NIEDERBÖSTER contre l'ALLEMAGNE

NIEDERBÖSTER contre l'ALLEMAGNE (CtEDO, 2002)

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 39547/98 prezentată de Heinrich NIEDERBÖSTER împotriva Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 28 februarie 2002 într-o cameră compusă din domnii I. Cabral Barreto, președintele Ress Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve Traja judecători M. V. Berger grefier Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 16 ianuarie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială din 3 mai 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Heinrich Niederböster, este un cetățean german, născut în 1915 și rezident la Vögelsen. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Rixe, avocat la Bielefeld. Circumstanțele din acest caz Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Geneza cauzei Reclamantul este tatăl natural al fiicei sale Isa, născută în 1985. Înainte și după nașterea copilului au existat tensiuni între părinți. Până în vara anului 1989, reclamantul își vedea fiica cu regularitate și și-a văzut fiica uneori în timpul zilei, trăind la aproximativ 300 km de casa fiicei sale. După un an fără niciun contact, reclamantul și-a revăzut fiica la sfârșitul anului 1990, înainte ca mama să interfereze cu orice contact. În 1991, reclamantul sesizează instanța judecătorească (Amtsgericht) La 12 martie 1992, instanța a respins cererea reclamantului pe motiv că, ținând cont de tensiunile dintre părinți, atitudinea obsesivă (zwanghaft) ) reclamantului față de fiica sa și opoziția acesteia de a-și vedea tatăl, atribuirea unui drept de vizită fiicei sale nu a fost în prezent în interesul copilului, în conformitate cu art. 1711 din Codul civil (Bürgerliches Gesetzbuch) - a se vedea Dreptul intern relevant de mai jos. Pe de altă parte, el nu a avut nici o discriminare în detrimentul reclamantului, deoarece instanța n La 9 februarie 1993, Curtea Constituțională Federală ( Bundesverfassungsgericht) La 24 martie 1993, tribunalul din Bonn a respins o nouă cerere a reclamantului pe motiv că tensiunile dintre părinți persistă și că o nouă examinare a situației nu putea avea loc decât după o "perioadă de calm" (Zeit der Ruhe) de doi ani. Procedura în litigiu cu privire la cererile reclamantului de a obține dreptul de vizită la fiica sa la 23 iunie 1993, tribunalul din Bonn a primit o nouă cerere din partea reclamantului de a obține dreptul de vizită la fiica sa. Printr-o scrisoare din 6 iulie 1993, reclamantul a informat instanța judecătorească din statul în care se află instanța responsabilă cu cauza ca fiind părtinitoare. La 2 noiembrie 1993, instanța judecătorească a respins cererea, făcând trimitere la decizia sa din 12 martie 1992. Decizia a fost notificată reclamantului. La 20 ianuarie 1994, reclamantul a prezentat o moțiune suplimentară împotriva judecătorului însărcinat cu cauza. La 28 ianuarie 1994, Tribunalul Regional din Bonn a respins cererea. La 18 februarie 1994, reclamantul a recurs împotriva acestei decizii. La 28 februarie 1994, reclamantul și-a prezentat recursul și și-a exprimat, de asemenea, opinia cu privire la hotărârea instanței judecătorești din 2 noiembrie 1993. La 18 martie 1994, tribunalul din Köln a respins recursul reclamantului împotriva deciziei Tribunalului Regional din 28 ianuarie 1994. La 25 aprilie 1994, recurentul își motivează recursul împotriva deciziei instanței judecătorești din 2 noiembrie 1993. La 30 mai și 25 iulie 1994, instanța regională a copilului și, respectiv, mama acestuia și reclamantul. La 22 septembrie 1994, Tribunalul Regional din Bonn a respins acțiunea reclamantului. Se consideră că a considerat că un drept de vizită al reclamantului nu era în interesul bunăstării copilului, în conformitate cu art. 1711 alin. (2) din Codul civil. El a constatat, printre altele, că situația actuală era similară celei menționate de instanță la 25 septembrie 1992. Tribunalul Regional notifia decizia reclamantului. La 7 noiembrie 