NIEDERBÖSTER contre l'ALLEMAGNE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 39547/98 prezentată de Heinrich NIEDERBÖSTER împotriva Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 3 mai 2001 într-o cameră compusă din dnii Pastor Ridruejo președintele Ress Caflisch Makarczyk Butkevych Hedigan Bototarova judecători Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 16 ianuarie 1998 și înregistrată la 28 ianuarie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul este un resortisant german, născut în 1915 și rezident în Vögelsen. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Georg Rixe, avocat în baroul din Bielefeld. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este tatăl natural al fiicei sale Isa, născută în 1985. Înainte și după nașterea copilului au existat tensiuni între părinți. Până în vara anului 1989, reclamantul și-a văzut fiica în mod regulat și și-a văzut fiica uneori în timpul zilei, în timp ce trăia la aproximativ 300 km de casa fiicei sale. După un an fără contact, reclamantul și-a revăzut fiica la sfârșitul anului 1990, înainte ca mama să intervină la scurt timp după orice contact. (1) Prima cerere a reclamantului de a obține dreptul de vizită la fiica sa în 1991, reclamantul sesizează instanța judecătorească (Amtsgericht) a lui Bonn cu privire la o cerere de drept de vizită la fiica sa. La 12 martie 1992, instanța din statul de drept, după ce a ascultat-o pe mama copilului, la avizul unui expert, al profesorului T. care își prezentase competența în februarie 1992 și al Oficiului pentru Tineret (Judendamt) din Bonn, a respins cererea reclamantului. Având în vedere tensiunile dintre părinți, atitudinea obsesivă (zwanghaft) ) reclamantului față de fiica sa și opoziția acesteia de a-și vedea tatăl, atribuirea unui drept de vizită fiicei sale nu a fost în prezent în interesul copilului, în conformitate cu art. 1711 din Codul civil (Bürgerliches Gesetzbuch) - a se vedea dreptul intern relevant de mai jos. Pe de altă parte, el nu a avut nici o discriminare în detrimentul reclamantului, deoarece instanța nu ar fi decis altfel dacă Isa ar fi fost copilul său legitim. Tribunalul Regional (Landgericht) ) de Bonn a respins acțiunea reclamantului la 25 septembrie 1992, după ce judecătorul raportor a auzit copilul și părinții separat. Curtea (Oberlandesgericht) a făcut același lucru la 14 decembrie 1992. La 9 februarie 1993, Curtea Constituțională Federală ( Bundesverfassungsgericht), hotărând în comitetul a trei judecători, a decis să nu rețină acțiunea constituțională ( Verfassungsgeschwerde . La 24 martie 1993, tribunalul din Bonn a respins o nouă cerere din partea reclamantului, care intenționa să fie ținut la curent cu viața fiicei sale, motivând că tensiunile dintre părinți persistau și că o nouă examinare a situației nu putea avea loc decât după o "perioadă de liniște" (Zeit der Ruhe) (2) Următoarele cereri ale reclamantului care intenționa să obțină dreptul de vizită fiicei sale la 23 iunie 1993, tribunalul din Bonn a primit o nouă cerere de drept de vizită a reclamantului, pe care Tribunalul, la 2 noiembrie 1993, l-a respins prin trimiterea la decizia sa din 12 martie 1992. La 22 septembrie 1994, Tribunalul Regional din Bonn, după ce judecătorul raportor a auzit copilul și cei doi părinți ai săi separat, a respins recursul reclamantului. Se consideră că un drept de vizită al reclamantului nu era în interesul bunăstării copilului, în conformitate cu art. 1711 alineatul (2) din Codul civil. El a descoperit, printre altele, că situația actuală era similară celei menționate de instanță la 25 septembrie 1992. Pe de o parte, Isa își exprimase clar dorința de a nu-și revedea tatăl, și anume "energie" și "vehement." Pe de altă parte, tensiunile dintre părinți erau încă în vigoare. În special comportamentul reclamantului nu a contribuit la o soluție a problemei. În această privință, instanța a considerat în special că reclamantul nu respectase perioada de calm pe care o solicitase instanța în 1993, ci continuase să se adreseze fiicei sale și chiar îi face public cazul într-o revistă săptămânală. În plus, nu a fost necesar să se solicite o altă expertiză, așa cum a solicitat reclamantul, cea din februarie 1992 stabilită de profesorul T. neputând fi pierdută din valoare. După cum arată câteva citate luate din contra-competența prezentată de solicitant, aceasta nu era de natură să pună la îndoială cealaltă. Instanța notativă decizia reclamantului. La 7 noiembrie 1994, reclamantul sesizează Curtea Constituțională Federală cu privire la o acțiune constituțională care ridică, printre altele, neconstituționalitatea