- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 26 aprilie 2001
- Stat pârât
- ITA
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Prejudiciu material — cerere respinsă
- Prejudiciu moral — sumă acordată
- Cheltuieli de judecată — sumă acordată
Ferrarin împotriva Italiei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE FERRARIN v. ITALY (Depunerea nr. 34203/96) HOTĂRÂREA STRASBOURG 26 aprilie 2001 FINAL 05/09/2001 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Ar putea fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Ferranian v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca Camera compusă din: Președintele C.L. Rozakis Conforti Bonello dna Stráznická Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska judecători și grefierul secțiunii Fribergh, care au deliberat în privat la 8 iunie 1999, 6 aprilie 2000 și 12 aprilie 2001, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată menționată: PROCEDURĂ Cazul a fost originat într-o cerere (nu.
34203/96) împotriva Italiei depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de către un național italian, Aldo Ferraren („reclamantul”), la 26 noiembrie 1996. Reclamantul a fost reprezentat de dl. G. A. Conte, avocat practicant la Milano. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, asistat de Co-Agentul lor, dl V. Esposito. Reclamantul s-a plâns, în special în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, cu privire la durata unui set de proceduri penale. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când Protocolul nr. 11 la Convenția a intrat în vigoare (art. 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiuni al Curții (art. 1 din Regulamentul Curții).
În această secțiune, camera care va lua în considerare cazul (art. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din Regulamentul Curții. Prin decizia din 6 aprilie 2000, Curtea a declarat că cererea este parțial admisibilă. FACTE Reclamantul s-a născut în 1944 și rezidă în prezent în Montecchio Precalcino (Vicenza). În 1978, el a fost singurul manager al unei societăți limitate, Nuova R.A.C.E. srl. La 26 iunie 1986 procurorul public milan a solicitat judecătorului de investigare să invite reclamantul să apară pentru a răspunde la acuzația de faliment penal (bancarotta fradolenta) . Cu toate acestea, după intrarea în vigoare a noul cod de procedură penală la 24 octombrie 1989, judecătorul de investigare a trimis cazul înapoi procurorului public milan.
La 5 martie 1990 procurorul public milan a solicitat ca reclamantul să fie comis pentru proces. La 6 martie 1990 numele reclamantului a fost înscris în registrul procedurilor în curs de desfășurare, care este păstrat în Biroul Procurorului public. 10. Prin ordinul de 30 mai 1990, a fost înscris la reclamant la 18 iunie. Prin hotărârea din 22 noiembrie 1990, judecătorul de investigare a acuzat reclamantul de judecată începând cu 19 septembrie 1990 în fața Curții de District din Milano. 11. Prin hotărârea din 22 noiembrie 1990, depusă în registrul din 4 decembrie 1990, Curtea de District din Milano a condamnat reclamantul la trei ani de închisoare.
12. La 24 decembrie 1990, reclamantul a depus un recurs și s-a plâns că a fost informat cu privire la existența anchetelor penale împotriva lui numai după 24 octombrie 1989. 13. Audierea în fața Curții de Apel din Milan a fost programată pentru 12 decembrie 1995. 14. Prin o hotărâre a aceleiași zile, depusă la registrul la 19 Decembrie 1995, Curtea de Apel a confirmat hotărârea din prima instanță. Curtea a subliniat că nu există nicio obligație juridică de a informa reclamantul despre existența anchetelor penale împotriva lui înaintea cererii de comision pentru proces. 15. Prin hotărârea din 7 mai 1996, Curtea de Casație a respins recursul. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 16. Reclamantul se plânge în legătură cu durata procedurii penale împotriva lui.
El afirmă că este încălcat art. 6 § 1 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: „În determinarea oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” eriod să fie luată în considerare 17. Reclamantul consideră că perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 26 iunie 1986, atunci când procurorul public din Milano a solicitat judecătorului investigator să-l invite să apară pentru a răspunde la acuzația de faliment penal. 18. Guvernul consideră că data relevantă este 18 iunie 1990, atunci când ordinul judecătorului investigator de comision pentru judecată a fost notificat la solicitant.
