PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE DEL FEDERICO v. ITALIA (Declarația nr. 35991/97) HOTĂRÂREA STRASBOURG 4 iulie 2002 FINAL 04/10/2002 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Ar putea fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Del Federico v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: Președintele C.L. Rozakis Dna Tulkens, Bonello Lorenzen Dna Vajić Dna Botoucharova V. Z agrebelsky judecători, și dna E. Fribergh, grefierul secțiunii care a deliberat în privat la 20 iunie 2002, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 35991/97) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (nr. 35991/97) de către un național italian, dl Alberto Del Federico (nr. „reclamantul”), la 19 decembrie 1996. Reclamantul a fost reprezentat de dna Nicoletta Pelinga, avocat practicant la Falconara Marittima (Ancona). Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, asistat de co-agentul lor, dl V. Esposito. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata unei proceduri penale. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11). Cererea a fost alocată celui de-al doilea secțiuni al Curții (art. 52 §) 1 din Regulamentul Curții). În această secțiune, camera care ar lua în considerare cazul (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din Regulamentul Curții. Prin decizia din 15 martie 2001, Curtea a declarat că cererea este parțial admisibilă. La 1 noiembrie 2001, Curtea a schimbat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1). Acest caz a fost atribuit primului capitol. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZEI La 9 decembrie 1985, reclamantul, acuzat de furt și deținerea drogurilor, a fost arestat și încarcat în reținere la încarcerare. El a fost eliberat la 21 ianuarie 1986. În ordinul de 27 mai 1986, judecătorul de investigare Ancona a interzis reclamantul și alți cincizeci și opt persoane pentru proces în fața Curții de district Ancona. 10. La 2 septembrie 1986, președintele Curții de district Ancona a programat data primei audieri pentru 12 noiembrie 1986. 11. În hotărârea din 5 martie 1987, a depus registrul la 20 martie 1986. 1987, Curtea de District a achitat reclamantul pentru lipsa de dovezi (“insuficienza di prove”). Un număr din co-acceptul său a fost condamnat la sancțiuni grele. 12. Reclamantul, împreună cu alți 14 acuzați, a depus un recurs la Curtea de Apel Ancona pentru a obține o formulă de achitare mai favorabilă. 13. La 17 februarie 1988, dosarul a fost transmis Curții de Apel. 14. Audierea de judecată, prevăzută inițial pentru 16 aprilie 1996, a fost suspendată până la 13 decembrie 1996. 15. Într-o hotărâre a aceleiași zile, depusă în registr la 10 ianuarie 1997, Curtea de Apel a achitat reclamantul. Această decizie a devenit finală la 2 februarie 1997. Reclamantul se plânge în legătură cu durata procedurii penale împotriva lui. El afirmă o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: „În determinarea ... a oricărei acuzații penale împotriva lui, fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” 17. Guvernul respinge această afirmație din cauza faptului că cazul a fost complex, în special din cauza dovezilor extinse care urmează să fie examinate și observă, în plus, că, pe măsură ce îndoielile rezonabile ar putea fi ridicate în ceea ce privește răspunderea penală a reclamantului, judecătorii naționali erau obligați să analizeze cu atenție dovezile din față. În cele din urmă, ele subliniază că procedura nu s-a încheiat într-un timp mai rezonabil din cauza lipsei cronice de forță de muncă a Curții de Apel din Ancona. Perioada de luată în considerare 18. Perioada relevantă a început la 9 decembrie 1985, când reclamantul a fost arestat și s-a încheiat la 2 februarie 1997, când hotărârea Curții de Apel a devenit finală. 19. Prin urmare, a durat unsprezece ani, o lună și douăzeci și patru de zile pentru două cazuri. Raționalitatea lungii procedurii 20. Potrivit jurisprudenței Curții, raționalitatea lungii procedurilor Trebuie evaluată în funcție de circumstanțele specifice ale cauzei și având în vedere criteriile stabilite în jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei și comportamentul reclamantului și al autorităților care se ocupă de acest caz (a se vedea, printre altele, Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, 67, CEDH 1999-II, și Philis c. Grecia (nr. (2) Hotărârea din 27 iunie 1997, Raportul hotărârilor și hotărârilor 1997-IV, p. 1083, § 35). 