CtEDO 26.04.2001 Auto

CASE OF FERRARIN v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
26.04.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Art. 6-1;Pecuniary damage - claim dismissed;Non-pecuniary damage - financial award;Costs and expenses partial award - Convention proceedings
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF FERRARIN v. ITALY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE FERRARIN v. ITALY (Depunerea nr. 34203/96) HOTĂRÂREA STRASBOURG 26 aprilie 2001 FINAL 05/09/2001 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Ar putea fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Ferranian v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința ca Camera compusă din: Președintele C.L. Rozakis Conforti Bonello dna Stráznická Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska judecători și grefierul secțiunii Fribergh, care au deliberat în privat la 8 iunie 1999, 6 aprilie 2000 și 12 aprilie 2001, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la ultima dată menționată: PROCEDURĂ Cazul a fost originat într-o cerere (nu. 34203/96) împotriva Italiei depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de către un național italian, Aldo Ferraren („reclamantul”), la 26 noiembrie 1996. Reclamantul a fost reprezentat de dl. G. A. Conte, avocat practicant la Milano. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, asistat de Co-Agentul lor, dl V. Esposito. Reclamantul s-a plâns, în special în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, cu privire la durata unui set de proceduri penale. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când Protocolul nr. 11 la Convenția a intrat în vigoare (art. 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiuni al Curții (art. 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, camera care va lua în considerare cazul (art. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din Regulamentul Curții. Prin decizia din 6 aprilie 2000, Curtea a declarat că cererea este parțial admisibilă. FACTE Reclamantul s-a născut în 1944 și rezidă în prezent în Montecchio Precalcino (Vicenza). În 1978, el a fost singurul manager al unei societăți limitate, Nuova R.A.C.E. srl. La 26 iunie 1986 procurorul public milan a solicitat judecătorului de investigare să invite reclamantul să apară pentru a răspunde la acuzația de faliment penal (bancarotta fradolenta) . Cu toate acestea, după intrarea în vigoare a noul cod de procedură penală la 24 octombrie 1989, judecătorul de investigare a trimis cazul înapoi procurorului public milan. La 5 martie 1990 procurorul public milan a solicitat ca reclamantul să fie comis pentru proces. La 6 martie 1990 numele reclamantului a fost înscris în registrul procedurilor în curs de desfășurare, care este păstrat în Biroul Procurorului public. 10. Prin ordinul de 30 mai 1990, a fost înscris la reclamant la 18 iunie. Prin hotărârea din 22 noiembrie 1990, judecătorul de investigare a acuzat reclamantul de judecată începând cu 19 septembrie 1990 în fața Curții de District din Milano. 11. Prin hotărârea din 22 noiembrie 1990, depusă în registrul din 4 decembrie 1990, Curtea de District din Milano a condamnat reclamantul la trei ani de închisoare. 12. La 24 decembrie 1990, reclamantul a depus un recurs și s-a plâns că a fost informat cu privire la existența anchetelor penale împotriva lui numai după 24 octombrie 1989. 13. Audierea în fața Curții de Apel din Milan a fost programată pentru 12 decembrie 1995. 14. Prin o hotărâre a aceleiași zile, depusă la registrul la 19 Decembrie 1995, Curtea de Apel a confirmat hotărârea din prima instanță. Curtea a subliniat că nu există nicio obligație juridică de a informa reclamantul despre existența anchetelor penale împotriva lui înaintea cererii de comision pentru proces. 15. Prin hotărârea din 7 mai 1996, Curtea de Casație a respins recursul. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 16. Reclamantul se plânge în legătură cu durata procedurii penale împotriva lui. El afirmă că este încălcat art. 6 § 1 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: „În determinarea oricărei acuzații penale împotriva lui, toată lumea are dreptul la o ... audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” eriod să fie luată în considerare 17. Reclamantul consideră că perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 26 iunie 1986, atunci când procurorul public din Milano a solicitat judecătorului investigator să-l invite să apară pentru a răspunde la acuzația de faliment penal. 18. Guvernul consideră că data relevantă este 18 iunie 1990, atunci când ordinul judecătorului investigator de comision pentru judecată a fost notificat la solicitant. 