19. Curtea reamintește că, în materie penală, „ora rațională” menționată la art. 6 § 1 începe să se execute de îndată ce o persoană este „acuzată”; acest lucru poate să apară la o dată înaintea cazului care vine înaintea instanței de judecată, cum ar fi data arestării, data în care persoana în cauză a fost notificată oficial că va fi urmărită sau data în care au fost deschise investigații preliminare. „Angajamentul”, în sensul articolului 6 § 1, poate fi definit drept „notificarea oficială dată unui individ de către autoritatea competentă de a afirma că a comis o infracțiune penală”, o definiție care corespunde, de asemenea, testului dacă „situația [suspectului] a fost afectată substanțial” (a se vedea Hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța din 31 martie 1998, Rapoartele hotărârilor și hotărârilor 1998-II, p. 660, § 93). 20. Curtea observă că reclamantul nu a fost implicat până când nu a fost informat că judecătorul de investigare l-a comis pentru proces.
Perioada care urmează să fie luată în considerare a început astfel la 18 iunie 1990. S-a încheiat la 9 mai 1996, când hotărârea Curții de Casație a fost depusă în registrul. 21. Acțiunea a durat astfel cinci ani, zece luni și douăzeci și o zi în trei cazuri. Potrivit jurisprudenței Curții, raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele particulare ale cauzei și având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului și al autorităților care se ocupă de cauze (a se vedea, printre alte autorități, Pélissier și Sassi v. Franța [GC], nr. 25444/94, 67, ECHR 1999-II și Philis v. Grecia (n. 2) hotărârea din 27 iunie 1997, Raporturile 1997-IV, p. 1083, § 35). 23. Potrivit reclamantului, durata generală a procedurii este încălcarea cerinței de „tempă rațională” prevăzute la art. 6 § 1 din convenție.
Guvernul a contestat această afirmație. 24. Curtea remarcă că cazul nu a fost deosebit de complex, iar în plus, nu a identificat nici o întârziere în cadrul procedurii care se atribuie faptului reclamantului. 25. În ceea ce privește conduita autorităților de stat, Curtea constată că a existat o perioadă lungă de inactivitate între 24 decembrie 1990, atunci când reclamantul și-a prezentat recursul, și 12 decembrie 1995, data audierii în fața Curții de Apel din Milano. Guvernul nu a furnizat nicio explicație convingătoare pentru această întârziere. 26. Curtea consideră că această perioadă, care este de peste patru ani și unsprezece luni, este, în sine, suficientă pentru a concluziona că cazul nu a fost auzit într-un „tempo rațional”.
27. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II. APLICAȚIA ARTICOLUL 41 AL CONVENȚIEI 26. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul susține că durata procedurii penale împotriva lui a afectat negativ activitatea sa de lucru și pretinde un minim de 50 000 000 de ITL pentru prejudiciu material. În ceea ce privește prejudiciile morale, el caută 50 000 000 000 de ITL. 28. Guvernul susține că nu există nicio legătură de cauzalitate între durata procedurii și presupusele prejudiciu material.
În ceea ce privește prejudiciile morale, ei susțin că o constatare a unei încălcări a Convenției ar constitui suficientă satisfacție. 29. Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa, compensarea daunelor este recuperabilă numai în măsura în care se stabilește o legătură cauzală între încălcarea Convenției și daunele susținute. Curtea constată că, în acest caz, nu a fost stabilită o astfel de legătură și, în consecință, respinge cererea reclamantului pentru prejudiciu material. 30. Cu toate acestea, Curtea acceptă faptul că reclamantul a suferit daune de natură morală ca urmare a lungii procedurii penale. Evaluarea sa pe o bază echitabilă și având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea condamnă reclamantul 8 000 000 de ITL ca compensare pentru prejudiciu moral.
ost și cheltuieli 31. Reclamantul solicită rambursarea costurilor juridice și a cheltuielilor suportate în pregătirea cazului său în fața Comisiei și a Curții, pe care a pus-o la ITL 22.032.000. El nu pretinde rambursarea costurilor suportate în fața instanțelor interne. 32. Guvernul lasă chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 33. În ceea ce privește costurile juridice și cheltuielile suportate în fața instituțiilor din Strasbourg, Curtea consideră că ITL 5.000.000 este o sumă rezonabilă și atribuirea acesteia reclamantului. Dobânzi defectuoase 35. Potrivit informațiilor disponibile Curții, rata statutară a dobânzilor aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri este de 3,5 % pe an.
