- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 26 aprilie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Prejudiciu moral — sumă acordată
- Cheltuieli de judecată — cerere respinsă
- Cheltuieli de judecată — sumă acordată
Icolaro împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE ICOLARO v. ITALY (Depunerea nr. 45260/99) HOTĂRÂREA Strasburg 26 aprilie 2001 FINAL 26/07/2001 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Icolaro v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele A.B. Baka, Conforti Lorenzen Fischbach, dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și grefierul secțiunii Fribergh, care au deliberat în privat la 21 octombrie 1999 și la 12 aprilie 2001, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data menționată anterior: PROCEDIU Cazul a fost originat într-o cerere (nu.
45260/99) împotriva Italiei depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dl Costantino Icolaro („reclamantul”), la 30 octombrie 1999. Reclamantul a fost reprezentat de dl. Pietro Palma, avocat care practică în Benevento. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, asistat de Co-Agentul lor, dl V. Esposito. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata unui set de proceduri penale. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când Protocolul nr. 11 la Convenția a intrat în vigoare (art. 2 din Protocolul nr. 11). Solicitarea a fost alocată celui de-al doilea secțiuni al Curții (art. 1 din Regulamentul Curții).
În această secțiune, camera care va lua în considerare cazul (art. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din Regulamentul Curții. Prin decizia din 21 octombrie 1999, Camera a declarat cererea admisibilă. Reclamantul și Guvernul au depus observații cu privire la fondul (art. 1). FACTE Reclamantul s-a născut în 1948 și este în prezent în Moiano (Benevento). În 1988, el a fost membru al Comisiei Municipale Bucciano (Benevento), un organism responsabil pentru exprimarea avizelor privind acordarea de certificate publice. La 23 martie 1991, M. A. a depus o plângere penală (denuncia) împotriva reclamantului pentru abuz de autoritate publică (“abuso d’officio”). 10. La o dată neespecificată Procurorul public Benevento a început proceduri penale împotriva reclamantului pentru acuzarea de abuz de autoritate publică în cursul atribuțiilor sale în calitate de membru al Comisiei Municipale.
11. La 10 octombrie 1991, Procurorul de la Benevento a solicitat ca reclamantul și alte șase persoane să fie comis pentru judecată pentru abuz de autoritate publică, falsificare și swindle. 12. Data audierii preliminare, programate pentru 22 ianuarie 1992, a fost amânată pentru prima dată până la 15 aprilie 1992, la cererea Procurorului Public, apoi suspendată din cauza alegerilor politice la 5 și 6 aprilie 1992. 13. O audiere programată pentru 1 iulie 1992 a fost amânată până la 28 octombrie. 1992 pentru a permite avocaților Asociației Barului Benevento să participe la o adunare. La 28 octombrie și 25 noiembrie 1992, precum și la 20 ianuarie și 3 martie 1993, cazul a fost suspendat în așteptarea rezultatului unui set de proceduri penale conexiunate.
Două audieri la 2 iunie și 20 octombrie 1993 au fost amânate din cauza grevei avocaților de durată nedefinită. 14. La 17 noiembrie 1993, părțile și-au prezentat argumentele concludente și, la o dată neespecificată, judecătorul de investigare Benevento a angajat reclamantul și șasele sale co-acusate pentru proces, începând cu Curtea de District Benevento la 3 octombrie 1994. 15. Această ședință a fost suspendată la cererea unuia dintre acuzați până la 3 aprilie 1995, apoi amânată de Curtea de District a propunerii sale. Trei audieri programate pentru 12 mai, 14 iunie și 13 iulie 1995 au fost suspendate din cauza a trei greve diferite ale avocaților, care se încheie respectiv la 27 mai, 24 iunie și 13 iulie 1995. În ianuarie 1996, unii martori au fost examinați și părțile au prezentat propunerile finale.