articolului 1711 din Codul civil. La 22 martie 1995, reclamantul a solicitat Curții Constituționale Federale să-și trateze acțiunea cu prioritate, având în vedere vârsta înaintată de 80 de ani și boala de inimă. În perioada 1995-1998 a avut loc un schimb de scrisori în cursul căruia Curtea Constituțională Federală l-a informat pe reclamant că acțiunea sa fusese pusă în așteptarea faptului că alte proceduri privind constituționalitatea articolului 1711 din Codul civil erau pendinte în fața instanței și că trebuia să aștepte rezultatul acesteia înainte de a lua o decizie. Cel puțin una dintre aceste alte proceduri fusese deja introdusă în 1988 (nr. dosarului: 1 BvR 1216/88), astfel cum reiese dintr-o revizuire juridică germană ( Neue Juristische Wochenschrift) din 1994, (p. 1335) și din 1997 (p. 1057). La 20 noiembrie 1997, reclamantul sesizează din nou instanța judecătorească din Bonn în vederea obținerii dreptului de vizită. La 20 ianuarie 1998, Curtea Constituțională Federală i-a propus reclamantului să declare acțiunea ca fiind soluționată (erledigt), deoarece noua lege în materie de familie (Kindschaftsrecht - a se vedea dreptul intern relevant de mai jos), care reglementează, printre altele, relația unui copil cu tatăl său natural, a fost promulgată și urma să intre în vigoare. Rezultatul acțiunii sale ar fi fost același dacă instanța ar fi declarat neconstituțional art. 1711 din Codul civil, deoarece o astfel de decizie s-ar fi limitat la obligația legiuitorului de a modifica dispoziția în cauză într-un anumit termen. La 30 aprilie 1998, instanța din Bonn a respins cererea reclamantului. Referindu-se la deciziile sale anterioare, acesta a indicat că nu a avut loc nicio schimbare a situației na: a avut loc o altă decizie. Reclamantul a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Tribunalul Regional din Bonn. Acesta a stabilit o audiere și judecătorul raportor: la copil personal la 7 septembrie 1998. Puștiul a spus că el nu putea să-și reamintească să-și vadă tatăl decât dacă acesta nu ar mai face prostii. În urma audierii, părțile au fost de acord ca reclamantul și fiica sa să reia legătura. Cu sprijinul Tribunalului Regional din Bonn, părțile au stabilit de mai multe ori întâlniri care au fost ulterior anulate din motive de ambele părți. În urma unui răspuns negativ al reclamantului la scrisoarea Curții Constituționale Federale din 20 ianuarie 1998, aceasta, printr-o scrisoare din 19 august 1998, a răspuns din nou la scrisoarea sa. ) și, prin urmare, a avut mai multe șanse de a fi reținute; aceasta a continuat să ramburseze cheltuielile de judecată suportate de solicitant pentru recursul constituțional nu ar fi fost posibilă decât dacă acesta ar declara acțiunea ca fiind soluționată. Printr-o scrisoare din 19 octombrie 1998, reclamantul a declarat acțiunea ca fiind soluționată, pe motiv că nu ar fi obținut rambursarea cheltuielilor sale de justiție altfel. La 1 decembrie 1998, Curtea Constituțională Federală, hotărând în comitetul a trei judecători, a obligat Landul din Renania de Nord și Westfalia să ramburseze cheltuielile de judecată ale reclamantului referitoare la procedura de recurs constituțională. La începutul lunii octombrie 1999, reclamantul și-a putut vedea fiica pentru prima dată. La scurt timp după aceea, în urma unei cereri din partea Tribunalului Regional din Bonn, reclamantul a declarat că nu își retrage acțiunea împotriva deciziei Tribunalului din Bonn din 30 aprilie 1998. O a doua întâlnire a avut loc în aprilie 2000 cu ocazia celei de-a 85-a aniversări a reclamantului. De atunci nu s-a putut stabili niciun contact. În urma acestei întâlniri, reclamantul nu a solicitat instanței regionale să se pronunțe definitiv asupra acțiunii sale. Dreptul intern relevant 1. Dreptul familiei în vigoare în prezent Dispozițiile legale privind drepturile de custodie și de vizitare sunt cuprinse în Codul civil (Bürgerliches Gesetzbuch). Acestea au fost modificate de mai multe ori și multe dintre ele au fost abrogate odată cu adoptarea noii legislații în materie de familie (reform zum Kindschaftsrecht) din 16 decembrie 1997 (Jurnalul Oficial 2942), care a intrat în vigoare la 1 iulie 1998. La art. 1626 alineatul (1) este exprimat astfel: În conformitate cu art. 1626a alineatul (1) din Codul civil, în versiunea modificată, părinții unui copil minor născut în afara căsătoriei exercită în comun custodia copilului în cazul în care acesta face o declarație în acest sens (declarația privind custodia comună) sau în cazul în care se căsătoresc. În conformitate cu art. 1684, în versiunea modificată, un copil are dreptul să - și vadă ambii părinți, fiecare având obligația de a avea contact cu copilul și dreptul de a - l vizita. În plus, părinții trebuie să se abțină de la orice acțiune care ar afecta relațiile copilului cu celălalt părinte sau ar împiedica în mod grav educația copilului. Instanțele de familie pot stabili domeniul de aplicare al dreptului de vizită, precum și modalități mai precise de exercitare a acestui drept, de asemenea în ceea ce privește terții. De asemenea, ele pot obliga părțile să își îndeplinească obligațiile față de copil. Aceste instanțe pot limita sau suspenda acest drept dacă este necesar pentru bunăstarea copilului. Ele pot decide să limiteze sau să suspende acest drept pentru o perioadă lungă de timp sau definitiv numai în cazul în care bunăstarea copilului riscă altfel să sufere din cauza acestui fapt. Ei pot ordona ca dreptul de vizită să fie exercitat în prezența unei terțe părți, cum ar fi un angajat al Oficiului pentru Tineret sau o asociație. 2. Dreptul familiei în vigoare la data faptelor Înainte de intrarea în vigoare a noii legislații în materie de familie, dispoziția relevantă din Codul civil privind drepturile de custodie și de vizită la adresa unui copil legitim a fost formulată după cum urmează: art. 1634 Un părinte care nu are custodia are dreptul de a avea contact personal cu copilul. Părinții care nu au dreptul de a avea grijă, la fel ca și cei care o au, trebuie să se abțină de la orice act de natură să aducă prejudicii relațiilor copilului cu alții sau să afecteze grav educația copilului. Instanța de familie poate stabili domeniul de aplicare al acestui drept și poate stabili norme mai precise pentru exercitarea acestuia, de asemenea în ceea ce privește terții; în absența unei decizii, părintele care nu are custodia poate exercita dreptul prevăzut la art. 1632 alin. (2) pe parcursul întregii perioade de contact. Tribunalul familiei poate limita sau suspenda acest drept în cazul în care acest lucru se dovedește necesar pentru bunăstarea copilului. (3) Un părinte care nu exercită dreptul de custodie și care are un interes legitim în obținerea informațiilor privind situația copilului poate solicita informații de la persoana care exercită dreptul de custodie, cu condiția ca acest lucru să fie compatibil cu interesul copilului. Tribunalul de tutelă soluționează orice litigiu legat de dreptul la informare. 4. Dispozițiile anterioare se aplică, mutatis mutandis , atunci când ambii părinți exercită dreptul de custodie și nu sunt separați doar temporar. (1) Persoana care exercită dreptul de custodie stabilește modalitățile de vizită a tatălui cu privire la copil. 2.În acest sens, instanța de tutelă poate decide că tatăl are dreptul la astfel de contacte. (4) Dacă este cazul, Oficiul pentru Tineret servește drept mediator între tată și persoana care deține dreptul de custodie. Gesetz über die Angelegenheiten der freiwilligen Gerichtsbarkeit În conformitate cu art. 12 din această lege, Tribunalul ia din oficiu măsurile necesare pentru stabilirea faptelor și pentru colectarea elementelor de probă care par relevante. berechtigtes Interesse În cadrul procedurilor privind dreptul de vizită, oficiul pentru tineret competent trebuie să fie audiat înaintea oricărei decizii [art. 49 alineatul (1) litera (k) ]. În ceea ce privește audierea părinților în procedurile privind dreptul de custodie, art. 50 alineatul (1) prevede că instanța trebuie să îi asculte pe aceștia în cazul în care procedura se referă la îngrijirea copilului sau la administrarea bunurilor sale. În ceea ce privește custodia, instanța trebuie, în general, să audieze părinții în persoană. În conformitate cu art. 50a Õ 2, trebuie să se audieze un părinte care nu are drept de custodie, cu excepția cazului în care se constată că audierea sa nu ar contribui la clarificarea situației. ) prevede că persoanele private pot consulta dosarele Curții Constituționale Federale în cazul în care acestea se referă la un interes legitim sau la un interes legitim. GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în special în fața Curții Constituționale Federale într-un termen rezonabil. În plus, acesta susține că nu a beneficiat de un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Pe de o parte, hotărârea Tribunalului Regional din Bonn nu a fost pronunțată în mod public, ci a ajuns la părți prin notificare. Pe de altă parte, în special tribunalul regional din Bonn ar fi trebuit să se stabilească o a doua competență sau, cel puțin, să solicite expertului să explice criticile pe care le-a exprimat reclamantul. Reclamantul se plânge, de asemenea, că cererile sale de