YILDIZ, SABANCILAR et KOCATÜRK contre la TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 52166/99 prezentate de Eren YILDIZ, SADANCILAR, Resul KOCATÜRK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care se întrunește la 3 mai 2001 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Kūris R. Türmen, Tulkens Jungwiert H.S. Greve judecători S. Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 15 octombrie 1999 și înregistrată la 27 octombrie 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie: Ei sunt reprezentați în fața Curții de către Maestrul Engül Cétak, avocat în baroul Ankara. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către reclamanți, se pot rezuma după cum urmează.

Geneza cazului la 26 iulie 1995, reclamanții au fost arestați în cadrul unei operațiuni efectuate de jandarmerie. Ei au fost reținuți, mai întâi la Gölköy jandarmeria și apoi transferați la sediul jandarmeriei Ordu. Ei au fost suspectați că fac parte dintr-o organizație armată ilegală de tendință de stânga, Partidul Revoluționar din Turcia (Türkie Devrimci Partsi - TDP-ul) și că sunt implicați în mai multe activități în numele acestei organizații, și anume asasinate și atacuri, precum și atacuri cu bombă. Reclamanții au fost interogați până la 10 august 1995. În această perioadă, ei au fost supuși unor diverse torturi pentru a le scoate mărturisirea: i-ar fi spânzurat de brațe, electrocutați, bătuți și udați cu apă rece de înaltă presiune.

Potrivit procesului-verbal întocmit la 5 august 1995 de către polițiști, reclamanții, Resul Kocatürk și Eren Y La 10 august 1995, reclamantul a fost adus în fața medicului legist, însoțit de jandarmi și ofițeri de poliție responsabili de arestarea lor. Rapoartele furnizate de acest medic nu au indicat nici o dovadă de maltratare. În ceea ce privește S.S., medicul menționat anterior a precizat în raportul său că a existat o rană de doi centimetri pe regiunea tibială dreaptă. În aceeași zi, reclamanții au prezentat în fața judecătorului-șef al Curții de Securitate a statului, care a ordonat arestarea lor provizorie. Procedura penală inițiată împotriva reclamanților La 26 august 1995, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Malatya i-a acuzat pe reclamanți de acte de violență, inclusiv asasinate și atacuri, atacuri cu bombă și instalarea minelor antipersonal pe rutele utilizate de membrii forțelor de securitate.

El a cerut aplicarea articolului 146 alineatul (1) din Codul Penal, deci condamnarea reclamanților la pedeapsa capitală. Cu toate acestea, Curtea de Securitate a statului Malatya și Curtea de Securitate a Erzincanului au declarat incompetente rațional loci și cazul a fost retrimis în cele din urmă în fața Curții de Securitate a statului Erzurum. Prin hotărârea din 29 aprilie 1998, Curtea de Securitate a statului i-a declarat pe reclamanți vinovați de faptele reproșate și i-a condamnat la condamnare pe viață. Comisia a considerat că s-a stabilit, prin toate elementele de probă care se aflau în dosar (inclusiv depozițiile reclamanților către poliție, depoziția unui alt acuzat, procesul-verbal privind echipamentele explozive găsite în spațiile indicate de solicitanți (Resul Kocatürk și Eren Yldćz), că aceștia comiteseră acte de violență în numele TDP Curtea de Casație a confirmat această hotărâre, procedură penală inițiată împotriva membrilor forțelor de securitate.

De fapt, recurentele, la data de 8 aprilie 1996 în fața Curții de Securitate a statului Erzurum, au susținut că au fost supuse unor tratamente abuzive în mâinile membrilor forțelor de securitate responsabile de arestarea lor. Prin urmare, la 17 mai 1996, reclamanții au efectuat o examinare medicală la spitalul universitar din Atatürk, astfel cum au decis judecătorii din fond. Raportul medical referitor la R.K. a indicat o leziune veche de 3 cm pe regiunea occipitală. În ceea ce privește S.S., medicul menționat anterior a recidivat o leziune veche de un cm lungime pe regiunea tibială dreaptă. În rapoartele sale, menționând că zilele persoanelor interesate nu au fost în pericol, medicul a recomandat o oprire de lucru de trei zile pentru R.K.