1994, reclamantul sesizează Curtea Constituțională Federală cu privire la o acțiune constituțională care ridică, printre altele, neconstituționalitatea articolului 1711 din Codul civil. La 22 martie 1995, reclamantul a solicitat Curții Constituționale Federale să-și trateze acțiunea cu prioritate, având în vedere vârsta înaintată (80 de ani) și boala de inimă. În perioada 1995-1998 a avut loc un schimb de scrisori în cursul căruia Curtea Constituțională Federală l-a informat pe reclamant că acțiunea sa fusese pusă în așteptarea faptului că alte proceduri privind constituționalitatea articolului 1711 din Codul civil erau pendinte în fața instanței și că trebuia să aștepte rezultatul acesteia înainte de a lua o decizie. Cel puțin una dintre aceste alte proceduri a fost deja introdusă în 1988 (nr. dosarului: 1 BvR 1216/88), astfel cum reiese dintr-o revizuire juridică germană ( Neue Juristische Wochenschrift) din 1994, (p. 1335) și 1997 (p. 1057). Într-o scrisoare din 15 februarie 1996, judecătorul raportor în cauză a răspuns reclamantului că era prevăzută o decizie (angestrebt) până la sfârșitul anului. La 20 noiembrie 1997, reclamantul sesizează din nou instanța din Bonn în vederea obținerii dreptului de vizită. La 20 ianuarie 1998, Curtea Constituțională Federală a propus reclamantului să declare acțiunea ca fiind soluționată (erledigt), deoarece noua lege în materie de familie (Kindschaftsrecht) - a se vedea Dreptul intern relevant de mai jos), care reglementează, printre altele, relația unui copil cu tatăl său natural, a fost promulgată și urma să intre în vigoare. Rezultatul acțiunii sale ar fi fost același dacă instanța ar fi declarat neconstituțional art. 1711 din Codul civil, deoarece o astfel de decizie s-ar fi limitat la obligația legiuitorului de a modifica dispoziția în cauză într-un anumit termen. La 30 aprilie 1998, tribunalul din Bonn a respins cererea reclamantului pe motiv că nici o modificare a situației na . Reclamantul a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Tribunalul Regional din Bonn. În urma unei audieri care a avut loc la 7 septembrie 1998 în fața acestei instanțe, părțile au fost de acord ca reclamantul și fiica sa să reia legătura. Cu sprijinul Tribunalului Regional din Bonn, părțile au stabilit în mai multe rânduri întâlniri care au fost ulterior anulate din motive de ambele părți. Prin scrisoarea din 10 august 1998, reclamantul a declarat că nu acceptă propunerea judecătorului raportor al Curții Constituționale Federale. La 19 august 1998, judecătorul raportor s ) și, prin urmare, a avut mai multe șanse de a fi reținute; ea a adăugat că o rambursare a cheltuielilor de judecată efectuate de solicitant pentru recursul constituțional nu ar fi fost posibilă decât dacă acesta ar declara acțiunea ca fiind soluționată. Printr-o scrisoare din 19 octombrie 1998, reclamantul a declarat acțiunea ca fiind soluționată, pe motiv că, de altfel, nu ar fi obținut rambursarea cheltuielilor sale de judecată. La 1 decembrie 1998, Curtea Constituțională Federală, hotărând în comitetul a trei judecători, a obligat Landul din Renania de Nord-Westfalia pentru rambursarea cheltuielilor de judecată ale reclamantului referitoare la procedura de recurs constituțională. Dezvoltări ulterioare La începutul lunii octombrie 1999, reclamantul și-a putut vedea pentru prima dată fiica, iar la scurt timp după aceea, printr-o scrisoare din 26 octombrie 1999, în urma unei cereri din partea Tribunalului Regional din Bonn, reclamantul a declarat că își retrage acțiunea împotriva hotărârii Tribunalului din Bonn din 30 aprilie 1998. O a doua întâlnire a avut loc în aprilie 2000 cu ocazia celei de-a 85-a aniversări a reclamantului. Nu s-a putut stabili niciun contact de atunci. În urma acestei întâlniri, reclamantul nu a solicitat instanței regionale să se pronunțe definitiv asupra acțiunii sale. Dreptul intern relevant Dreptul familiei în vigoare în prezent Dispozițiile legale privind drepturile de custodie și de vizitare sunt cuprinse