V.Q. contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44994/98 de către V. Q. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 martie 2002 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Lorenzen mes Vajić Botomarova Zagrebelsky, Steiner judecători Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 19 martie 1998 și înregistrată la 16 decembrie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat competența Curții de a examina cererea, După ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt pe reclamant, V. Q., este un cetățean italian. născut în 1939 și rezident în Mazara Del Vallo (Trapani). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Murana, avocat la Trapani. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 15 ianuarie 1990, Tribunalul din Marsala a dat faliment reclamantului care deținea o brutărie și a rămas închisă în timpul procedurii de opoziție care a urmat. La 6 februarie 1990, Tribunalul din Marsala a declarat că, în calitate de investitor mic și, prin urmare, nu ar fi trebuit, în conformitate cu art. 2083 din Codul civil și cu art. 1 din Decretul regal nr. 267 din 16 martie 1942 ( În cadrul primei audieri, la 4 aprilie 1990, reclamantul a prezentat documente și a declarat că a fost stabilită țarcul de prezentare a concluziilor. În iunie 1990, reclamantul a prezentat alte documente. Apoi, cauza a fost restantă prima dată la 5 decembrie 1990, data la care nu s-a întâmplat nimic din cauza absenței judecătorului, și apoi, de trei ori, până la 11 martie 1992. Între timp, la 21 octombrie 1991, reclamantul a solicitat fără succes ca data la care a avut loc repriza. 11 martie 1992, la cererea apărării și din cauza absenței reclamantului, tribunalul a fost amânat la 19 noiembrie 1992. La 15 aprilie 1992, reclamantul a cerut din nou ca data la care a fost încununat în instanță să fie anticipată și judecătorul, care a acceptat această cerere, a fixat această dată la 1 iulie 1992. În acea zi, reclamantul își va reiniția cererea de fixare a instanței de prezentare a concluziilor și judecătorul a stabilit aceasta din urmă la 16 februarie 1993. La 2 februarie 1995, a avut loc rejudecare inter pares. printr-o hotărâre din 27 februarie 1995, depus la 29 august 1995, Tribunalul din Marsala a respins opoziția. S-a considerat că, ținând cont de o parte din datoriile reclamantului și de legăturile acestora cu entitatea de capital investită în întreprindere și, pe de altă parte, de operațiunile financiare efectuate de solicitant, acesta din urmă nu putea fi calificat ca un mic antreprenor și a respins cererea sa. La 25 ianuarie 1996, reclamantul sesizează instanța de apel din Palermo și a solicitat ca, într-o măsură care urmează să fie stabilită în cursul unei proceduri ulterioare și diferite, creditorii care inițiseră procedura de faliment să fie condamnați la repararea pagubelor pe care i le-au cauzat. Prin hotărârea din 30 mai 1997, depusă la 24 iunie 1997, Septembrie 1997, Curtea de Apel a revocat hotărârea din 27 februarie 1995. Comisia a considerat că datoriile reclamantului nu erau legate de activitatea sa, ci de restructurarea unei clădiri a proprietății sale și că, din cauza dimensiunilor sale, a numărului de angajați și a cifrei de afaceri, activitatea desfășurată de solicitant putea fi calificată drept întreprindere mică, în sensul procedurii de faliment. Această hotărâre a dobândit autoritate de lucru judecat la 21 iulie 1998. Prin scrisoarea trimisă la 21 februarie și primită la grefa din 5 martie 2002, reclamantul a declarat că a depus, la 15 octombrie 2001, în conformitate cu legea Pinto, intrată în vigoare la 18 aprilie 2001, o acțiune în fața instanței judecătorești din Caltanisseta pentru a obține repararea prejudiciilor care rezultă din presupusa durată excesivă a procedurii în litigiu. Dispozițiile relevante ale legii falimentului se citesc astfel: art. 42 Hotărârea de declarare a falimentului privează falimentul de administrație și de disponibilitatea bunurilor existente la data hotărârii menționate. (...) art. 48 Corespondența adresată celui ratat trebuie predată lichidatorului care are dreptul de a o păstra pe cea referitoare la interesele patrimoniale. Aproapele poate viziona corespondența, iar sindicatul trebuie să păstreze secretul asupra conținutului corespondenței care nu se referă la interesele menționate. Aproapele nu poate părăsi locul de reședință fără permisiunea judecătorului comisar și trebuie să se prezinte judecătorului în cauză, lichidatorului sau comitetului creditorilor ori de câte ori este convocat, cu excepția cazurilor în care, din cauza unui obstacol legitim, judecătorul are dreptul de a fi citat prin intermediul unui reprezentant. Judecătorul poate cere poliției să-l aducă pe cel ratat dacă acesta din urmă nu se supune convorbirii. GRIEF 1. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge mai întâi de durata procedurii privind declarația de faliment. (2) Reclamantul denunță, de asemenea, lipsa de echitate a procedurii în fața instanței din Marsala, care, în mod eronat, și-a declarat falimentul și și-a respins opoziția. (3) Reclamantul se plânge, de asemenea, de încălcarea dreptului de a-și respecta domiciliul și corespondența, garantate prin art. 8, din cauza vizitelor lichidatorului la domiciliul său și a înregistrării corespondenței acestuia cu lichidatorul. (4) Reclamantul denunță, de asemenea, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza pierderii disponibilității bunurilor sale și a duratei procedurii în litigiu. (5) Reclamantul invocă, de asemenea, art. 2 din Protocolul nr. 4, în măsura în care declarația de faliment și durata procedurii și-ar fi încălcat dreptul de a-și alege liber reședința pe teritoriul unui stat, cel care nu poate părăsi locul de reședință fără permisiunea prealabilă a judecătorului competent. (6) În cele din urmă, art. 1 din Protocolul nr. 4 ar fi fost încălcat, de asemenea, falimentul, ceea ce ar duce, conform reclamantului, la privarea de libertate în sens larg. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea reamintește mai întâi că regula epuizării urmărește să își mențină posibilitatea statelor contractante de a preveni sau de a corecta presupusele încălcări înainte ca aceste afirmații să îi fie prezentate (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Selmuni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V. Această regulă se bazează pe ipoteza, obiect al articolului 13 din Convenția ). Astfel, aceasta constituie un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de salvgardare instituit prin Convenție are un caracter subsidiar față de sistemele naționale de garantare a drepturilor omului (hotărârile Akdivar și altele c. Turcia din 16 septembrie 1996, Rec., p. 1210, punctul 65 și Aksoyc. Turcia din 18 decembrie 1996, Rec. 2275 alin. 51). Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 din Convenție nu se referă decât la epuizarea recursurilor referitoare atât la infracțiunile incriminate, cât și la cele disponibile și adecvate. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficacitatea și accesibilitatea dorită (a se vedea în special Hotărârea Akdivar și alte hotărâri citate anterior, p. 1210, § 66, și Hotărârea Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, p. 87-88, § 38). În plus, în conformitate cu principiile de drept internațional general recunoscute, anumite circumstanțe speciale pot scuti reclamantul de obligația de a epuiza acțiunile interne care îi revin (hotărârea Selmuni menționată anterior, § 75). Cu toate acestea, Curtea subliniază că simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei acțiuni date care nu este în mod evident condamnată la eșec nu constituie un motiv întemeiat pentru a justifica neutilizarea unor acțiuni interne (hotărârile Akdivar, citată anterior, p. 1212, § 71, și Van Oosterwijck c. Belgia din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 40, p. 18) § ; a se vedea, de asemenea, Koltsidas, Fountis, Androutsos și alții c. Grecia, cererile nr. 24962/94, 25370/94 și 26303/95 (atașate), Decizia Comisiei din 1 iulie 1996, Deciziile și Rapoartele (DR) 86-B, p. 83, 93. Or, Curtea ia notă de faptul că legea Pinto urmărește, printre altele, să facă efectiv la nivel intern principiul "durata rezonabilă" înscris în Constituția italiană după reforma articolului 111. Pe de altă parte, așa cum a amintit în Hotărârea Kudla c. Polonia (hotărârea din 26 octombrie 2000, § 152), dreptul fiecăruia de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil nu poate fi decât mai puțin personal și nu există nici o posibilitate de a sesiza mai întâi o autoritate națională cu privire la obiecțiile care decurg din convenție. În plus, trebuie amintit că, în hotărârea în cauză, Curtea a concluzionat că încălcarea articolului 13 din Convenție are ca scop absența, în dreptul polonez, a unei căi de