drept de vizită la fiica sa au fost respinse pe motiv că acest lucru nu a fost în interesul copilului și că copilul nu a vrut să aibă contact cu el. În opinia sa, art. 1711 din Codul civil, referitor la contactele dintre un tată și copilul său născut în afara căsătoriei, face discriminare față de tată, spre deosebire de dispozițiile articolului 1634 din Codul civil care reglementează, el, contactele dintre un tată și copilul său legitim. Reclamantul se plânge de faptul că hotărârile instanțelor germane care au respins cererea sa de a obține un drept de vizită la adresa fiicei sale, un copil născut în afara căsătoriei, încalcă dispozițiile art. 8 din Convenție. De asemenea, se plânge că a făcut obiectul unei discriminări contrare art. 14 din Convenția combinată cu art. 8. Pasajele relevante din art. 8 sunt astfel exprimate Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale (...) familiale (...). Nu poate interveni o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru protecția sănătății sau a moralității, sau pentru protecția drepturilor și libertăților ce decurg din aceasta. Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. Potrivit reclamantului, hotărârile instanțelor germane care i-au refuzat dreptul de a-și vizita fiica au încălcat dreptul la respectarea vieții de familie și au fost supuse, ca tată natural, unui tratament discriminatoriu în raport cu tații copiilor legitimi. Cu toate acestea, Curtea ia notă de faptul că nu este chemată să se pronunțe cu privire la dacă faptele invocate de reclamant indică aspectul unei încălcări a dispozițiilor invocate. Într-adevăr, în temeiul articolului 34 din Convenție, Curtea nu poate fi sesizată cu o singură instanță decât de către o persoană care se pretinde a fi victima unei încălcări de către una dintre părțile înalte contractante. Curtea ia notă de faptul că reclamantul, în fața Curții Constituționale Federale, și-a declarat acțiunea constituțională ca fiind decontată și a declarat că nu se mai considera o victimă a presupuselor încălcări anterioare. În consecință, acest aspect este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. De asemenea, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces care să îndeplinească cerințele art. 6 alin. (1) din Convenție, a cărui parte relevantă este redactată astfel: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil de către o instanță (...). Hotărârea trebuie pronunțată public (...) (a) Potrivit reclamantului, Tribunalul Regional din Bonn ar fi trebuit să solicite stabilirea unei alte competențe. Cel puțin, ar fi trebuit să ceară expertului, profesorul T., să explice criticile expertizei sale pe care le-a exprimat contra-competența prezentată de solicitant. Curtea reamintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia nu îi revine sarcina de a cunoaște erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție. În cazul în care art. 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, aceasta nu reglementează eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, domeniu care, prin urmare, intră în domeniul de aplicare principal al dreptului intern și al instanțelor naționale (hotărârile Garcia Ruiz c. Spania, nr. 30544/96, § 28 CEDO 1999-I; și Van Hurk c. Țările de Jos din 12 aprilie 1994, Seria A nr. 288, p. 169, § 59). (b) În plus, reclamantul se plânge că decizia Tribunalului Regional din Bonn din 22 septembrie 1994 a fost luată fără pronunțare publică și a fost notificată doar părților. În ceea ce privește al doilea motiv întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din convenție, Curtea, în stadiul actual al dosarului, nu este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui termen și consideră că este necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 53 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul Curții. (c) În cele din urmă, reclamantul susține că cauza sa nu a fost audiată într-un termen rezonabil Potrivit reclamantului, durata procedurii în litigiu a fost excesivă, Ö Õ a început la 23 iunie 1993, data sesizării instanței judecătorești din Bonn de către reclamant și s Õ a fost finalizată la 1 decembrie 1998, data la care Curtea Constituțională Federală a pronunțat decizia. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 53 alin. (3) lit. (b) din Regulamentul Curții. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului, întemeiate pe art. 6 alineatul (1) din Convenție privind termenul rezonabil și pronunțarea publică; Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Antonio Pastor Ridruejo modulier Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 39547/98