în Codul civil (Bürgerliches Gesetzbuch). Acestea au fost modificate de mai multe ori și multe dintre ele au fost abrogate odată cu adoptarea noii legislații în materie de familie (reform zum Kindschaftsrecht) din 16 decembrie 1997 (Jurnalul Oficial 2942), care a intrat în vigoare la 1 iulie 1998. La art. 1626 alineatul (1) este exprimat astfel: În conformitate cu art. 1626a alineatul (1) din Codul civil, în versiunea modificată, părinții unui copil minor născut în afara căsătoriei exercită în comun custodia copilului în cazul în care fac o declarație în acest sens (declarație privind custodia comună) sau în cazul în care se căsătoresc. Dreptul familiei în vigoare la momentul faptelor Înainte de intrarea în vigoare a noii legislații în materie de familie, dispoziția relevantă din Codul civil privind drepturile de custodie și de vizită la adresa unui copil legitim a fost formulată după cum urmează: art. 1634 Un părinte care nu are custodia are dreptul de a avea contact personal cu copilul. Părinții care nu au dreptul de a avea grijă, la fel ca și cei care o au, trebuie să se abțină de la orice act de natură să aducă prejudicii relațiilor copilului cu alții sau să afecteze grav educația copilului. Instanța de familie poate stabili domeniul de aplicare al acestui drept și poate stabili norme mai precise pentru exercitarea acestuia, de asemenea în ceea ce privește terții; în absența unei decizii, părintele care nu are custodia poate exercita dreptul prevăzut la art. 1632 alin. (2) pe parcursul întregii perioade de contact. Instanța de familie poate limita sau suspenda acest drept în cazul în care acest lucru se dovedește necesar pentru bunăstarea copilului. (...) Dispozițiile Codului civil privind drepturile de custodie și de vizită relative la copiii născuți în afara căsătoriei au fost formulate după cum urmează: art. 1705 (1) Persoana care exercită dreptul de custodie stabilește modalitățile de vizită a tatălui cu privire la copil. 2. În cazul în care instanța de tutelă decide că tatăl are dreptul la astfel de contacte. La art. 1634: 2 se aplică prin analogie. Instanța de tutelă își poate modifica decizia în orice moment. (...) Legea privind procedura grațioasă Procedurile inițiate în temeiul vechiului articol 1711 alineatul (2) din Codul civil, cum ar fi cele referitoare la alte aspecte ale dreptului familiei, sunt reglementate de Legea privind procedura grațioasă (Gesetz über die Angelegenheiten der freiwilligen Gerichtsbarkeit la art. 34), prevede că oricine poate consulta dosarele judiciare în măsura în care demonstrează un interes legitim ( berechtigtes Interesse Legea privind organizarea judiciară L Într-o decizie din 20 mai 1990 (publicată în Codul Oficial al Hotărârilor și Hotărârilor (Entscheidungen des Bundesverfassungsgerichts), toma 82, p. 155), Curtea Constituțională Federală a declarat că: în principiu, trebuie să se limiteze la a declara neconstituțională dispoziția în cauză pe care autoritățile statului nu o mai pot aplica ulterior. Instanțele au obligația de a suspenda orice procedură pendinte a cărei executare depinde de dispoziția în cauză până în momentul în care intră în vigoare o nouă lege Astfel de argumente se regăsesc, de exemplu, într-o decizie din 7 martie 1995 (Cod, volumul 92, p. 186). GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge că cauza sa, în special în fața Curții Constituționale Federale, nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. În plus, acesta susține că nu a beneficiat de un proces echitabil în măsura în care hotărârile instanței judecătorești și ale instanței regionale din Bonn nu au fost pronunțate în mod public, ci au fost notificate în scris părților. De asemenea, consideră discriminatoriu că hotărârea, pronunțată în cadrul unei proceduri de divorț referitoare la dreptul de a vizita un tată legitim copilului său, trebuie pronunțată în public, așa cum impune legea internă, în timp ce acest lucru nu este cazul atunci când: este vorba despre un tată natural. Reclamantul