19. Curtea reamintește că, în materie penală, „ora rațională” menționată la art. 6 § 1 începe să se execute de îndată ce o persoană este „acuzată”; acest lucru poate să apară la o dată înaintea cazului care vine înaintea instanței de judecată, cum ar fi data arestării, data în care persoana în cauză a fost notificată oficial că va fi urmărită sau data în care au fost deschise investigații preliminare. „Angajamentul”, în sensul articolului 6 § 1, poate fi definit drept „notificarea oficială dată unui individ de către autoritatea competentă de a afirma că a comis o infracțiune penală”, o definiție care corespunde, de asemenea, testului dacă „situația [suspectului] a fost afectată substanțial” (a se vedea Hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța din 31 martie 1998, Rapoartele hotărârilor și hotărârilor 1998-II, p. 660, § 93). 20. Curtea observă că reclamantul nu a fost implicat până când nu a fost informat că judecătorul de investigare l-a comis pentru proces. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început astfel la 18 iunie 1990. S-a încheiat la 9 mai 1996, când hotărârea Curții de Casație a fost depusă în registrul. 21. Acțiunea a durat astfel cinci ani, zece luni și douăzeci și o zi în trei cazuri. Potrivit jurisprudenței Curții, raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele particulare ale cauzei și având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului și al autorităților care se ocupă de cauze (a se vedea, printre alte autorități, Pélissier și Sassi v. Franța [GC], nr. 25444/94, 67, ECHR 1999-II și Philis v. Grecia (n. 2) hotărârea din 27 iunie 1997, Raporturile 1997-IV, p. 1083, § 35). 23. Potrivit reclamantului, durata generală a procedurii este încălcarea cerinței de „tempă rațională” prevăzute la art. 6 § 1 din convenție. Guvernul a contestat această afirmație. 24. Curtea remarcă că cazul nu a fost deosebit de complex, iar în plus, nu a identificat nici o întârziere în cadrul procedurii care se atribuie faptului reclamantului. 25. În ceea ce privește conduita autorităților de stat, Curtea constată că a existat o perioadă lungă de inactivitate între 24 decembrie 1990, atunci când reclamantul și-a prezentat recursul, și 12 decembrie 1995, data audierii în fața Curții de Apel din Milano. Guvernul nu a furnizat nicio explicație convingătoare pentru această întârziere. 26. Curtea consideră că această perioadă, care este de peste patru ani și unsprezece luni, este, în sine, suficientă pentru a concluziona că cazul nu a fost auzit într-un „tempo rațional”. 27. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II. APLICAȚIA ARTICOLUL 41 AL CONVENȚIEI 26. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul susține că durata procedurii penale împotriva lui a afectat negativ activitatea sa de lucru și pretinde un minim de 50 000 000 de ITL pentru prejudiciu material. În ceea ce privește prejudiciile morale, el caută 50 000 000 000 de ITL. 28. Guvernul susține că nu există nicio legătură de cauzalitate între durata procedurii și presupusele prejudiciu material. În ceea ce privește prejudiciile morale, ei susțin că o constatare a unei încălcări a Convenției ar constitui suficientă satisfacție. 29. Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa, compensarea daunelor este recuperabilă numai în măsura în care se stabilește o legătură cauzală între încălcarea Convenției și daunele susținute. Curtea constată că, în acest caz, nu a fost stabilită o astfel de legătură și, în consecință, respinge cererea reclamantului pentru prejudiciu material. 30. Cu toate acestea, Curtea acceptă faptul că reclamantul a suferit daune de natură morală ca urmare a lungii procedurii penale. Evaluarea sa pe o bază echitabilă și având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea condamnă reclamantul 8 000 000 de ITL ca compensare pentru prejudiciu moral. ost și cheltuieli 31. Reclamantul solicită rambursarea costurilor juridice și a cheltuielilor suportate în pregătirea cazului său în fața Comisiei și a Curții, pe care a pus-o la ITL 22.032.000. El nu pretinde rambursarea costurilor suportate în fața instanțelor interne. 32. Guvernul lasă chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 33. În ceea ce privește costurile juridice și cheltuielile suportate în fața instituțiilor din Strasbourg, Curtea consideră că ITL 5.000.000 este o sumă rezonabilă și atribuirea acesteia reclamantului. Dobânzi defectuoase 35. Potrivit informațiilor disponibile Curții, rata statutară a dobânzilor aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri este de 3,5 % pe an. În ceea ce privește aceste motive, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenția, următoarele sume: ITL 8.000.000 (opt milioane) în ceea ce privește prejudiciile morale și 5.000.000 de ITL (cincă milioane de lire) pentru costuri și cheltuieli; (b) faptul că dobânzile simple la o rată anuală de 3,5% se plătesc de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontare; respinge restul cererilor reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 26 aprilie 2001, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul Curții. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă