A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 47479/99 prezentată de Pastilicio Attilio MASTROMAURO S.r.l. împotriva lalui Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 12 aprilie 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele A.B. Baka Bonello Strážnická domnii Lorenzen Fischbach Kovler judecători și de domnul Fribergh grefier al secțiunii Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 27 noiembrie 1998 și înregistrată la 15 aprilie 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie CU FAPT, recurenta este o societate cu răspundere limitată italiană cu sediul social la Corato (Bari). Aceaceasta este reprezentată în fața Curții prin temeiul său de putere, Attilio Matstromauro. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 17 martie 1989, lichidatorul falimentului societății X a atribuit societății reclamante în fața instanței din Bari pentru a obține restituirea sumei de 42 602 588 de lire italiene (aproximativ 144 300 de franci francezi). Această acțiune judiciară ( 67 alin. (2) din Decretul regal nr. 267 din 16 martie 1942, (denumit în continuare "legea falimentului" (denumită în continuare "legea falimentului"), conform căruia orice plată a unei creanțe restante efectuată de debitor în cursul anului precedent declarației de faliment este revocată în cazul în care lichidatorul dovedește că beneficiarul plății cunoștea starea de insolvabilitate a debitorului ( Prima audiere a avut loc la 14 noiembrie 1989. La 20 februarie 1990, societatea reclamantă a solicitat convocarea anumitor martori, ale căror declarații ar fi putut demonta pe care nu știa de dificultățile financiare ale societății X. Februarie 1991, data la care părțile și-au prezentat concluziile. Printr-o hotărâre din 3 noiembrie 1993, al cărei text a fost depus la grefa din 18 aprilie 1994, tribunalul a acceptat cererea lichidatorului falimentului, în special în momentul în care plățile în litigiu fuseseră efectuate, numeroase sume de scrisori de schimb ( La 12 aprilie 1995, societatea reclamantă a răspuns la apelul în fața instanței din Bari. În special, Comisia a constatat că instanța se limitase la a lua act de publicarea sumelor depuse împotriva societății X și a tras o prezumție de cunoaștere a statului de insolvență. Această prezumție nu era ireproșabilă, societatea reclamantă solicita din nou convocarea și audierea martorilor indicați în cursul procedurii de primă instanță. La data de 3 iulie 1995 și 1 iulie 1996, la care lichidatorul falimentului nu s-a prezentat a avut loc două ședințe, data la care societatea reclamantă și-a prezentat concluziile. La cererea recurentei, instanța a declarat lichidatorul contumace. A doua zi, consiliul legal al sindicatului a declarat că nu a putut participa la primele două audieri și a depus o memorie ( mai degrabă decât să rețină că nu a existat nimic care să nu se refere la faptul că a fost prezent la audierile anterioare, și anume la constituirea sa tardivă. Prin hotărârea din 7 mai 1996, al cărei text a fost depus la grefa din 10 iunie 1996, instanța de apel a respins cererea societății reclamante. Textul hotărârii din 7 mai 1996, al cărei text a fost depus la grefa din 10 iunie 1996, instanța de apel a respins cererea societății reclamante. În ceea ce privește cererea de convocare a martorilor, instanța de apel a arătat că audierea lor era inutilă. Într-adevăr, numai dovada că necunoașterea stării de insolvabilitate a debitorului nu a fost cauzată de neglijența creditorului ar putea scuti creditorul din obligația de a restitui sumele încasate. La 5 aprilie 1997, societatea reclamantă s-a ocupat de casare. La 12 mai 1997, lichidatorul falimentului a depus o memorie ( Prin hotărârea din 10 iunie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 17 septembrie 1998, Curtea de Casație a declarat recursul inadmisibil. Comisia a constatat că, în dreptul italian, un recurs în cassation trebuie notificat consiliului care a reprezentat partea pârâtă în procedura în care a fost pronunțată decizia atacată sau, în lipsa acesteia, părții pârâte în sine. În speță, societatea reclamantă a notificat recursul său avocatului care reprezentase lichidatorul în primă instanță. Cu toate acestea, notificarea a fost eronată, deoarece avocatul respectiv nu era constituit în mod valabil în procedura de recurs, în cursul căreia lichidatorul fusese declarat contaminat. Or, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții de Casație, din cauza unei astfel de abateri de procedură notificarea recursului trebuia considerată nulă și neavenită ( Această procedură, care a început la 17 martie 1989 și sa încheiat la 17 septembrie 1998, a durat nouă ani și șase luni pentru trei instanțe. Potrivit recurentei, durata procedurii nu satisface cerința termenului rezonabil (art. 6 alineatul (1) din Convenție). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Președinte
de la requête n° 47479/99
présentée par Pastificio Attilio MASTROMAURO S.r.l.
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 12 avril 2001 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
A.B.
Baka
,
G.
Bonello
,
M
me
V.
Strážnická
,
MM.
P.
Lorenzen
,
M.
Fischbach
,
A.