susține că durata procedurii nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, care este astfel formulată: Orice persoană are dreptul la audierea în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la justificarea oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei. Hotărârea trebuie pronunțată public, însă accesul la sala de judecată poate fi interzis presei și publicului în timpul întregului proces sau al unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice sau al securității naționale într-o societate democratică, în cazul în care interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces la Õ ï sau în măsura în care este strict necesar de către instanță, atunci când, în circumstanțe speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției. Potrivit reclamantului, durata în special în fața Curții Constituționale Federale de aproximativ patru ani a fost excesivă, având în vedere obiectul procedurii în litigiu, și anume dreptul de vizită al reclamantului la fiica sa, vârsta înaintată a reclamantului - aproape 80 de ani la introducerea acțiunii constituționale - și starea sa de sănătate. Guvernul obiectează că procedura în litigiu se referea la atribuirea dreptului de vizită pe baza unei dispoziții pe care legiuitorul și-a exprimat intenția de a o modifica în cadrul unei reforme extinse a dreptului familiei, fapt de care reclamantul avea cunoștință atunci când a introdus acțiunea constituțională. Acesta ridica probleme complexe de care Curtea Constituțională Federală nu putea să se confrunte în termen de doar câteva luni. În plus, chiar dacă Curtea Constituțională Federală a Reținut și, în consecință, a anulat hotărârile instanțelor civile în cauză, aceasta s-ar fi limitat la obligația legiuitorului de a modifica dispozițiile în litigiu într-un anumit termen, după cum arată jurisprudența sa constantă. În ceea ce privește intervalul de timp dintre scrisoarea Curții Constituționale Federale din 20 ianuarie 1998 și răspunsul reclamantului din 17 august 1998, guvernul consideră că este imputabil reclamantului; în cele din urmă, el menționează că judecătorul raportor responsabil de caz s-a îmbolnăvit grav în 1996 și a trebuit să renunțe la funcțiile sale în 1998. În ceea ce privește durata procedurii în fața instanțelor civile, guvernul subliniază că reclamantul nu a recurs la hotărârea instanței judecătorești din 2 noiembrie 1993 decât la 28 februarie 1994 și nu și-a motivat recursul decât la 25 aprilie 1994. 1711 din Codul civil pe care îl includea în acțiunea sa constituțională fusese deja invocată printr-o altă acțiune constituțională decât a sa introdusă în 1988 și care de atunci era în fața Curții Constituționale Federale. Aceasta ar fi fost în măsură nu numai să anuleze hotărârile instanțelor civile pronunțate în litigiu, ci și să îi acorde legiuitorului un termen pentru a legifera în acest domeniu sau să ia măsuri provizorii aplicabile până la intrarea în vigoare a noii legislații. În ceea ce privește timpul pe care l-a petrecut înainte de a răspunde propunerii judecătorului raportor al Curții Constituționale Federale din 10 ianuarie 1998, reclamantul subliniază că a trebuit să evalueze consecințele pe care le avea asupra regulamentului propus asupra acestei cereri deja în curs de desfășurare în fața Comisiei. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; se presupune că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, reclamantul se plânge că hotărârile instanțelor civile nu au fost pronunțate în mod public, ci au fost notificate în scris părților și consideră că acest proces contravine principiului procesului echitabil prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție. Guvernul obiectează că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în măsura în care și-a declarat acțiunea constituțională ca fiind soluționată în loc să mențină partea acțiunii referitoare la hotărârea publică. În ceea ce privește justificarea plângerii, guvernul susține că notificarea părților