a fost transmis Camerei Regionale Molise a Curții de Conturi. martie 1994, reclamantul a solicitat o examinare rapidă a recursului său și a depus la grefa un memoriu și un raport de competență în aprilie 1995. Ședința a avut loc la 25 mai 1995. Printr-o ordonanță din aceeași zi, Camera Regională a solicitat un aviz de la colegiul medico-legal al Ministerului Apărării. Iulie 1997. În mai 1998, reclamantul a depus grefei un memoriu și un raport de competență. O altă audiere a avut loc la 18 iunie 1998. Prin ordonanța din 2 iulie 1998, camera regională a solicitat Ministerului Apărării să furnizeze anumite documente administrative; aceste documente au ajuns la grefa din 3 decembrie 1998. La 24 mai 1999, reclamantul a depus grefei o memorare. O altă audiere a avut loc la 10 iunie 1999. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 6 iulie 1999, camera regională a respins cererea reclamantului pe motiv că părea puțin probabil ca infirmitatea sa să fie cauzată de exercitarea funcțiilor sale. Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 22 februarie 1989 și s-a încheiat la 6 iulie 1999. 10. Prin urmare, a durat mai mult de zece ani și patru luni pentru o instanță. 11. Curtea reamintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Prejudiciul moral 14. Reclamantul solicită 90 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 15. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 16 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Taxa și cheltuielile de judecată 16. Reclamantul solicită, de asemenea, o sumă nespecificată pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 17. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 500 EUR pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 18. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. Prin aceste motive, Curtea, în L .UNANIMITATE, A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 16 000 EUR (șaisprezece mii EUR) pentru daune morale și 500 EUR (cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plată Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 28 martie 2002, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE INCOLLINGO c. ITALIE

(Requête n° 54302/00)

ARRÊT

STRASBOURG

28 mars 2002

DÉFINITIF

28/06/2002

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Incollingo c. Italie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L. F

errari Bravo

,

P.

Kūris

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan

,

K.

Traja

,

juges

,

et de M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 mars 2002,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Ernesto Incollingo («

le requérant

»), a saisi la Cour le 1

er

décembre 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 25

janvier

2000 sous le numéro de dossier 54302/00. Le gouvernement italien («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

U.

Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.

2.

La Cour (première section) a déclaré la requête recevable le 12

avril

2001.

3.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a recomposé ses sections (article

25

§

1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la nouvelle troisième section.

EN FAIT

4.

Le 22 février 1989, le requérant introduisit devant la Cour des comptes un recours visant à obtenir l'annulation de la décision du ministre de la Défense refusant d'accorder au requérant une pension au motif que son infirmité n'était pas due à l'exercice de ses fonctions.

5.

Suite à la décentralisation en 1994 de la Cour des comptes, le dossier fut transmis à la chambre régionale de Molise de la Cour des comptes. Le 22

mars 1994, le requérant demanda un examen rapide de son recours et déposa au greffe un mémoire et un rapport d’expertise en avril 1995. L'audience se tint le 25 mai 1995. Par une ordonnance du même jour, la chambre régionale demanda un avis au collège médico-légal du ministère de la Défense. L’avis défavorable du collège fut rendu le 17

juillet 1997. En mai 1998, le requérant déposa au greffe un mémoire et un rapport d’expertise. Une autre audience se tint le 18

juin 1998. Par une ordonnance du 2 juillet 1998, la chambre régionale demanda au ministère de la Défense de fournir certains documents administratifs

; ces documents parvinrent au greffe le 3

décembre 1998. Le 24

mai 1999, le requérant déposa au greffe un mémoire.

6.

Une autre audience se tint le 10 juin 1999. Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 6 juillet 1999, la chambre régionale rejeta la demande du requérant au motif qu'il semblait peu vraisemblable que son infirmité soit due à l’exercice de ses fonctions.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

7.

Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

8.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

9.

La période à considérer a débuté le 22 février 1989 et s’est terminée le 6 juillet 1999.

10.

Elle a donc duré plus de dix ans et quatre mois pour une instance.

11.

La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «

délai raisonnable

». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.

12.

Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «

délai raisonnable

» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

13.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage moral

14.

Le requérant réclame 90

000

000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.

15.

La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 16

000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

16.

Le requérant demande également un montant non précisé pour les frais et dépens encourus devant la Cour.

17.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt

Bottazzi

précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

18.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d

’

intérêt légal applicable en Italie à la date d

’

adoption du présent arrêt était de 3 % l

’

an.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 16 000 EUR (seize mille euros) pour dommage moral et 500 EUR (cinq cents euros) pour frais et dépens

;

b)

que ces montants seront à majorer d

’

un intérêt simple de 3 % l

’

an à compter de l

’

expiration de ce délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mars 2002, en application de l’article

77 §§ 2 et 3 du règlement

.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président