atac care să permită reclamantului să obțină sancțiunea dreptului său de a-și vedea cauza, în mod direct într-o perioadă de timp rezonabilă (hotărârea Kudla menționată anterior, §§ 132-160). În ceea ce privește eficacitatea acestui remediu, trebuie menționat că, în temeiul legii în cauză, orice persoană parte la o procedură judiciară care intră sub incidența articolului 6 alineatul (1) din convenție poate introduce o cale de atac pentru constatarea încălcării principiului termenului rezonabil și, dacă este cazul, pentru obținerea unei satisfacții echitabile care să acopere prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale suferite. În plus, astfel cum reiese din alineatul (2) din art. 2 din lege, instanța națională este chemată, în evaluarea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, să aplice principiile prevăzute de jurisprudența Curții, și anume complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, hotărârile 25444/94, § 67, CEDO 1999-II, și Philis c. Grecia (nr. 2) din 27 iunie 1997, Rec. 1997-IV, p. 1083, § 35. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu există niciun motiv să se presupună că acțiunea introdusă prin legea Pinto nu ar oferi reclamantului posibilitatea de a-și redresa responsabilitatea sau că nu ar prezenta nicio perspectivă rezonabilă de succes. Este adevărat că prezenta cerere a fost introdusă înainte de intrarea în vigoare a Legii Pinto și, prin urmare, în momentul în care a formulat pentru prima dată o cerere la Strasbourg, reclamantul nu dispunea, în dreptul italian, de nicio acțiune eficientă pentru a contesta durata procedurii în litigiu. În această privință, Curtea amintește că: epuizarea căilor de atac interne se bucură în mod normal la data de la care a fost introdusă cererea în fața acesteia. Cu toate acestea, această regulă nu merge fără excepții, care pot fi justificate de circumstanțele speciale ale fiecărui caz din speță (a se vedea Hotărârea Baumann c. Franța (a treia secțiune) din 22 mai 2001, cererea nr. 33592/96, § 47, nepublicată). Curtea consideră că, în prezenta cauză, există numeroase elemente care justifică o excepție de la principiul general conform căruia condiția de epuizare trebuie să fie apreciată în momentul depunerii cererii (a se vedea Decizia Brusco c. Italia (secțiunea a doua) din 6 septembrie 2001, cererea nr. 69789/01, care urmează să fie formulată în CEDO 2001). În special, Comisia observă că frecvența tot mai mare a constatărilor sale de nerespectare, de către statul italian, a obligației de a se limita la o perioadă de timp rezonabilă, la data la care s-a ajuns la concluzia că o acumulare a acestor neajunsuri constituie o practică incompatibilă cu Convenția și de a atrage atenția guvernului asupra Italia [GC], nr. 3484/97, § 22, CEDO 1999-V și Di Mauro c. Italia [GC], nr. 34256/96, § 23, CEDO 1999-V). Pe de altă parte, lipsa unei căi de atac eficiente pentru a denunța durata excesivă a procedurilor îi obligase pe justițiabili să prezinte sistematic Curții de la Strasbourg cereri care ar fi putut fi inițial și într-un mod mai adecvat în cadrul ordinii juridice italiene. Această situație riscă, pe termen lung, să afecteze funcționarea, atât la nivel național, cât și la nivel internațional, a sistemului de protecție a drepturilor omului prevăzut de Convenție (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Kudla menționată anterior, § 155). Or, calea de atac introdusă de legea Pinto s . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Acest lucru nu se aplică numai cererilor depuse după data intrării în vigoare a legii, ci și cererilor care, la data respectivă, erau deja înscrise în rolul Curții. Trebuie să se acorde o importanță deosebită faptului că standardul tranzitoriu prevăzut la art. 6 din Legea Pinto se referă în mod explicit la cererile deja introduse la Strasbourg și, prin urmare, urmărește să elimine în sfera de competență a instanțelor naționale orice cerere pendinte în fața Curții și care nu a fost încă declarată admisibilă. Această dispoziție tranzitorie oferă justițiabililor italieni o posibilitate reală de a obține o redresare la nivel intern, care le aparține, în principiu, să facă uz. În această privință, Curtea arată că reclamantul a sesizat instanța judecătorească din Caltanisseta cu privire la o cerere în sensul articolelor 3 și 6 din Legea Pinto. Prin urmare, această cauză este prematură și, prin