Kovler
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 27 novembre 1998 et enregistrée le 15 avril 1999,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une société à responsabilité limitée italienne ayant son siège social à Corato (Bari). Elle est représentée devant la Cour par son fondé de pouvoir, M. Attilio Mastromauro.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 17 mars 1989, le syndic de la faillite de la société X assigna la société requérante devant le tribunal de Bari afin d’obtenir la restitution de la somme de 42
602
588 lires italiennes (environ 144
300 francs français). Cette action judiciaire («
azione revocatoria fallimentare
») se fondait sur l’article 67 § 2 du décret royal n°
267 du 16 mars 1942 (ci-après indiqué comme «
loi de la faillite
»), aux termes duquel tout paiement d’une créance exigible effectué par le débiteur au cours de l’année précédante la déclaration de faillite est révoqué si le syndic prouve que le bénéficiaire du paiement connaissait l’état d’insolvabilité du débiteur («
scientia decoctionis
»).
La première audience eut lieu le 14 novembre 1989. Le 20 février 1990, la société requérante demanda la convocation de certains témoins, dont les déclarations auraient pu démonter qu’elle ignorait les difficultés financières de la société X. L’affaire fut ajournée d’abord au 5 juin 1990, puis au 26
février 1991, date à laquelle les parties présentèrent leurs conclusions. L’audience de plaidoirie devant la chambre du tribunal de Bari eut lieu le 20
octobre 1993.
Par un jugement du 3 novembre 1993, dont le texte fut déposé au greffe le 18 avril 1994, le tribunal fit droit à la demande du syndic de la faillite. Il observa notamment qu’à l’époque où les paiements litigieux avaient été effectués, de nombreux prôtets de lettres de change («
protesti cambiari
») avaient été déposés contre la société X, ce qui aurait dû raisonnablement amener la société requérante à penser que son débiteur était en état d’insolvabilité. Ceci était par ailleurs confirmé par les modalités desdits paiements, effectués en comptant.
Le 12 avril 1995, la société requérante interjeta appel devant la cour d’appel de Bari. Elle observa notamment que le tribunal s’était borné à prendre acte de la publication des prôtets déposés contre la société X et en avait tiré une présomption de connaissance de l’état d’insolvabilité. Cette présomption n’étant pas irréfragable, la société requérante demandait à nouveau la convocation et l’audition des témoins indiqués au cours de la procédure de première instance.
Deux audiences, auxquelles le syndic de la faillite ne se présenta pas, eurent lieu les 3 juillet 1995 et 1
er
juillet 1996, date à laquelle, la société requérante présenta ses conclusions. Le tribunal, à la demande de la requérante, déclara le syndic contumace. L’audience de plaidoirie devant la chambre compétente fut fixée au 30 avril 1996.
Le jour venu, le conseil légal du syndic déclara qu’il n’avait pas pu participer aux deux premières audiences et déposa un mémoire («
comparsa conclusionale
»). La société requérante, observant que rien n’empêchait au syndic d’être présent aux audiences précédentes, s’opposa à sa constitution tardive.
Par un arrêt du 7 mai 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 10 juin 1996, la cour d’appel rejeta l’appel de la société requérante. Le texte de l’arrêt indique que le syndic de la faillite, qui avait omis de se constituer valablement dans la procédure, était contumace. Quant à la demande de convocation des témoins, la cour d’appel observa que leur audition s’avérait inutile. En effet, seule la preuve que la non-connaissance de l’état d’insolvabilité du débiteur n’était pas due à la négligence du créditeur pouvait dispenser ce dernier de l’obligation de restituer les sommes perçues. Or, rien n’empêchait à la requérante de consulter la liste des protêts de lettres de change, l’omission d’une telle activité de la part d’une société commerciale devant se qualifier de conduite négligente.
Le 5 avril 1997, la société requérante se pourvut en cassation. Le 12 mai 1997, le syndic de la faillite déposa un mémoire («
controricorso per cassazione
») dans lequel il demanda le rejet du pourvoi de la requérante.
Par un arrêt du 10 juin 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 17
septembre 1998, la Cour de cassation déclara le pourvoi irrecevable. Elle observa qu’en droit italien, un pourvoi en cassation doit être notifié au conseil qui a représenté la partie adverse dans la procédure où la décision attaquée a été rendue, ou, à défaut, à la partie adverse elle-même. En l’espèce, la société requérante avait notifié son pourvoi à l’avocat qui avait représenté le syndic en première instance. Cette notification était toutefois erronée, car ledit avocat ne s’était pas valablement constitué dans la procédure d’appel, au cours de laquelle le syndic avait été déclaré contumace. Or, aux termes de la jurisprudence constante de la Cour de cassation, à cause d’une telle faute de procédure la notification du pourvoi devait être considérée comme nulle et non avenue («
giuridicamente inesistente
»), son irrégularité ne pouvant pas être remédiée par la participation du syndic à la procédure en cassation.
Le grief de la requérante porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure, qui a débuté le 17 mars 1989 et s’est terminée le 17
septembre 1998, a duré neuf ans et six mois pour trois instances.
Selon la requérante, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de «
délai raisonnable
» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare le restant de la requête recevable
, tous moyens de fond réservés.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président