deciziilor în litigiu, prevăzută în altă parte de lege, era în conformitate cu Convenția. Pe de o parte, hotărârile pronunțate în dreptul familiei sunt aduse astfel la cunoștința părților, protejându-le în același timp respectarea vieții private. Pe de altă parte, publicitatea procedurii este asigurată prin accesul la textul deciziilor și la dosarul oricărei persoane care manifestă un interes legitim. În această privință, guvernul subliniază că nu este important ca deciziile în cauză să fi fost pronunțate în primă, a doua sau ultima instanță. În ceea ce privește conformitatea cu Convenția privind practica instanțelor civile, reclamantul susține, în special, că, în cazul în care art. 6 § 1 din Convenție permite să se interzică accesul public în timpul unui proces, el îi scutește de pronunțarea sentinței. Ar exista alte mijloace de protejare a sferei private a părților, cum ar fi stabilirea versiunilor anonime ale deciziilor pronunțate de instanțe. Curtea ia notă de faptul că nu este chemată să se pronunțe cu privire la problema dacă reclamantul a eșuat să respecte principiul de epuizare a căilor de atac interne, prevăzut la art. 35 alineatul (1) din Convenție, așa cum susține guvernul, deoarece nu este în nici un caz întemeiat din alte motive. Curtea reamintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia, în fiecare caz, trebuie să se aprecieze în lumina particularităților procedurii pe care o acționează și în funcție de scopul și obiectul art. 6 alin. (1), forma de publicitate a "judecării" prevăzută de dreptul intern al statului în cauză (a se vedea recent G. și P. c. Regatul Unit , nr. 36337/97 și 35974/97, CEDO 2001-... punctul 45 și Hotărârile Szücs și Werner c. Austria din 24 noiembrie 1997, Rec., 1997, p. 2481, punctul 43 și p. 2512, § 55).De asemenea, Comisia reamintește că simpla posibilitate de a avea acces la un dosar judiciar nu poate remedia în sine absența pronunțării publice în toate cazurile (hotărârile Szücs și Werner menționate anterior, p. 2482, § 45-48, și p. 2512-2513, § 55-60, confirmate de Asan Rushiti c. Austria, nr. 28389/95, 21 martie 2000, § 22). În acest sens, Curtea constată că este vorba despre o procedură în dreptul familiei referitoare la dreptul de vizită al reclamantului la fiica sa. Aceasta arată, de asemenea, că oricine justifică un interes legitim poate consulta dosarele sau obține o copie a hotărârilor pronunțate la grefa instanțelor în cauză, indiferent dacă este vorba despre o instanță de primă, de a doua sau de ultima instanță. Având în vedere cele de mai sus și având în vedere în special natura procedurii în litigiu în speță, Curtea consideră că o interpretare literală a cuvintelor "în mod public" nu este necesară în scopul de a asigura publicitatea procedurii (G. și P. c. Rouyaume-Unite, citată anterior, § 47-79, K.S. c. Rouyaume-Unite (dec.), nr. 45035/95, 25 septembrie 2001 și Petersen c. Germania (cc.), 31178/96, 6 decembrie 2001. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) coroborat cu art. 14 din Convenție, Curtea ia notă de faptul că la art. 173 din Legea privind organizarea judiciară (Geriichtsverfassuns sus) nu face nici o distincție între tatăl natural și tatăl legitim. O pronunțare publică nu este obligatorie decât atunci când: este vorba de o judecată sau de o hotărâre (Urteil pentru ambii termeni). O decizie privind atribuirea dreptului de vizită al unui tată legitim este pronunțată în public numai dacă este pronunțată în cadrul unei hotărâri pronunțate prin divorțul soților la care figurează ca decizie anexată. Curtea consideră că nu poate deduce din aceasta un tratament discriminatoriu în sensul articolului 14 din Convenția reclamantului ca tată natural, acesta neputând fi, desigur, parte la o procedură de divorț. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declar admisibil, toate mijloacele de fond rezervate, cauza reclamantului întemeiat pe durata procedurii ; Declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto modulier Președintele