urmare, trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. (2) Reclamantul denunță apoi lipsa de echitate a procedurii în fața instanței din Marsala, vinovată că a declarat în mod eronat că a eșuat și apoi a respins opoziția sa în ciuda dovezii incontestabile a binelui întemeiat al cererii sale. Curtea reamintește jurisprudența potrivit căreia un solicitant care se plânge de încălcări ale garanțiilor de procedură în temeiul articolului 6 din Convenție în cadrul unei proceduri penale care îl privește nu mai poate, în ultimă instanță, să-și declare victimă silil a fost achitat (a se vedea, printre altele, Hotărârea nr. 50595/99, Hotărârea Revoldini și alții c. Luxemburg din 18 ianuarie 2001). În astfel de cazuri, s-a considerat că încălcările pretinse ale articolului 6 au fost revocate ca urmare a punerii în liberă circulație și că nu mai puteau fi aduse în mod legitim în fața organelor Convenției (solicitarea nr. 8083/77, Decizia Comisiei din 13 martie 1980, Decizia și Rapoartele (DR) 19, p. 223; cererea nr. 12778/87, decizia Comisiei din 9 martie 1980 În decembrie 1988, D.R. 59 p. 158; cererea nr. 46820, Hotărârea Zulli c. Franța din 27 iunie 2000. Curtea consideră că acest raționament poate aplica, mutatis mutandis, unei proceduri de opoziție la faliment care s-a încheiat prin revocarea hotărârii atacate. În speță, declarația de faliment criticată de reclamant a fost revocată prin hotărârea din 30 mai 1997. Prin urmare, deficiențele care ar fi putut afecta procedura trebuie considerate ca fiind remediate prin decizia finală de revocare a hotărârii contestate și, prin urmare, s-a remediat motivul prezentat de solicitant prin epuizarea căilor de atac interne disponibile. Prin urmare, în sensul articolului 34 din Convenția privind o încălcare a articolului 6 din Tratatul CE nu mai poate fi invocată. În consecință, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și cu art. 4 din Convenție, aceasta din urmă trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată. (3) Subliniind caracterul oficial al declarației de faliment și restricțiile până la revocarea acesteia, reclamantul se plânge în sfârșit de încălcarea dreptului la respectarea domiciliului și a corespondenței (art. 8), a dreptului la respectarea proprietăților sale (art. 1 din Protocolul 1) și a dreptului de a-și alege liber reședința pe teritoriul unui stat (art. 2 din Protocolul nr. 4). Articolele în cauză sunt astfel formulate: art. 8 Orice persoană are dreptul la respectarea... a domiciliului său și a corespondenței sale. O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. art. 2 din Protocolul nr. 4 Oricine se află în mod regulat pe teritoriul unui stat are dreptul de a circula liber și d a alege liber reședința sa. Orice persoană are libertatea de a părăsi orice țară, inclusiv țara sa. exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, securității publice, menținerii ordinii publice, prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității sau protecției drepturilor și libertăților d Drepturile recunoscute la alineatul (1) pot, de asemenea, în anumite zone, să facă obiectul unor restricții care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratică. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră că este necesar să le comunice guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. În cele din urmă, reclamantul consideră că a suferit o privare de libertate în sensul larg al termenului din cauza declarației de faliment și că: art. 1 din Protocolul nr. 4. Conform acestui articol, nimeni nu poate fi privat de libertatea sa din singurul motiv că nu este în măsură să îndeplinească o obligație contractuală. Curtea subliniază că această dispoziție interzice închisoarea pentru datorii și că reclamantul nu a suferit nici o privare de libertate, dar nu mai mult decât limitări ale libertății de circulație pe teritoriul unui stat care se află la unghiul articolului 2 din același protocol. Prin urmare, acest motiv trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJOURNE la examinarea obiecțiunilor reclamantului cu privire la dreptul la respectarea domiciliului și a corespondenței sale (art. 8 din Convenție), dreptul la respectarea bunurilor sale (art. 1 din Protocolul nr. 1) și dreptul de a-și alege liber reședința pe teritoriul unui stat (art. 2 din Protocolul nr. DECLARĂ REQUETA IRRECEVABILĂ pentru surplus. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44994/98