21. Curtea constată în primul rând că cauza a fost complexă din cauza faptului că au fost implicate cincizeci și nouă de acuzați. Curtea nu a identificat nici o întârziere în cadrul procedurii care se atribuie faptului reclamantului. Cu toate acestea, constată că există o perioadă de inactivitate imputabilă autorităților care se ocupă de acest caz: între 17 februarie 1988, data în care dosarul a fost transmis Curții de Apel și 13 decembrie 1996, când prima audiere a procesului, inițial programată pentru 16 aprilie 1996, a fost suspendată. Guvernul nu a furnizat nici o explicație pentru această întârziere care constituie o perioadă globală de peste opt ani și nouă luni. Curtea reamintește că art. 6 § 1 din Convenție impune statelor contractante obligația de a organiza sistemele lor judiciare astfel încât instanțele lor să poată îndeplini cerințele prezentei dispoziții (pentru Hotărârea Portington c. Grecia din 23 septembrie 1998, 22. În aceste circumstanțe, Curtea constată că o perioadă globală de unsprezece ani, o lună și douăzeci și patru de zile pentru două cazuri nu îndeplinește cerința de „templă rezonabilă”. 23. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 § 1 din Convenție. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 24. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul solicită 100 000 000 de lire italiene (ITL), această sumă fiind destinată a acoperi prejudiciu material și moral. deteriorarea pecuniară a reclamantului subliniază faptul că lungimea generală a procedurii, natura problemelor juridice implicate și stigma asociată a fi traficant de droguri l-au împiedicat să găsească un loc de muncă permanent adecvat în orașul său și l-au făcut să meargă în străinătate în Germania. În ceea ce privește prejudiciile morale, reclamantul susține că a suferit prejudiciu moral prin anxietate și depresie care l-au condus la spitalizare. Cu toate acestea, reclamantul a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 26. Guvernul a susținut că reclamantul nu a adăugat dovezi ale oricărei prejudiciu material suportate ca urmare a lungii procedurii în cauză. În ceea ce privește prejudiciile morale, dacă este cazul, Guvernul a susținut că constatarea unei încălcări ar constitui, în sine, o satisfacție adecvată. 27. În ceea ce privește prejudiciu material, Curtea este de acord cu Guvernul. Cu toate acestea, Curtea consideră că reclamantul a susținut unele prejudiciu moral și, efectuand o evaluare echitabilă, îi acordă 10.000 de euro. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui fixate la o rată anuală egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 10 000 EUR ( zece mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale; (b) dobânzile simple la o rată anuală egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale se plătesc de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontare; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului
FIRST SECTION
DEL FEDERICO v. ITALY
(Application no. 35991/97)
4 July 2002
FINAL
04/10/2002
This judgment will become final in the circumstances set out in Article
44
§
2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.
In the case of Del Federico v. Italy,
The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:
Mr
C.L.
Rozakis
,
President
,
Mrs
F.
Tulkens,
Mr
G.
Bonello
,
Mr
P.
Lorenzen
,
Mrs
N.
Vajić
,
Mrs
S.
Botoucharova
,
Mr
agrebelsky
,
judges,
and Mr E.
Fribergh
,
Section Registrar
,
Having deliberated in private on 20 June 2002,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 35991/97) against the Italian Republic lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mr Alberto Del Federico (“the applicant”), on 19
December 1996.
2.
The applicant was represented by Ms Nicoletta Pelinga, a lawyer practising in Falconara Marittima (Ancona). The Italian Government (“the
Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, assisted by their Co-Agent, Mr V. Esposito.
3.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention about the length of a set of criminal proceedings.
4.
The application was transmitted to the Court on 1 November 1998, when Protocol No. 11 to the Convention came into force (Article 5 § 2 of Protocol No. 11).
5.
The application was allocated to the Second Section of the Court (Rule
52 §
1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1 of the Rules of Court.
6.
By a decision of 15 March 2001 the Court declared the application partly admissible.
7.
On 1 November 2001 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section.
8.
On 9 December 1985 the applicant, accused of theft and possession of drugs, was arrested and placed in detention on remand. He was released on 21 January 1986.
9.
In an order of 27 May 1986, the Ancona investigating judge committed the applicant and fifty-eight other persons for trial before the Ancona District Court.
10.
On 2 September 1986 the President of the Ancona District Court scheduled the date of the first hearing for 12 November 1986.
11.
In a judgment of 5 March 1987, filed with the registry on 20
March
1987, the District Court acquitted the applicant for lack of evidence (“
insufficienza di prove
”). A number of his co-accused were sentenced to heavy penalties.