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 39547/98

présentée par Heinrich NIEDERBÖSTER

contre l’Allemagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 28 fevrier 2002 en une chambre composée de

MM. I.

Cabral Barreto,

président

,

G.

Ress

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

H.S.

Greve

,

M.

K.

Traja

,

juges

,

et

de

M. V.

Berger

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 16 janvier 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu la décision partielle du 3 mai 2001,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Heinrich Niederböster, est un ressortissant allemand, né en 1915 et résidant à Vögelsen. Il est représenté devant la Cour par Me

Rixe, avocat à Bielefeld.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

Genèse de l’affaire

Le requérant est le père naturel de sa fille Isa, née en 1985. Avant et après la naissance de l’enfant existèrent des tensions entre les parents. Jusqu’à l’été 1989, le requérant voyait sa fille régulièrement et s’occupait d’elle parfois pendant la journée, tout en vivant à environ 300 km du domicile de sa fille. Après un an sans aucun contact, le requérant revit sa fille à la fin de l’année 1990, avant que la mère n’interdît tout contact.

En 1991, le requérant saisit le tribunal d’instance (

Amtsgericht

) de Bonn d’une demande de droit de visite à sa fille. Le 12 mars 1992, le tribunal d’instance rejeta la demande du requérant au motif que, compte tenu des tensions entre les parents, l’attitude obsessionnelle (

zwanghaft

) du requérant envers sa fille et l’opposition de celle-ci à voir son père, l’attribution d’un droit de visite à sa fille n’était actuellement pas dans l’intérêt de l’enfant, conformément à l’article 1711 du code civil (

Bürgerliches Gesetzbuch

- voir Droit interne pertinent ci-dessous). Par ailleurs, il n’y avait pas de discrimination au détriment du requérant, étant donné que le tribunal n’aurait pas décidé autrement si Isa avait été son enfant légitime. Les recours du requérant auprès du tribunal régional (

Landgericht

) et de la cour d’appel (

Oberlandesgericht

) de Cologne furent rejetés.

Le 9 février 1993, la Cour constitutionnelle fédérale (

Bundesverfassungsgericht

), statuant en comité de trois juges, décida de ne pas retenir le recours constitutionnel du requérant. Le 24 mars 1993, le tribunal d’instance de Bonn rejeta une nouvelle demande du requérant au motif que les tensions entre les parents persistaient et qu’un nouvel examen de situation ne pouvait avoir lieu qu’après une "période de calme" (

Zeit

der Ruhe

) de deux ans.

2.

Procédure litigieuse concernant les demandes du requérant tendant à obtenir le droit de visite à sa fille

Le 23 juin 1993, le tribunal d’instance de Bonn reçut une nouvelle demande du requérant tendant à obtenir le droit de visite à sa fille.

Par une lettre du 6 juillet 1993, le requérant informa le tribunal d’instance qu’il considérait le juge chargé de l’affaire comme étant partial.

Le 2 novembre 1993, le tribunal d’instance rejeta la demande en renvoyant à sa décision du 12 mars 1992. La décision fut notifiée au requérant.

Le 20 janvier 1994, le requérant motiva plus amplement sa demande de récusation contre le juge chargé de l’affaire. Le 28 janvier 1994, le tribunal régional de Bonn rejeta la demande. Le 18 février 1994, le requérant recourut contre cette décision.