16. Într-o hotărâre din 18 ianuarie 1996, depusă în registrul instanței la 25 ianuarie 1996, Curtea de District a condamnat reclamantul pentru abuz de autoritate publică la șase luni de închisoare și la o amendă de 400.000 de lire. 17. La 28 februarie 1996, reclamantul a depus un recurs la Curtea de Apel de la Napoli. Prin un act din 8 mai 1997, Președintele Curții de Apel a programat data audierii pentru 18 iunie 1997. Cu toate acestea, procedurile au fost suspendate mai întâi până la 10 noiembrie 1997, apoi până la 9 februarie 1998 din cauza grevei avocaților. La 29 aprilie 1998, părțile au prezentat invocațiile finale. 18. Într-o hotărâre din aceeași zi, depusă în registrul instanței la 12 mai 1998, Curtea de Apel a achitat reclamantul.
Această decizie a devenit finală la 22 iunie 1998. Reclamantul se plânge în legătură cu durata procedurii penale împotriva lui. El afirmă o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: „În determinarea ... a oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” eriod a fi luată în considerare 21. Procedura a început la 10 octombrie 1991, când Procurorul de la Benevento a solicitat ca reclamantul și alte șase persoane să fie comis pentru judecată pentru abuz de autoritate publică, fals și swindle, și s-a încheiat la 22 iunie 1998, atunci când hotărârea Curții de Apel a devenit finală 22. Astfel, acestea au durat șase ani, opt luni și douăsprezece zile pentru două cazuri.
În conformitate cu jurisprudența Curții, este rezonabilă durata procedurii. Trebuie evaluate în funcție de circumstanțele specifice ale cauzei și având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului și al autorităților care se ocupă de acest caz (a se vedea, printre altele, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, 67, CEDH 1999-II, și Philis c. Grecia (nr. (2) Hotărârea din 27 iunie 1997, Raporturile 1997-IV, p. 1083, § 35). 24. Potrivit reclamantului, durata generală a procedurii este încălcată de cerința de „tempă rațională”. Guvernul a contestat această afirmație, având în vedere că majoritatea ședințelor au fost amânate din cauza reclamantului și a comportamentului avocatului său și din cauza grevelor avocaților.
25. În primul rând, Curtea remarcă că cazul nu a fost complex. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, observă că audierea din 2 martie 1995 a fost suspendată până la 15 februarie 1996 datorită unui impediment legitim al avocatului solicitant.
Chiar dacă această suspendare a fost solicitată de reclamant și el poate fi considerat parțial responsabil pentru întârzierea rezultată, acest lucru nu poate justifica întârzierea de aproape un an în reexaminarea cazului (a se vedea hotărârea Zana c. Turcia din 25 noiembrie 1997, Raports 1997-VII, p. 2552, § 79). În plus, Curtea constată că audierea din 16 Iunie 1994 a fost amânată până la 1 martie 1995 din cauza faptului că avocații au fost în grevă de la 13 până la 18 iunie 1994. În acest sens, Curtea reamintește că o întârziere în procesul penal cauzat de grevă avocaților nu poate fi atribuită statului, în timp ce perioada de timp a trecut între sfârșitul grevei și noua audiere trebuie imputată conducerii autorităților (a se vedea Hotărârea Portington c. Grecia din 23 septembrie 1998, Raporturile 1998-VI, p. 2633, § 33). Curtea nu este conștientă de complicațiile care pot cauza greșelii prin supraîncărcarea listei cazurilor care urmează să fie auzite de instanțe (a se vedea mutatis mutandis, Hotărârea Papageorgiou c. Grecia din 22 octombrie 1997, Raports 1997-VI, p. 2291, § 48). Cu toate acestea, având în vedere faptul că următoarea audiere a fost stabilită la 1 martie 1995, care este peste opt luni de la sfârșitul grevei, Curtea consideră că această perioadă trebuie imputată, cel puțin parțial, autorităților statului.