Și, într-o zi, pentru SS. Pe de altă parte, examenul de la E.Y. nu a permis să se constate nimic care să justifice o oprire de lucru. La 21 iunie 1996, avocatul S.S. a depus o plângere la procurorul Republicii Ordu împotriva a 18 membri ai forțelor de securitate, printre care se numărau jandarmi și polițiști care au participat la interogatoriile reclamantului, inclusiv trei ofițeri, și anume comandantul jandarmeriei din Ordu, A.K., directorul adjunct al Direcției de Securitate din Gölköy, K.A., și comandantul de companie al jandarmeriei din Gölköy, C.A. Cu toate acestea, în ceea ce-i privește pe acești trei ofițeri, procurorul a trebuit să trimită dosarul în fața Comitetului Administrativ al Ordu, a cărui autorizare prealabilă era necesară înainte de a iniția o acțiune în justiție.

Printr-un act de acuzare din 20 noiembrie 1997, procurorul a inițiat în cele din urmă o acțiune penală în fața Curții din Ordu, împotriva a patru polițiști ale căror nume nu erau incluse în plângerea menționată anterior și a solicitat condamnarea lor pentru acte de tortură în conformitate cu art. 243 din Codul penal. În ceea ce-i privește pe cei trei ofițeri menționați mai sus, comitetul administrativ a decis că nu este necesar să se dea în judecată, din cauza lipsei unor dovezi suficiente. La 20 martie și 16 noiembrie 1998, aceste decizii au fost notificate avocatului reclamanților de către Hotărârea pentru Afaceri Penale a Ministerului Justiției. Între timp, la 16 iulie 1998, Curtea de Casație din Ordu i-a acuzat pe cei patru ofițeri de poliție, care au ajuns la concluzia că dovezile erau insuficiente.

La 23 decembrie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. Avocata reclamanților a depus apoi o nouă plângere, în numele celor trei reclamanți. La 21 august 1998, procurorul general al Republicii Ordu a pus sub acuzare paisprezece membri ai forțelor de securitate, printre care și cei patru polițiști exonerați. Prin hotărârea din 27 martie 2000, Curtea de Assesie din Ordu i-a numit pe acești membri ai forțelor de securitate. Reclamanții, acționând în calitatea lor de intervenient, s-au ocupat de casarea împotriva acestei hotărâri. Această procedură este încă în curs de desfășurare în fața Curții de Casație. GRIEF Invocând art. 3 din Convenție, reclamanții se plâng că au fost reținuți și reținuți în mod arbitrar în timpul arestării la sediul poliției din Ordu, atât din partea jandarmeriei, cât și a polițiștilor.

În acest sens, ei invocă art. 5 alineatul (1) litera (c) din Convenție. Curtea a examinat obiecțiunile reclamanților, astfel cum au fost prezentate în cererea lor. Cu toate acestea, în situația actuală a dosarului, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea obiecțiunilor formulate în temeiul articolului 3 din convenție și consideră necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. În ceea ce privește plângerile formulate în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (c), Curtea a constatat că reclamanții au fost informați cu privire la eventualele obstacole în calea admisibilității acestora.

Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a identificat nicio încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin convenție, în special prin dispoziția invocată. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJUTĂ să examineze obiecțiunile în temeiul articolului 3 din Convenția privind relele tratamente pe care le-ar fi suferit în timpul custodiei lor; DECLARĂ RECURSAREA IRRECEVABILĂ pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Grefier Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 52166/99 présentée par Eren YILDIZ, Sadık SABANCILAR, Resul KOCATÜRK contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (Troisième section), siégeant le 3 mai 2001 en une chambre composée de MM. J.-P. Costa , président , L. Loucaides , P. Kūris , R. Türmen, M me F. Tulkens , M. K. Jungwiert , M me H.S. Greve , juges , et de M me S. Dolle , greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 15 octobre 1999 et enregistrée le 27 octobre 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM. Eren Yıldız (E.Y.), Sadık Sabancılar (S.S.) et Resul Kocatürk (R.K.), sont des ressortissants turcs. Les deux premiers requérants sont nés en 1973 et le troisième, en 1965. Ils sont actuellement détenus dans la prison d'Erzurum.

Ils sont représentés devant la Cour par Maître Engül Çıtak, avocate au barreau d'Ankara. Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Genèse de l'affaire Le 26 juillet 1995, les requérants furent arrêtés dans le cadre d'une opération effectuée par la gendarmerie. Ils furent placés en garde à vue, d'abord à la gendarmerie de Gölköy puis transférés dans les locaux du commandement de la gendarmerie d'Ordu. Ils étaient soupçonnés d'appartenir à une organisation armée illégale de tendance de gauche, le Parti révolutionnaire de Turquie (Türkiye Devrimci Partisi - « le TDP ») et d'être impliqués dans plusieurs activités au nom de cette organisation, à savoir des assassinats et attaques ainsi que des attentats à la bombe.

Les requérants furent interrogés jusqu'au 10 août 1995. Au cours de cette période, ils se virent infliger divers supplices afin de leur extorquer des aveux : on les aurait pendus par les bras, électrocutés, battus et arrosés d'eau froide à haute pression. Selon le procès-verbal établi le 5 août 1995 par les policiers, les requérants, Resul Kocatürk et Eren Yıldız, leur montrèrent l'endroit où ils avaient caché des documents et des engins explosifs appartenant à ladite organisation. Le 10 août 1995, les requérants furent traduits devant le médecin légiste, accompagnés des gendarmes et des fonctionnaires de police responsables de leur garde à vue. Les rapports fournis par ce médecin ne firent état d'aucune trace de mauvais traitements.

Concernant S.S., ledit médecin précisa dans son rapport qu'il existait une blessure de deux centimètres sur la région tibiale droite. Le même jour, les requérants comparurent devant le juge assesseur de la Cour de sûreté de l'Etat, lequel ordonna leur mise en détention provisoire. Procédure pénale engagée contre les requérants Le 26 août 1995, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat de Malatya mit les requérants en accusation pour actes de violence, notamment assassinats et attaques, attentats à la bombe et installation des mines antipersonnel sur les trajets utilisés par les membres des forces de sécurité. Il requit l’application de l’article 146 § 1 du code pénal, donc la condamnation des requérants à la peine capitale.

Cependant, la cour de sûreté de l'Etat de Malatya puis celle d'Erzincan se déclarèrent incompétentes ratione loci et l'affaire fut finalement renvoyée devant la cour de sûreté de l'Etat d'Erzurum. Par un arrêt du 29 avril 1998, la cour de sûreté de l'Etat déclara les requérants coupables des faits reprochés et les condamna à la réclusion à perpétuité. Elle considéra qu'il était établi, par tous les éléments de preuve se trouvant dans le dossier (y inclus les dépositions des requérants faites à la police, la déposition d'un autre accusé, le procès-verbal concernant des engins explosifs retrouvés dans des locaux indiqués par les requérants (Resul Kocatürk et Eren Yıldız), que ceux-ci avaient commis des actes de violence au nom du TDP dans le but de renverser le régime constitutionnel.