12.
The applicant, together with fourteen other accused, lodged an appeal with the Ancona Court of Appeal in order to obtain a more favourable acquittal formula.
13.
On 17 February 1988 the case-file was forwarded to the Court of Appeal.
14.
The trial hearing, initially scheduled for 16 April 1996, was adjourned until 13
December 1996.
15.
In a judgment of the same day, filed with the registry on 10
January
1997, the Court of Appeal acquitted the applicant. This decision became final on 2 February 1997.
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
16.
The applicant complains about the length of the criminal proceedings against him. He alleges a violation of Article 6 § 1 of the Convention, which, as far as relevant, reads as follows:
“In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”
17.
The Government reject this allegation on the ground that the case was complex especially by reason of the extensive evidence to be examined. They furthermore observe that, as reasonable doubts could be raised as to the criminal liability of the applicant, the national judges were under a duty to carefully analyse the evidence before them. Finally, they stress that the proceeding did not end within a more reasonable time due to the chronic lack of manpower of the Court of Appeal of Ancona.
A.
Period to be taken into consideration
18.
The relevant period began on 9 December 1985, when the applicant was arrested, and ended on 2 February 1997, when the Court of Appeal's judgement became final.
19.
It therefore lasted eleven years, one month and twenty-four days for two instances.
B.
Reasonableness of the length of the proceedings
20.
According to the Court's case-law, the reasonableness of the length of proceedings
must be assessed in the light of the particular circumstances of the case and having regard to the criteria laid down in the Court's case-law, in particular the complexity of the case and the conduct of the applicant and of the authorities dealing with the case (see, among other authorities,
Pélissier and Sassi v.
France
[GC], no. 25444/94,
§
and
Philis v.
Greece (no.
2) judgment of 27 June 1997,
Reports of judgments and decisions
1997-IV, p. 1083, §
35).
21.
The Court first notes that the case was complex by reason that fifty-nine accused were involved. The Court has not identified any delay in the proceedings which is attributable to the applicant's conduct. However, it finds that there is a period of inactivity imputable to the authorities dealing with the case: between 17 February 1988, date on which the case-file was forwarded to the Court of Appeal, and 13 December 1996, when the first trial hearing, initially scheduled for 16 April 1996, was adjourned. The Government did not provide any explanation for this delay which amounts to a global period of more than eight years and nine months. The Court recalls that Article 6 § 1 of the Convention imposes on the Contracting States the duty to organise their judicial systems in such a way that their courts can meet the requirements of this provision (Portington v.
Greece judgement of 23 September 1998,
Reports
1998-VI, p. 2633, §
33).
22.
In these circumstances, the Court finds that a global period of eleven years, one month and twenty-four days for two instances fails to satisfy the “reasonable time” requirement.
23.
There has accordingly been a violation of Article 6 § 1 of the Convention.
II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
24.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
A.
Damage
25.
The applicant seeks 100,000,000 Italian lire (ITL), that sum being intended to cover both pecuniary and non-pecuniary damage. As regards
the pecuniary damage the applicant stresses that the overall length of the proceeding, the nature of the legal issues involved and the stigma associated with being a drug trafficker prevented him from finding a suitable permanent job in his town and made him go abroad to Germany. As regards the non-pecuniary damage, the applicant alleges that he sustained non-pecuniary damage through anxiety and depression which led him to be hospitalised. However, the applicant left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.
26.
The Government maintained that the applicant had failed to adduce evidence of any pecuniary damage sustained as a result of the length of the proceedings in question. As regards non-pecuniary damage, if any, the Government submitted that the finding of a violation would in itself constitute adequate just satisfaction.
27.
As regards pecuniary damage, the Court agrees with the Government. However, the Court considers that the applicant did sustain some non-pecuniary damage and, making an assessment on an equitable basis, it awards him 10,000
euros.
B.
Default interest
28.
The Court considers that the default interest should be fixed at an annual rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank plus three percentage points.
1.
Holds
that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;
2.
Holds
(a)
that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article
44
§
2 of the Convention, EUR 10,000 (ten thousand euros) in respect of non-pecuniary damage;
(b)
that simple interest at an annual rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank plus three percentage points shall be payable from the expiry of the above-mentioned three months until settlement;
3.
Dismisses
the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 4 July 2002, pursuant to Rule
77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Registrar
President