26. În ceea ce privește comportamentul autorităților statului, Curtea observă că a existat o perioadă de inactivitate care nu a fost justificată: în perioada 12 noiembrie 1992, când comisionul de judecată a fost prelucrat pe reclamant și 9 decembrie 1993, data primei audieri. În plus, audierea din 15 februarie 1996 a fost suspendată de propunerea propriei magistrate, mai întâi până la 23 ianuarie, apoi până la 10 iulie 1997. Aceste întârzieri, care reprezintă o perioadă globală de mai mult de doi ani și cinci luni, nu pot fi scutite de volumul de lucru cu care Curtea de District Cosenza a trebuit să se confrunte în perioada relevantă.
În acest sens, Curtea reamintește că art. 6 § 1 impune statelor contractante obligația de a organiza sistemele lor judiciare astfel încât instanța lor să poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale, inclusiv obligația de a auzi cazuri într-un timp rezonabil (Hotărârea Portington c. Grecia din septembrie 1998, Raports 1998-VI, p. 2633, § 33). 27. Având în vedere comportamentul autorităților care se ocupă de acest caz, Curtea consideră că o lungime globală de cinci ani, de o lună și de douăzeci și trei de zile într-un caz este excesivă. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenția II.
APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI 28. art. 41 din Convenția prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Guvernul a susținut că o constatare a unei încălcări a Convenției ar constitui suficientă satisfacție. 31. Curtea acceptă că reclamantul a suferit daune de natură morală ca urmare a lungii procedurii penale. Evaluarea sa pe o bază echitabilă și având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea condamnă reclamantul ITL 15.000.000. ost și cheltuieli 32. Reclamantul pretinde ITL 15.387.209 pentru costurile și cheltuielile juridice suportate în fața Comisiei și Curții și ITL 11.002.278 pentru costurile suportate în fața instanțelor interne.
33. Guvernul a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 34. Potrivit jurisprudenței Curții, numai în ceea ce privește costurile și cheltuielile, în măsura în care acestea au fost efectiv și neapărat suportate de reclamant și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, pe baza informațiilor în posesia sa și a criteriilor menționate mai sus, Curtea observă în primul rând că nu există niciun element în dosar care sugerează că reclamantul a suportat, în fața instanțelor interne, orice costuri și cheltuieli suplimentare din cauza lungii procedurii. În ceea ce privește costurile și cheltuielile juridice suportate în fața Comisiei și a Curții, consideră că ITL 5.000.000 este o sumă rezonabilă și atribuirea reclamantului sumei respective.
Dobânzi defectuoase 35. Potrivit informațiilor disponibile Curții, rata statutară de dobânzi aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri este de 3,5% pe an. În ceea ce privește aceste motive, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenția, următoarele sume: 15,000,000 de ITL (cincăzeci milioane de ITL) pentru prejudiciu moral și ITL 5 000 000 (cincă milioane), pentru costurile și cheltuielile; (b) dobânzile simple la o rată anuală de 3,5 % se plătesc de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontare; restul cererilor reclamanților pentru o justă satisfacție.
Adoptate în limba engleză și notificate în scris la 26 aprilie 2001, în conformitate cu art. 2 și 3 din Regulamentul Curții. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului
SECOND SECTION
CASE OF ICOLARO v. ITALY (Application no. 45260/99) JUDGMENT STRASBOURG 26 April 2001 FINAL 26/07/2001 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Icolaro v. Italy, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr A.B. Baka, Mr B. Conforti , Mr P. Lorenzen , Mr M. Fischbach, Mrs M. Tsatsa-Nikolovska , Mr E. Levits , Judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having deliberated in private on 21 October 1999 and on 12 April 2001, Delivers the following judgment, which was adopted on the last-mentioned date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 45260/99) against Italy lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mr Costantino Icolaro (“the applicant”), on 30 October 1999.
The applicant was represented by Mr Pietro Palma, a lawyer practising in Benevento. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, assisted by their Co-Agent, Mr V. Esposito.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention about the length of a set of criminal proceedings.
The application was transmitted to the Court on 1 November 1998, when Protocol No. 11 to the Convention came into force (Article 5 § 2 of Protocol No. 11).
The application was allocated to the Second Section of the Court (Rule 52 § 1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1 of the Rules of Court.
By a decision of 21 October 1999 the Chamber declared the application admissible.
The applicant and the Government each filed observations on the merits (Rule 59 § 1). THE FACTS
The applicant was born in 1948 and is currently residing in Moiano (Benevento). In 1988, he was a member of the Bucciano (Benevento) Municipal Commission (“ Commissione municipale ”), a body responsible for expressing opinions on the granting of public allowances.
On 23 March 1991 M. A. filed a criminal complain (denuncia) against the applicant for abuse of public authority (“ abuso d’ufficio ”).
On an unspecified date the Benevento Public Prosecutor’s Office commenced criminal proceedings against the applicant on charges of abuse of public authority in the course of his duties as a member of the Municipal Commission.
On 10 October 1991 the Benevento Public Prosecutor’s Office requested that the applicant and six other persons be committed for trial on charges of abuse of public authority, forgery and swindle.
The date of the preliminary hearing, scheduled for 22 January 1992, was first postponed until 15 April 1992 at the Public Prosecutor’s request, then adjourned because of the political elections on 5 and 6 April 1992.
A hearing scheduled for 1 July 1992 was postponed until 28 October 1992 in order to enable the lawyers of the Benevento Bar Association to take part in an assembly. On 28 October and 25 November 1992, as well as on 20 January and 3 March 1993, the case was adjourned awaiting the outcome of a connected set of criminal proceedings. Two hearings on 2 June and 20 October 1993 were postponed by reason of a lawyers’ strike of indefinite duration.
On 17 November 1993 the parties presented their conclusive arguments and on an unspecified date the Benevento investigating judge committed the applicant and his six co-accused for trial, commencing before the Benevento District Court on 3 October 1994.
This hearing was adjourned at the request of one of the accused until 3 April 1995, then postponed by the District Court of its own motion. Three hearings scheduled for 12 May, 14 June and 13 July 1995 were adjourned because of three different lawyers’ strikes, ending respectively on 27 May, 24 June and 13 July 1995. On 20 October 1995 and 18 January 1996, some witnesses were examined and the parties presented their final pleadings.
In a judgment of 18 January 1996, filed with the court’s registry on 25 January 1996, the District Court convicted the applicant for abuse of public authority to six months’ imprisonment and to a fine of 400,000 lire.
On 28 February 1996, the applicant lodged an appeal with the Naples Court of Appeal. By an act of 8 May 1997, the President of the Court of Appeal scheduled the date of the hearing for 18 June 1997. However, the proceedings were adjourned first until 10 November 1997, then until 9 February 1998 by reason of a lawyers’ strike. On 29 April 1998, the parties presented their final pleadings.
In a judgment of the same day, filed with the court’s registry on 12 May 1998, the Naples Court of Appeal acquitted the applicant. This decision became final on 22 June 1998. THE LAW I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
19.
The applicant complains about the length of the criminal proceedings against him. He alleges a violation of Article 6 § 1 of the Convention, which, as far as relevant, reads as follows: “In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...” A. P eriod to be taken into consideration
The proceedings began on 10 October 1991, when the Benevento Public Prosecutor’s Office requested that the applicant and six other persons be committed for trial on charges of abuse of public authority, forgery and swindle, and ended on 22 June 1998, when the Naples Court of Appeal’s judgment became final .
They thus lasted six years, eight months and twelve days for two instances. B. R easonableness of the length of the proceedings
According to the Court’s case-law, the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the particular circumstances of the case and having regard to the criteria laid down in the Court’s case-law, in particular the complexity of the case and the conduct of the applicant and of the authorities dealing with the case (see, among other authorities, Pélissier and Sassi v. France [GC], no. 25444/94, § 67, ECHR 1999-II, and Philis v. Greece (no. 2) judgment of 27 June 1997, Reports 1997-IV, p. 1083, § 35).
According to the applicant, the overall duration of the proceedings is in breach of the “reasonable time” requirement. The Government disputed this claim, on the ground that most of the hearings were postponed by reason of the applicant and his counsel’s behaviour, and because of lawyers’ strikes.