În ceea ce privește aceste motive, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenția, următoarele sume: ITL 8.000.000 (opt milioane) în ceea ce privește prejudiciile morale și 5.000.000 de ITL (cincă milioane de lire) pentru costuri și cheltuieli; (b) faptul că dobânzile simple la o rată anuală de 3,5% se plătesc de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontare; respinge restul cererilor reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 26 aprilie 2001, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul Curții.
Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului
SECOND SECTION
CASE OF FERRARIN v. ITALY (Application no. 34203/96) JUDGMENT STRASBOURG 26 April 2001 FINAL 05/09/2001 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Ferrarin v. Italy, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr B. Conforti , Mr G. Bonello , Mrs V. Stráznická , Mr P. Lorenzen , Mr M. Fischbach , Mrs M. Tsatsa-Nikolovska , judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having deliberated in private on 8 June 1999, 6 April 2000 and 12 April 2001, Delivers the following judgment, which was adopted on the last-mentioned date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 34203/96) against Italy lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Aldo Ferrarin (“the applicant”), on 26 November 1996.
The applicant was represented by Mr G. A. Conte, a lawyer practising in Milan. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, assisted by their Co-Agent, Mr V. Esposito.
The applicant complained, in particular, under Article 6 § 1 of the Convention about the length of a set of criminal proceedings.
The application was transmitted to the Court on 1 November 1998, when Protocol No. 11 to the Convention came into force (Article 5 § 2 of Protocol No. 11).
The application was allocated to the Second Section of the Court (Rule 52 § 1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1 of the Rules of Court.
By a decision of 6 April 2000 the Court declared the application partly admissible. THE FACTS
The applicant was born in 1944 and is currently residing in Montecchio Precalcino (Vicenza). In 1978, he was the sole manager of a limited company, Nuova R.A.C.E. srl.
On 26 June 1986 the Milan Public Prosecutor requested the investigating judge to summon the applicant to appear in order to answer the charge of criminal bankruptcy ( bancarotta fraudolenta) . However, following the entry into force of the new code of criminal procedure on 24 October 1989, the investigating judge sent the case back to the Milan Public Prosecutor.
On 5 March 1990 the Milan Public Prosecutor requested that the applicant be committed for trial. On 6 March 1990 the applicant’s name was entered into the register of pending proceedings, which is kept in the Public Prosecutor’s Office.
By an order of 30 May 1990, served on the applicant on 18 June 1990, the investigating judge committed the applicant for trial commencing on 19 September 1990 before the Milan District Court.
By a judgment of 22 November 1990, filed with the registry on 4 December 1990, the Milan District Court sentenced the applicant to three years’ imprisonment.
On 24 December 1990 the applicant lodged an appeal. He complained that he had been informed of the existence of criminal investigations against him only after 24 October 1989.
The hearing before the Milan District Court of Appeal was scheduled for 12 December 1995.
By a judgment of the same day, filed with the registry on 19 December 1995, the Milan Court of Appeal confirmed the first instance’s judgment. The court pointed out that there was no legal obligation to inform the applicant about the existence of criminal investigations against him before the request for committal for trial.
On 26 January 1996 the applicant appealed on points of law. By a judgment of 7 May 1996, filed with the registry on 9 May 1996, the Court of Cassation rejected the appeal. THE LAW I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
16. The applicant complains about the length of the criminal proceedings against him. He alleges a violation of Article 6 § 1 of the Convention, which, as far as relevant, reads as follows: “In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a]... tribunal ...” A. P eriod to be taken into consideration
The applicant considers that the period to be taken into consideration started on 26 June 1986, when the Milan Public Prosecutor requested the investigating judge to summon him to appear in order to answer the charge of criminal bankruptcy.
The Government consider that the relevant date is 18 June 1990, when the investigating judge’s order for committal for trial was served on the applicant.
The Court recalls that in criminal matters, the “reasonable time” referred to in Article 6 § 1 begins to run as soon as a person is “charged”; this may occur on a date prior to the case coming before the trial court, such as the date of arrest, the date when the person concerned was officially notified that he would be prosecuted or the date when preliminary investigations were opened. “Charge”, for the purposes of Article 6 § 1, may be defined as “the official notification given to an individual by the competent authority of an allegation that he has committed a criminal offence”, a definition that also corresponds to the test whether “the situation of the [suspect] has been substantially affected” (see the Reinhardt and Slimane-Kaïd v. France judgment of 31 March 1998, Reports of judgments and decisions 1998-II, p. 660, § 93).
The Court observes that the applicant was not implicated until he was informed that the investigating judge had committed him for trial. The period to be taken into consideration therefore began on 18 June 1990. It ended on 9 May 1996, when the Court of Cassation’s judgment was filed with the registry.
The proceedings thus lasted five years, ten months and twenty-one days for three instances. B. R easonableness of the length of the proceedings
According to the Court’s case-law, the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the particular circumstances of the case and having regard to the criteria laid down in the Court’s case-law, in particular the complexity of the case and the conduct of the applicant and of the authorities dealing with the case (see, among other authorities, Pélissier and Sassi v. France [GC], no. 25444/94, § 67, ECHR 1999-II, and Philis v. Greece (no. 2) judgment of 27 June 1997, Reports 1997-IV, p. 1083, § 35).
According to the applicant, the overall duration of the proceedings is in breach of the “reasonable time” requirement laid down in Article 6 § 1 of the Convention. The Government disputed this claim.
The Court observes that the case was not particularly complex. Moreover, it has not identified any delay in the proceedings which is attributable to the applicant’s conduct.
As regards the conduct of the State authorities, the Court notes that there was a long period of inactivity between 24 December 1990, when the applicant lodged his appeal, and 12 December 1995, date of the hearing before the Milan Court of Appeal. The Government did not provide any convincing explanation for this delay.
The Court considers that this period, which amount to more than four years and eleven months, is in itself sufficient to conclude that the case was not heard within a “reasonable time”.
There has accordingly been a violation of Article 6 § 1 of the Convention. II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
26. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. D amage 27. The applicant alleges that the length of the criminal proceedings against him negatively affected his working activity and claims a minimum of ITL 50,000,000 for pecuniary damage. In respect of non-pecuniary damage, he seeks ITL 50,000,000.
The Government submits that there is no causal link between the length of the proceedings and the alleged pecuniary damage. As to the non- pecuniary damage, they maintain that a finding of a violation of the Convention would constitute sufficient just satisfaction.
The Court recalls that, according to its case-law, compensation of damage is recoverable only to the extent that a causal link is established between the violation of the Convention and the damage sustained. The Court finds that in the present case no such link has been established and accordingly rejects the applicant’s claim for pecuniary damage.
However, the Court accepts that the applicant suffered damage of a non-pecuniary nature as a result of the length of the criminal proceedings. Making its assessment on an equitable basis and having regard to the circumstances of the case, the Court awards the applicant ITL 8,000,000 as a compensation for non-pecuniary damage. B. C osts and expenses
The applicant claims reimbursement of legal costs and expenses incurred in the preparation of his case before the Commission and the Court, which he put at ITL 22,032,000. He does not claim any reimbursement of costs incurred before the domestic courts.
The Government leaves the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.
As to the legal costs and expenses incurred before the Strasbourg institutions, the Court considers that ITL 5,000,000 is a reasonable sum and awards the applicant that amount. C. D efault interest
According to the information available to the Court, the statutory rate of interest applicable in Italy at the date of adoption of the present judgment is 3.5 % per annum.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 2. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: ITL 8,000,000 (eight millions) in respect of non-pecuniary damage and ITL 5,000,000 (five millions) for costs and expenses; (b) that simple interest at an annual rate of 3.5% shall be payable from the expiry of the above-mentioned three months until settlement; 3. Dismisses the remainder of the applicant’s claims for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 26 April 2001, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President