par V. Q.

contre l’Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 14

mars

2002 en une chambre composée de

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

G.

Bonello

,

P.

Lorenzen

,

M

mes

N.

Vajić

,

S.

Botoucharova

,

M.

V.

Zagrebelsky,

M

me

E.

Steiner

,

juges

,

et

de

M.

E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 mars 1998 et enregistrée le 16

décembre 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, V. Q., est un ressortissant italien

,

né en 1939 et résidant à Mazara Del Vallo (Trapani). Il est représenté devant la Cour par M

e

L.

G.

Murana, avocat à Trapani.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 15 janvier 1990, le tribunal de Marsala prononça la faillite du requérant propriétaire d’une boulangerie. Celle-ci est restée fermée pendant la procédure d’opposition qui a suivi.

Le 6 février 1990, considérant qu’en tant qu’artisan et donc petit entrepreneur il n’aurait pas dû, conformément aux articles 2083 du code civil et 1 du décret royal n°

267 du 16 mars 1942 («

la loi de la faillite

»), faire l’objet d’une procédure de faillite, le requérant fit opposition au jugement du 15 janvier. Lors de la première audience, le 4 avril 1990, le requérant présenta des documents et demanda que l’audience de présentation des conclusions fût fixée. A l’audience du 6

juin 1990, le requérant déposa d’autres documents. Ensuite, l’affaire fut reportée d’abord au 5 décembre 1990, date à laquelle l’audience n’eut pas lieu en raison de l’absence du juge, et après, à trois reprises, jusqu’au 11

mars 1992. Entre-temps, le 21 octobre 1991, le requérant demanda sans succès à ce que la date de l’audience fût anticipée. Le 11

mars 1992, sur demande de la défense et en raison de l’absence du requérant, l’audience fut reportée au 19

novembre 1992. Le 15 avril 1992, le requérant demanda à nouveau que la date de l’audience fût anticipée et le juge, faisant droit à cette demande, fixa cette date au 1

er

juillet 1992. Ce jour là, le requérant réitéra sa requête de fixation de l’audience de présentation des conclusions et le juge fixa cette dernière au 16 février 1993. Le 2 février 1995, l’audience collégiale eut lieu. Par un jugement du 27

février 1995, déposé le 29 août 1995, le tribunal de Marsala rejeta l’opposition. Il estima que, compte tenu d’une part des dettes du requérant et de leurs liens avec l’entité des capitaux investis dans l’entreprise et, d’autre part, des opérations financières menées par le requérant, ce dernier ne pouvait pas être qualifié de petit entrepreneur et rejeta sa demande.

Le 25 janvier 1996, le requérant saisit la cour d’appel de Palerme. Il demanda à cette occasion que, dans une mesure à établir lors d’une ultérieure et différente procédure, les créditeurs qui avaient entamé la procédure de faillite fussent condamnés à la réparation des dommages qu’ils lui avaient causés. Par un arrêt du 30 mai 1997, déposé le 24

septembre 1997, la cour d’appel révoqua le jugement du 27 février 1995. Elle estima que les dettes du requérant n’étaient pas liées à son activité mais à la restructuration d’un immeuble de sa propriété, et qu’en raison de ses dimensions, du nombre des employés et du chiffre d’affaire, l’activité exercée par le requérant pouvait être qualifiée de petite entreprise, soustraite, de ce fait, à la procédure de faillite. Cet arrêt a acquis autorité de chose jugée le 21 juillet 1998.

Par une lettre expédiée le 21 février et parvenue au greffe le 5 mars 2002, le requérant a indiqué avoir déposé, le 15 octobre 2001, conformément à la loi Pinto, entrée en vigueur le 18 avril 2001, un recours devant la cour d’appel de Caltanissetta afin d’obtenir la réparation des dommages résultant de la durée prétendument excessive de la procédure litigieuse.

B.

Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes de la loi de la faillite se lisent ainsi :

Article 42

Le jugement qui déclare la faillite prive le failli de l’administration et de la disponibilité de biens existants à la date dudit jugement. (...)

Article 48

La correspondance adressée au failli doit être remise au syndic qui a le droit de garder celle relative à des intérêts patrimoniaux.

Le failli peut visionner la correspondance. Le syndic doit garder le secret sur le contenu de la correspondance qui ne concerne pas lesdits intérêts.

Article 49

Le failli ne peut quitter son lieu de résidence sans autorisation du juge commissaire et doit se présenter audit juge, au syndic ou au comité des créanciers chaque fois qu’il est convoqué, sauf les cas où, à cause d’un empêchement légitime, le juge l’autorise à comparaître par l’intermédiaire d’un représentant.

Le juge peut faire amener le failli par la police si ce dernier n’obéit pas à la convocation.

GRIEFS

EN DROIT

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

La Cour rappelle tout d’abord que la règle de l’épuisement vise à ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt

Selmouni c. France

[GC], n° 25803/94, § 74, CEDH 1999-V). Cette règle se fonde sur l’hypothèse, objet de l’article 13 de la Convention – et avec lequel elle présente d’étroites affinités –, que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée (

ibidem

). De la sorte, elle constitue un aspect important du principe voulant que le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention revête un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des Droits de l’Homme (arrêts Akdivar et autres c. Turquie du 16

septembre

1996,

Recueil

des arrêts et décisions

1996-IV, p. 1210, § 65, et Aksoy c.

Turquie du 18 décembre 1996,

Recueil

1996-VI, p. 2275, § 51).

Néanmoins, les dispositions de l’article 35 de la Convention ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues (voir, notamment, les arrêts Akdivar et autres précité, p. 1210, § 66, et Dalia c. France du 19 février 1998,

Recueil

1998-I, pp. 87-88, § 38). De plus, selon les « principes de droit international généralement reconnus », certaines circonstances particulières peuvent dispenser le requérant de l’obligation d’épuiser les recours internes qui s’offrent à lui (arrêt Selmouni précité, § 75). Cependant, la Cour souligne que le simple fait de nourrir des doutes quant aux perspectives de succès d’un recours donné qui n’est pas de toute évidence voué à l’échec ne constitue pas une raison valable pour justifier la non-utilisation de recours internes (arrêts Akdivar, précité, p. 1212, § 71, et Van

Oosterwijck c. Belgique du 6 novembre 1980, série A n° 40, p. 18, §

37

; voir aussi Koltsidas, Fountis, Androutsos et autres c. Grèce, requêtes n

os

24962/94, 25370/94 et 26303/95 (jointes), décision de la Commission du 1

er

juillet 1996, Décisions et Rapports (DR) 86-B, pp. 83, 93).

Or la Cour note que la loi Pinto vise, entre autres, à rendre effectif au niveau interne le principe de la « durée raisonnable », inscrit dans la Constitution italienne après la réforme de l’article 111. Par ailleurs, comme elle l’a rappelé dans son arrêt

Kudla c. Pologne

(arrêt du 26 octobre 2000, §

152), le droit de chacun à voir sa cause entendue dans un délai raisonnable ne peut être que moins effectif s’il n’existe aucune possibilité de saisir d’abord une autorité nationale des griefs tirés de la Convention. Il y a lieu de rappeler, en outre, que dans l’arrêt en question la Cour avait conclu à la violation de l’article 13 de la Convention à raison de l’absence, en droit polonais, d’un recours permettant au requérant d’obtenir la sanction de son droit à voir sa cause « entendue dans un délai raisonnable » (arrêt

Kudla

précité, §§ 132-160).

En ce qui concerne l’efficacité de ce remède, il convient de noter qu’aux termes de la loi en question, toute personne partie à une procédure judiciaire tombant sous le coup de l’article 6 § 1 de la Convention peut introduire un recours visant à faire constater la violation du principe du « délai raisonnable », et obtenir, le cas échéant, une satisfaction équitable couvrant les préjudices patrimoniaux et non patrimoniaux subis. De plus, comme il ressort du paragraphe 2 de l’article 2 de la loi, le juge national est appelé, dans l’évaluation du caractère raisonnable de la durée d’une procédure, à appliquer les principes dégagés par la jurisprudence de la Cour, à savoir la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts

Pélissier et Sassi c.

France

[GC], n° 25444/94,

Recueil

1997-IV, p. 1083, § 35). Dans ces circonstances, la Cour considère que rien ne permet de penser que le recours introduit par la loi Pinto n’offrirait pas au requérant la possibilité de faire redresser son grief, ou qu’il ne présentait aucune perspective raisonnable de succès.

Il est vrai que la présente requête a été introduite avant l’entrée en vigueur de la loi Pinto, et que par conséquent au moment où il a pour la première fois formulé son grief à Strasbourg, le requérant ne disposait, en droit italien, d’aucun recours efficace pour contester la durée de la procédure litigieuse.

A cet égard, la Cour rappelle que l’épuisement des voies de recours internes s’apprécie normalement à la date d’introduction de la requête devant elle. Cependant, cette règle ne va pas sans exceptions, qui peuvent être justifiées par les circonstances particulières de chaque cas d’espèce (voir l’arrêt

Baumann c. France

(troisième section) du 22 mai 2001, requête n° 33592/96, § 47, non publié).

La Cour considère que dans la présente affaire, de nombreux éléments justifient une exception au principe général selon lequel la condition de l’épuisement doit être appréciée au moment de l’introduction de la requête (voir la décision

Brusco c. Italie

(deuxième section) du 6 septembre 2001, requête n° 69789/01, à paraître dans CEDH 2001).

Elle observe notamment que la fréquence croissante de ses constats de non-respect, par l’Etat italien, de l’exigence du « délai raisonnable » l’avait amenée à conclure que l’accumulation de ces manquements était constitutive d’une pratique incompatible avec la Convention et à attirer l’attention du Gouvernement sur « le danger important » que la « lenteur excessive de la justice » représente pour l’état de droit (voir les arrêts

Bottazzi c. Italie

[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V, et

Di Mauro c.

Italie

[GC], n° 34256/96, § 23, CEDH 1999-V). Par ailleurs, l’absence d’un recours efficace pour dénoncer la durée excessive des procédures avait obligé les justiciables à soumettre systématiquement à la Cour de Strasbourg des requêtes qui auraient pu être instruites d’abord et de manière plus appropriée au sein de l’ordre juridique italien. Cette situation risquait, à long terme, d’affecter le fonctionnement, tant au plan national qu’au plan international, du système de protection des droits de l’homme érigé par la Convention (voir,

mutatis mutandis

, l’arrêt

Kudla

précité, § 155).

Or, la voie de recours introduite par la loi Pinto s’inscrit dans la logique consistant à permettre aux organes de l’Etat défendeur de redresser les manquements à l’exigence du « délai raisonnable » et de réduire, par conséquent, le nombre de requêtes que la Cour sera appelée à traiter. Cela ne vaut pas seulement pour les requêtes introduites après la date d’entrée en vigueur de la loi, mais aussi pour les requêtes qui, à la date en question, étaient déjà inscrites au rôle de la Cour.

Une importance particulière doit être attachée au fait que la norme transitoire contenue dans l’article 6 de la loi Pinto se réfère explicitement aux requêtes déjà introduites à Strasbourg et vise donc à faire tomber dans le champ de compétence des juridictions nationales toute requête pendante devant la Cour et non encore déclarée recevable. Cette disposition transitoire offre aux justiciables italiens une réelle possibilité d’obtenir un redressement de leur grief au niveau interne, possibilité dont il leur appartient, en principe, de faire usage.

A cet égard, la Cour relève que le requérant a saisi la cour d’appel de Caltanissetta d’une demande au sens des articles 3 et 6 de la loi Pinto. Ce grief est donc prématuré et doit par conséquent être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article

35 §§ 1 et 4 de la Convention.

La Cour rappelle la jurisprudence selon laquelle un requérant qui se plaint de violations des garanties de procédure au regard de l’article 6 de la Convention dans le cadre d’une procédure pénale le concernant ne peut plus se prétendre victime s’il a, en définitive, été acquitté (voir, parmi d’autres, requête n° 50595/99, décision

Revoldini et autres c. Luxembourg

du 18

janvier

2001). En pareil cas, il a été considéré que les violations alléguées de l’article 6 avaient été redressées du fait de l’acquittement et que l’intéressé ne pouvait plus légitimement soulever ce grief devant les organes de la Convention (requête n° 8083/77, décision de la Commission du 13

mars 1980, Décision et Rapports (D R) 19, p. 223 ; requête n° 12778/87, décision de la Commission du 9

décembre 1988, D.R. 59 p. 158 ; requête n°

46820, décision

Zuili c. France

du 27 juin 2000).

La Cour estime que ce raisonnement peut s’appliquer,

mutatis mutandis

, à une procédure d’opposition à la faillite qui s’est terminée par la révocation du jugement attaqué. En l’espèce, la déclaration de faillite critiquée par le requérant a été révoquée par l’arrêt du 30 mai 1997. Par conséquent, les défauts qui auraient pu entacher la procédure doivent être considérés comme ayant été redressés par la décision finale de révocation du jugement contesté. Il a ainsi été remédié au grief présenté par le requérant par l’épuisement des voies de recours internes disponibles. Ce dernier ne peut donc plus se prétendre « victime » au sens de l’article 34 de la Convention d’une violation de l’article 6 quant au grief tiré de l’équité de la procédure, compte tenu de l’issue favorable de celle-ci. Il s’ensuit que le grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

4).

Les articles en question sont ainsi libellés :

Article 8

«

1.

Toute personne a droit au respect (...) de son domicile et de sa correspondance.

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

Article 1 du Protocole n°

1

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Article 2 du Protocole n° 4

«

1.

Quiconque se trouve régulièrement sur le territoire d’un Etat a le droit d’y circuler librement et d’y choisir librement sa résidence.

2.

Toute personne est libre de quitter n’importe quel pays, y compris le sien.

3.

L’exercice de ces droits ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au maintien de l’ordre public, à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

4.

Les droits reconnus au paragraphe

1 peuvent également, dans certaines zones déterminées, faire l’objet de restrictions qui, prévues par la loi, sont justifiées par l’intérêt public dans une société démocratique.

»

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de les communiquer au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.

4.

Le requérant considère enfin avoir subi une privation de liberté au sens large du terme à cause de la déclaration de faillite et invoque l’article 1

du Protocole n°

«

Nul ne peut être privé de sa liberté pour la seule raison qu’il n’est pas en mesure d’exécuter une obligation contractuelle.

»

La Cour souligne que cette disposition interdit l’emprisonnement pour dettes et que le requérant n’a subi aucune privation de liberté, mais tout au plus des limitations à la liberté de circuler sur le territoire d’un Etat qui s’analysent sous l’angle de l’article 2 du même Protocole. Par conséquent, ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

AJOURNE

l’examen des griefs du requérant concernant le droit au respect de son domicile et de sa correspondance (article 8 de la Convention), le droit au respect de ses biens (article 1 du Protocole n°

1) et le droit de choisir librement sa résidence sur le territoire d’un Etat (article 2 du Protocole n°

4.

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président