The Court first notes that the case was not complex. As to the applicant’s conduct, it observes that the hearing of 2 March 1995 was adjourned until 15 February 1996 due to a legitimate impediment of the applicant’s counsel. Even if this adjournment was requested by the applicant and he may be considered partly responsible for the delay which resulted, this cannot justify the delay of almost one year in rehearing the case (see the Zana v. Turkey judgment of 25 November 1997, Reports 1997-VII, p. 2552, § 79). The Court moreover notes that the hearing of 16 June 1994 was postponed to 1 March 1995 by reason that the lawyers were on strike from 13 until 18 June 1994. In this respect, the Court recalls that a delay in the criminal proceedings caused by a lawyers’ strike cannot be attributed to the State, whereas the period of time elapsed between the end of the strike and the new hearing is to be imputed to the conduct of the authorities (see the Portington v. Greece judgment of 23 September 1998, Reports 1998-VI, p. 2633, § 33). The Court is not unaware of the complications which strikes may cause by overloading the list of cases to be heard by courts (see, mutatis mutandis , the Papageorgiou v. Greece judgment of 22 October 1997, Reports 1997-VI, p. 2291, § 48). Nevertheless, having regard to the fact that the following hearing was fixed at 1 March 1995, which is more than eight months after the end of the strike, the Court considers that this period must be imputed, at least partly, to the State’s authorities.
As regards the conduct of the State’s authorities, the Court observes that there has been a period of inactivity which has not been justified: between 12 November 1992, when the committal for trial was served on the applicant, and 9 December 1993, date of the first hearing. Moreover, the hearing of 15 February 1996 was adjourned by the Magistrate’s own motion first until 23 January, then until 10 July 1997. These delays, which amount to a global period of more than two years and five months, cannot be excused by the volume of work with which the Cosenza District Court had to contend at the relevant period. In this respect, the Court recalls that Article 6 § 1 imposes on Contracting States the duty to organise their judicial systems in such a way that their courts can meet each of its requirements, including the obligation to hear cases within a reasonable time (Portington v. Greece judgment of 23 September 1998, Reports 1998-VI, p. 2633, § 33).
Having regard to the conduct of the authorities dealing with the case, the Court considers that an overall length of five years, one month and twenty-three days for one instance is excessive. There has accordingly been a violation of Article 6 § 1 of the Convention II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
28. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. D amage
The applicant seeks ITL 70,000,000 for non-pecuniary damage.
The Government maintained that a finding of a violation of the Convention would constitute sufficient just satisfaction.
The Court accepts that the applicant suffered damage of a non-pecuniary nature as a result of the length of the criminal proceedings. Making its assessment on an equitable basis and having regard to the circumstances of the case, the Court awards the applicant ITL 15,000,000. B. C osts and expenses
The applicant claims ITL 15,387,209 for the legal costs and expenses incurred before the Commission and the Court and ITL 11,002,278 for the costs incurred before the domestic courts.
The Government left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.
According to the Court’s case-law, an award can be made in respect of costs and expenses only in so far as they have been actually and necessarily incurred by the applicant and are reasonable as to quantum. In the present case, on the basis of the information in its possession and the above-mentioned criteria, the Court firstly observes that there is no element in the file suggesting that the applicant has incurred, before the domestic courts, any extra costs and expenses because of the length of the proceedings. As to the legal costs and expenses incurred before the Commission and the Court, it considers that ITL 5,000,000 is a reasonable sum and awards the applicant that amount. C. D efault interest
According to the information available to the Court, the statutory rate of interest applicable in Italy at the date of adoption of the present judgment is 3,5% per annum.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 2. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: ITL 15,000,000 (fifteen millions), for non-pecuniary damage and ITL 5,000,000 (five millions), for costs and expenses; (b) that simple interest at an annual rate of 3,5 % shall be payable from the expiry of the above-mentioned three months until settlement; 3. Dismisses the remainder of the applicant’s claims for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 26 April 2001, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President