présentée par Heinrich NIEDERBÖSTER

contre l’Allemagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 3 mai 2001 en une chambre composée de

MM.

A.

Pastor Ridruejo

,

président

,

G.

Ress

,

L.

Caflisch

,

J.

Makarczyk

,

V.

Butkevych

,

J.

Hedigan

,

M

me

S.

Botoucharova

,

juges

,

et

de

M.

V.

Berger

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 16 janvier 1998 et enregistrée le 28

janvier 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant allemand, né en 1915 et résidant à Vögelsen. Il est représenté devant la Cour par M

e

Georg Rixe, avocat au barreau de Bielefeld.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant est le père naturel de sa fille Isa, née en 1985. Avant et après la naissance de l’enfant existèrent des tensions entre les parents. Jusqu’à l’été 1989, le requérant voyait sa fille régulièrement et s’occupait d’elle parfois pendant la journée, tout en vivant à environ 300 km du domicile de sa fille. Après un an sans aucun contact, le requérant revit sa fille à la fin de l’année 1990, avant que la mère n’interdît peu après tout contact.

En 1991, le requérant saisit le tribunal d’instance (

Amtsgericht

) de Bonn d’une demande de droit de visite à sa fille.

Le 12 mars 1992, le tribunal d’instance, après avoir entendu la mère de l’enfant, l’avis d’un expert, du professeur T. qui avait rendu son expertise en février 1992, et de l’Office de la jeunesse (

Jugendamt

) de Bonn, rejeta la demande du requérant. Compte tenu des tensions entre les parents, l’attitude obsessionnelle (

zwanghaft

) du requérant envers sa fille et l’opposition de celle-ci à voir son père, l’attribution d’un droit de visite à sa fille n’était actuellement pas dans l’intérêt de l’enfant, conformément à l’article 1711 du code civil (

Bürgerliches Gesetzbuch

- voir droit interne pertinent ci-dessous). Par ailleurs, il n’y avait pas de discrimination au détriment du requérant, étant donné que le tribunal n’aurait pas décidé autrement si Isa avait été son enfant légitime.

Le tribunal régional (

Landgericht

) de Bonn rejeta le recours du requérant le 25 septembre 1992, après que le juge rapporteur eut entendu l’enfant et les parents séparément. La cour d’appel (

Oberlandesgericht

) de Cologne fit de même le 14

décembre 1992. Le 9 février 1993, la Cour constitutionnelle fédérale (

Bundesverfassungsgericht

), statuant en comité de trois juges, décida de ne pas retenir le recours constitutionnel (

Verfassungsgeschwerde

) du requérant.

Le 24 mars 1993, le tribunal d’instance de Bonn rejeta une nouvelle demande du requérant tendant notamment à être tenu au courant de la vie de sa fille, au motif que les tensions entre les parents persistaient et qu’un nouvel examen de situation ne pouvait avoir lieu qu’après une "période de calme" (

Zeit

der Ruhe

) de deux ans. La décision fut notifié au requérant au mois de mai 1993.

Le 23 juin 1993, le tribunal d’instance de Bonn reçut une nouvelle demande de droit de visite du requérant que le tribunal, le 2 novembre 1993, rejeta en renvoyant à sa décision du 12 mars 1992.

Le 22 septembre 1994, le tribunal régional de Bonn, après que le juge rapporteur eut entendu l’enfant et ses deux parents séparément, rejeta le recours du requérant. Il estima qu’un droit de visite du requérant n’était pas dans l’intérêt du bien-être de l’enfant, conformément à l’article 1711 § 2 du code civil. Il trouva notamment que la situation actuelle était semblable à celle relevée par le tribunal le 25 septembre 1992. D’une part, Isa avait clairement fait comprendre sa volonté de ne pas revoir son père, s’y opposant de manière "énergique" et "véhémente". D’autre part, les tensions entre les parents subsistaient. Particulièrement le comportement du requérant ne contribuait pas à une solution du problème. Sur ce point, le tribunal releva notamment que le requérant n’avait pas respecté la période de calme demandée par le tribunal en 1993, mais avait continué à s’adresser à sa fille et avait même rendu public son cas dans une revue hebdomadaire.

En outre, il ne trouva pas nécessaire de demander une autre expertise, comme l’avait demandé le requérant, celle de février 1992 établie par le professeur T. n’ayant pas perdu de sa valeur. Comme le montraient quelques citations prises de la contre-expertise présentée par le requérant, celle-ci n’était pas de nature à mettre en doute l’autre.

Le tribunal notifia la décision au requérant.

Le 7 novembre 1994, le requérant saisit la Cour constitutionnelle fédérale d’un recours constitutionnel soulevant notamment l’inconstitutionnalité de l’article 1711 du code civil.

Le 22 mars 1995, le requérant demanda à la Cour constitutionnelle fédérale de traiter son recours en priorité eu égard à son âge avancé de 80 ans et à sa maladie de cœur.

Entre 1995 et 1998 eut lieu un échange de lettres pendant lequel la Cour constitutionnelle fédérale informa le requérant que son recours avait été mis en attente du fait que d’autres procédures concernant la constitutionnalité de l’article 1711 du code civil étaient pendantes devant la cour et qu’il convenait d’en attendre le résultat avant de rendre une décision. Au moins une de ces autres procédures avait déjà été introduite en 1988 (n° du dossier: 1 BvR 1216/88) tel que cela ressort d’une revue juridique allemande (

Neue Juristische Wochenschrift

) de 1994, (p. 1335) et de 1997 (p. 1057).

Le 20 novembre 1997, le requérant saisit de nouveau le tribunal d’instance de Bonn en vue d’obtenir le droit de visite.

Le 20 janvier 1998, la Cour constitutionnelle fédérale proposa au requérant de déclarer le recours comme étant réglé (

erledigt

), car la nouvelle loi en matière familiale (

Kindschaftsrecht

- voir droit interne pertinent ci-dessous), régissant entre autres la relation d’un enfant avec son père naturel, avait été promulguée et allait entrer en vigueur. Le résultat de son recours aurait été le même si la cour avait déclaré inconstitutionnel l’article 1711 du code civil, car une telle décision se serait limitée à obliger le législateur à modifier la disposition en question dans un certain délai.

Le 30 avril 1998, le tribunal d’instance de Bonn rejeta la demande du requérant. En se référant à ses décisions antérieures, il indiqua qu’aucun changement de la situation n’était survenu justifiant une autre décision. Le requérant a introduit un recours contre cette décision auprès du tribunal régional de Bonn. Celui-ci fixa une audition et le juge rapporteur entendit l’enfant personnellement le 7 septembre 1998. L’enfant déclara qu’il ne pouvait s’imaginer revoir son père que si celui-ci arrêtait de «

faire des bêtises

» (envoi des lettres, coups de téléphone, porte d’entrée endommagée).

A la suite de l’audition, les parties convinrent que le requérant et sa fille reprennent contact. Avec le soutien du tribunal régional de Bonn, les parties fixèrent à plusieurs reprises des rendez-vous qui furent annulés par la suite pour des raisons provenant des deux côtés.

Après une réponse négative du requérant à la lettre de la Cour constitutionnelle fédérale du 20 janvier 1998, celle-ci, par une lettre du 19

août 1998, s’adressa de nouveau à lui. Elle l’informa qu’après l’entrée en vigueur de la nouvelle loi, son recours ne revêtait plus d’importance fondamentale (

grundsätzliche Bedeutung

) et n’avait dès lors plus de chance d’être retenu. Elle poursuivit qu’un remboursement des frais de justice engagés par le requérant pour le recours constitutionnel n’était possible que si celui-ci déclarait le recours comme étant réglé.

Par une lettre du 19 octobre 1998, le requérant déclara le recours comme étant réglé, au motif qu’il n’eût pas obtenu le remboursement de ses frais de justice autrement.

Le 1er décembre 1998, la Cour constitutionnelle fédérale, statuant en comité de trois juges, obligea le

Land

de Rhénanie du nord et Westphalie à rembourser les frais de justice du requérant relatifs à la procédure de recours constitutionnel.

Au début d’octobre 1999, le requérant put voir sa fille pour la première fois. Peu après, à la suite d’une demande du tribunal régional de Bonn, le requérant déclara ne pas retirer son recours contre la décision du tribunal d’instance de Bonn du 30 avril 1998.

Une deuxième rencontre eut lieu en avril 2000 à l’occasion du 85ème anniversaire du requérant. Aucun contact n’a pu être établi depuis. A la suite de cette rencontre, le requérant n’a pas demandé au tribunal régional de statuer définitivement sur son recours.

B.

Le droit

interne pertinent

Les dispositions légales concernant les droits de garde et de visite sont contenues dans le code civil (

Bürgerliches Gesetzbuch

). Elles ont été amendées à plusieurs reprises et nombre d’entre elles ont été abrogées avec l’adoption de la nouvelle législation en matière familiale (

Reform zum Kindschaftsrecht

) du 16 décembre 1997 (Journal officiel

–Bundesgesetzblatt-BGBl

1997, p. 2942), entrée en vigueur le 1

er

juillet 1998.

L’article 1626 § 1 est ainsi libellé :

« Le père et la mère ont le droit et le devoir d’exercer l’autorité parentale (

elterliche Sorge

) sur leur enfant mineur. L’autorité parentale comprend la garde (

Personensorge

) et l’administration des biens (

Vermögenssorge

) de l’enfant. »

En vertu de l’article 1626 a § 1 du code civil, dans sa version amendée, les parents d’un enfant mineur né hors mariage exercent conjointement la garde de l’enfant s’ils font une déclaration à cet effet (déclaration sur la garde conjointe) ou s’ils se marient. Aux termes de l’article 1684, dans sa version amendée, un enfant a le droit de voir ses deux parents, qui ont chacun l’obligation d’avoir des contacts avec l’enfant et le droit de visite à son égard. De plus, les parents doivent s’abstenir de tout acte qui nuirait aux relations de l’enfant avec l’autre parent ou entraverait gravement son éducation. Les tribunaux de la famille peuvent fixer l’étendue du droit de visite ainsi que des modalités plus précises d’exercice de ce droit, également à l’égard de tiers. Ils peuvent aussi obliger les parties à remplir leurs obligations envers l’enfant. Ces tribunaux peuvent limiter ou suspendre ce droit si cela est nécessaire au bien-être de l’enfant. Ils ne peuvent décider de limiter ou suspendre ce droit pour une longue période ou définitivement que si le bien-être de l’enfant risque autrement d’en pâtir. Ils peuvent ordonner que le droit de visite soit exercé en présence d’un tiers, tels un employé de l’office de la jeunesse ou une association.

Avant l’entrée en vigueur de la nouvelle législation en matière familiale, la disposition pertinente du code civil relative aux droits de garde et de visite à l’égard d’un enfant légitime était libellée comme suit :

Article 1634

« 1. Le parent qui n’exerce pas la garde a le droit d’entretenir des contacts personnels avec l’enfant. Le parent qui n’exerce pas le droit de garde, tout comme celui qui l’exerce, doit s’abstenir de tout acte de nature à porter préjudice aux relations de l’enfant avec autrui ou à entraver gravement l’éducation de l’enfant.

mutatis mutandis

, lorsque les deux parents exercent le droit de garde et ne sont pas séparés de manière seulement temporaire. »

Les dispositions du code civil portant sur les droits de garde et de visite relativement aux enfants nés hors mariage étaient libellées comme suit :

Article 1705

« La mère a la garde de son enfant mineur né hors mariage (...) »

Article 1711

« 1. La personne exerçant le droit de garde fixe les modalités du droit de visite du père à l’égard de l’enfant. L’article 1634 § 1, seconde phrase, s’applique par analogie.

Les procédures engagées en vertu de l’ancien article 1711 § 2 du code civil, comme celles se rapportant à d’autres aspects du droit de la famille, sont régies par la loi sur la procédure gracieuse (

Gesetz über die Angelegenheiten der freiwilligen Gerichtsbarkeit

).

Conformément à l’article 12 de cette loi, le tribunal prend d’office les mesures d’enquête nécessaires pour établir les faits et recueillir les éléments de preuve qui semblent pertinents.

L’article 34 dispose que quiconque peut consulter les dossiers de justice dans la mesure qu’il fait preuve d’un intérêt légitime (

berechtigtes Interesse

).

Dans le cadre des procédures portant sur le droit de visite, l’office de la jeunesse compétent doit être entendu avant toute décision (article 49 § 1 k)).

S’agissant de l’audition des parents dans les procédures relatives au droit de garde, l’article 50 a § 1 dispose que le tribunal doit entendre ceux-ci lorsque la procédure concerne la garde de l’enfant ou l’administration de ses biens. Pour ce qui est de la garde, le tribunal doit, en règle générale, entendre les parents en personne. D’après l’article 50 a § 2, un parent n’ayant pas le droit de garde doit être entendu, sauf lorsqu’il apparaît que son audition ne contribuerait pas à clarifier la situation.