La Cour de cassation confirma ce jugement. Procédure pénale engagée contre les membres des forces de sécurité De fait, les requérants, lorsqu'ils comparurent le 8 avril 1996 devant la cour de sûreté de l'Etat d'Erzurum, alléguèrent avoir subi des mauvais traitements aux mains des membres des forces de sécurité responsables de leur garde à vue. Par conséquent, le 17 mai 1996, les requérants passèrent un examen médical à l'hôpital universitaire d'Atatürk, tel que les juges du fond l'avaient décidé. Le rapport médical établi quant à R.K. faisait état d'une lésion ancienne de 3 cm. de long sur la région occipitale. En ce qui concerne S.S., ledit médecin a recelé une lésion ancienne d'un cm. de long sur la région tibiale droite.

Dans ses rapports, précisant que les jours des intéressés n'étaient pas en danger, le médecin prescrivait un arrêt de travail de trois jours pour R.K. et, d'un jour pour S.S. En revanche, l'examen de E.Y. n'avait permis de ne rien constater qui justifiât un arrêt de travail. Le 21 juin 1996, l'avocate de S.S. porta plainte auprès du procureur de la République d'Ordu contre dix-huit membres des forces de sécurité, parmi lesquels se trouvaient des gendarmes et des policiers ayant participé aux interrogatoires du requérant, dont trois officiers, à savoir le commandant de la gendarmerie d'Ordu, A.K., le directeur adjoint de la Direction de la sûreté de Gölköy, K.A., et le commandant de compagnie de la gendarmerie de Gölköy, C.A.

Cependant, concernant ces trois officiers, le procureur dut renvoyer le dossier devant le comité administratif d'Ordu, dont l'autorisation préalable était nécessaire avant d'initier une quelconque poursuite. Par acte d'accusation du 20 novembre 1997, le procureur engagea finalement une action pénale devant la cour d'assises d'Ordu, contre quatre policiers dont les noms ne figuraient pas dans la plainte susmentionnée. Il requit leur condamnation pour actes de torture en application de l'article 243 du code pénal. Pour ce qui est des trois officiers susmentionnés, le comité administratif décida qu'il n'y avait pas lieu à poursuivre, faute de preuves suffisantes. Les 20 mars et 16 novembre 1998, ces décisions furent notifiées à l'avocate des requérants par la Direction des affaires pénales du ministère de la justice.

Dans l'intervalle, le 16 juillet 1998, la cour d'assises d'Ordu acquitta les quatre policiers inculpés, concluant à l'insuffisance des éléments de preuve à leur charge. Le 23 décembre 1999, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué. L'avocate des requérants déposa alors une nouvelle plainte, cette fois-ci, au nom des trois requérants. Le 21 août 1998, le procureur de la République d'Ordu mit en accusation quatorze membres des forces de sécurité, parmi lesquels se trouvaient également les quatre policiers disculpés. Par un jugement du 27 mars 2000, la cour d'assises d'Ordu acquitta lesdits membres des forces de sécurité. Les requérants, agissant en leur qualité de partie intervenante, se pourvurent en cassation contre ce jugement.

Cette procédure est encore pendante devant la Cour de cassation. GRIEFS Invoquant l’article 3 de la Convention, les requérants se plaignent d'avoir subi, lors de leur garde à vue dans les locaux de la gendarmerie d'Ordu, des mauvais traitements tant de la part des gendarmes que des policiers. Ils se plaignent également d'avoir été appréhendés et placés en garde à vue d'une manière arbitraire. A cet égard, ils invoquent l'article 5 § 1 c) de la Convention. EN DROIT 1. La Cour a examiné les griefs des requérants, tels qu'ils ont été présentés dans leur requête. Cependant, en l'état actuel du dossier, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité des griefs tirés de l'article 3 de la Convention et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l'article 54 § 3 b) de son Règlement intérieur.

2. Quant aux doléances formulées au regard de l'article 5 § 1 c), la Cour a constaté que les requérants ont été informés des obstacles éventuels à la recevabilité de celles-ci. Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n'a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention, en particulier, par la disposition invoquée. Il s'ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, AJOURNE l’examen des griefs au regard de l’article 3 de la Convention concernant les mauvais traitements qu’ils auraient subis lors de leur garde à vue ;

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président