L’article 35 b § 1 n° 2 de la loi sur la Cour constitutionnelle fédérale (

Bundesverfassungsgerichtsgesetz

) prévoit que des personnes privées peuvent consulter les dossiers de la Cour constitutionnelle fédérale si elles justifient d’un intérêt légitime ou si l’intéressé y a consenti.

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue notamment devant la Cour constitutionnelle fédérale dans un délai raisonnable. Il prétend en outre de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. D’une part, la décision du tribunal régional de Bonn n’a pas été prononcé publiquement mais est parvenue aux parties par notification. D’autre part, notamment le tribunal régional de Bonn aurait dû ordonner l’établissement d’une deuxième expertise ou, pour le moins, demander à l’expert entendu de s’expliquer sur les critiques qu’avaient soulevées la contre-expertise présentée par le requérant.

2.

Le requérant se plaint aussi de ce que ses demandes de droit de visite à sa fille ont été rejetées au motif que cela n’était pas dans l’intérêt de l’enfant et que l’enfant ne voulait pas de contacts avec lui. Il est d’avis que l’article 1711 du code civil, relatif aux contacts entre un père et son enfant né hors mariage, opère une discrimination à l’égard du père par opposition avec les dispositions de l’article 1634 du code civil réglementant, lui, les contacts entre un père et son enfant légitime. Il invoque l’article 8 pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention.

EN DROIT

1.

Le requérant se plaint de ce que les décisions des tribunaux allemands qui ont rejeté sa demande tendant à l’obtention d’un droit de visite à l’égard de sa fille, un enfant né hors mariage, emportent violation de l’article 8 de la Convention. Il se plaint en outre d’avoir fait l’objet d’une discrimination contraire à l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 8.

Les passages pertinents de l’article 8 sont ainsi libellés

:

«

1.

Toute personne a droit au respect de sa vie (...) familiale (...).

2.

Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.

»

L’article 14 dispose

:

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

D’après le requérant, les décisions des tribunaux allemands lui refusant le droit de visite à sa fille ont méconnu son droit au respect de la vie familiale

et l’ont soumis en tant que père naturel à un traitement discriminatoire par rapport aux pères des enfants légitimes.

Cependant, la Cour note qu’elle n’est pas appelée à se prononcer sur le point de savoir si les faits allégués par le requérant révèlent l’apparence d’une violation des dispositions invoquées. En effet, aux termes de l’article 34 de la Convention, la Cour ne peut être saisie d’une requête que par une personne qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes.

La Cour note que le requérant, devant la Cour constitutionnelle fédérale, a déclaré son recours constitutionnel comme étant réglée. Il a ainsi manifesté qu’il ne se considérait plus comme une victime des violations antérieurement alléguées.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article

35 § 3 de la Convention.

2.

Le requérant se plaint aussi de ce qu’il n’a pas bénéficié d’un procès répondant aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente est ainsi rédigée :

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable par un tribunal (...). Le jugement doit être rendu publiquement (...)

»

a) D’après le requérant, le tribunal régional de Bonn aurait dû de demander l’établissement d’une autre expertise. Tout au moins, aurait-il dû demander à l’expert, le professeur T., de s’expliquer sur les critiques de son expertise que la contre-expertise présentée par le requérant avait exprimées.

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (arrêts

Garcia Ruiz c. Espagne

, n° 30544/96, § 28 CEDH 1999-I; et Van de Hurk c. Pays-Bas du 12 avril 1994, Série A n° 288, p. 169, § 59).

b) En outre, le requérant se plaint de ce que la décision du tribunal régional de Bonn du 22 septembre 1994 a été prise sans prononcé public et a seulement été notifiée aux parties.

Pour ce qui est du second grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention, la Cour, en l’état actuel du dossier, n’est pas à même de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et estime nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article 53 § 3 b) du règlement de la Cour.

c) Enfin, le requérant allègue que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable

D’après le requérant, la durée de la procédure litigieuse a été excessive, puisqu’elle a débuté le 23 juin 1993, date de la saisine du tribunal d’instance de Bonn par le requérant, et s’est achevée le 1er décembre 1998, date à laquelle la Cour constitutionnelle fédérale a rendu sa décision.

En l’état actuel du dossier, la Cour n’est pas non plus en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et estime nécessaire de porter cette partie de la requête aussi à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article 53 § 3 b) du règlement de la Cour.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen des griefs du requérant tirés de l’article 6 § 1 de la Convention

concernant le délai raisonnable et le prononcé public ;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

Antonio

Pastor Ridruejo

Greffier

Président