Le 28 février 1994, le requérant motiva son recours et s’opposa aussi à la décision du tribunal d’instance du 2 novembre 1993. Le 18 mars 1994, la cour d’appel de Cologne rejeta le recours du requérant contre la décision du tribunal régional du 28 janvier 1994.

Le 25 avril 1994, le requérant motiva son recours contre la décision du tribunal d’instance du 2 novembre 1993. Les 30 mai et 25 juillet 1994, le tribunal régional entendit l’enfant et sa mère et le requérant respectivement.

Le 22 septembre 1994, le tribunal régional de Bonn rejeta le recours du requérant. Il estima qu’un droit de visite du requérant n’était pas dans l’intérêt du bien-être de l’enfant, conformément à l’article 1711 § 2 du code civil. Il trouva notamment que la situation actuelle était semblable à celle relevée par le tribunal le 25 septembre 1992. Le tribunal régional notifia la décision au requérant.

Le 7 novembre 1994, le requérant saisit la Cour constitutionnelle fédérale d’un recours constitutionnel soulevant notamment l’inconstitutionnalité de l’article 1711 du code civil.

Le 22 mars 1995, le requérant demanda à la Cour constitutionnelle fédérale de traiter son recours en priorité eu égard à son âge avancé (80 ans) et à sa maladie de cœur.

Entre 1995 et 1998 eut lieu un échange de lettres pendant lequel la Cour constitutionnelle fédérale informa le requérant que son recours avait été mis en attente du fait que d’autres procédures concernant la constitutionnalité de l’article 1711 du code civil étaient pendantes devant la cour et qu’il convenait d’en attendre le résultat avant de rendre une décision. Au moins une de ces autres procédures avait déjà été introduite en 1988 (n° du dossier: 1 BvR 1216/88) tel que cela ressort d’une revue juridique allemande (

Neue Juristische Wochenschrift

) de 1994, (p. 1335) et de 1997 (p. 1057). Dans une lettre du 15 février 1996, le juge rapporteur dans l’affaire répondit au requérant qu’une décision était prévue (

angestrebt

) pour la fin de l’année.

Le 20 novembre 1997, le requérant saisit de nouveau le tribunal d’instance de Bonn en vue d’obtenir le droit de visite.

Le 20 janvier 1998, la Cour constitutionnelle fédérale proposa au requérant de déclarer le recours comme étant réglé (

erledigt

), car la nouvelle loi en matière familiale (

Kindschaftsrecht

- voir Droit interne pertinent ci-dessous), régissant entre autres la relation d’un enfant avec son père naturel, avait été promulguée et allait entrer en vigueur. Le résultat de son recours aurait été le même si la cour avait déclaré inconstitutionnel l’article 1711 du code civil, car une telle décision se serait limitée à obliger le législateur à modifier la disposition en question dans un certain délai.

Le 30 avril 1998, le tribunal d’instance de Bonn rejeta la demande du requérant au motif qu’aucun changement de la situation n’était survenu justifiant une autre décision. Le requérant introduisit un recours contre cette décision auprès du tribunal régional de Bonn. A la suite d’une audience qui eut lieu le 7 septembre 1998 devant ce tribunal, les parties convinrent que le requérant et sa fille reprennent contact. Avec le soutien du tribunal régional de Bonn, les parties fixèrent à plusieurs reprises des rendez-vous qui furent annulés par la suite pour des raisons provenant des deux côtés.

Par une lettre du 10 août 1998, le requérant déclara ne pas accepter la proposition du juge rapporteur de la Cour constitutionnelle fédérale.

Le 19

août 1998, le juge rapporteur s’adressa de nouveau au requérant, l’informant qu’après l’entrée en vigueur de la nouvelle loi, son recours ne revêtait plus d’importance fondamentale (

grundsätzliche Bedeutung

) et n’avait dès lors plus de chance d’être retenu. Elle ajouta qu’un remboursement des frais de justice engagés par le requérant pour le recours constitutionnel n’était possible que si celui-ci déclarait le recours comme étant réglé.

Par une lettre du 19 octobre 1998, le requérant déclara le recours comme étant réglé, au motif qu’autrement il n’eût pas obtenu le remboursement de ses frais de justice.

Le 1

er

décembre 1998, la Cour constitutionnelle fédérale, statuant en comité de trois juges, obligea le

Land

de Rhénanie du Nord-Westphalie à rembourser les frais de justice du requérant relatifs à la procédure de recours constitutionnel.

3.

Développements ultérieurs

Au début d’octobre 1999, le requérant put voir sa fille pour la première fois. Peu après, par une lettre du 26 octobre 1999, à la suite d’une demande du tribunal régional de Bonn, le requérant déclara retirer son recours contre la décision du tribunal d’instance de Bonn du 30 avril 1998.

Une deuxième rencontre eut lieu en avril 2000 à l’occasion du 85ème anniversaire du requérant. Aucun contact n’a pu être établi depuis. A la suite de cette rencontre, le requérant n’a pas demandé au tribunal régional de statuer définitivement sur son recours.

B.

Le droit interne pertinent

1.

Le droit de la famille actuellement en vigueur

Les dispositions légales concernant les droits de garde et de visite sont contenues dans le code civil (

Bürgerliches Gesetzbuch

). Elles ont été amendées à plusieurs reprises et nombre d’entre elles ont été abrogées avec l’adoption de la nouvelle législation en matière familiale (

Reform zum Kindschaftsrecht

) du 16 décembre 1997 (Journal officiel

–Bundesgesetzblatt-BGBl

1997, p. 2942), entrée en vigueur le 1

er

juillet 1998.

L’article 1626 § 1 est ainsi libellé :

« Le père et la mère ont le droit et le devoir d’exercer l’autorité parentale (

elterliche Sorge

) sur leur enfant mineur. L’autorité parentale comprend la garde (

Personensorge

) et l’administration des biens (

Vermögenssorge

) de l’enfant. »

En vertu de l’article 1626 a § 1 du code civil, dans sa version amendée, les parents d’un enfant mineur né hors mariage exercent conjointement la garde de l’enfant s’ils font une déclaration à cet effet (déclaration sur la garde conjointe) ou s’ils se marient.

2.

Le droit de la famille en vigueur à l’époque des faits

Avant l’entrée en vigueur de la nouvelle législation en matière familiale, la disposition pertinente du code civil relative aux droits de garde et de visite à l’égard d’un enfant légitime était libellée comme suit :

Article 1634

« 1. Le parent qui n’exerce pas la garde a le droit d’entretenir des contacts personnels avec l’enfant. Le parent qui n’exerce pas le droit de garde, tout comme celui qui l’exerce, doit s’abstenir de tout acte de nature à porter préjudice aux relations de l’enfant avec autrui ou à entraver gravement l’éducation de l’enfant.

(...)

Les dispositions du code civil portant sur les droits de garde et de visite relativement aux enfants nés hors mariage étaient libellées comme suit :

Article 1705

« La mère a la garde de son enfant mineur né hors mariage (...) »

Article 1711

« 1. La personne exerçant le droit de garde fixe les modalités du droit de visite du père à l’égard de l’enfant. L’article 1634 § 1, seconde phrase, s’applique par analogie.

(...)

3.

La loi sur la procédure gracieuse

Les procédures engagées en vertu de l’ancien article 1711 § 2 du code civil, comme celles se rapportant à d’autres aspects du droit de la famille, sont régies par la loi sur la procédure gracieuse (

Gesetz über die Angelegenheiten der freiwilligen Gerichtsbarkeit

).

L’article 34 dispose que quiconque peut consulter les dossiers de justice dans la mesure qu’il fait preuve d’un intérêt légitime (

berechtigtes Interesse

).

4.

La loi sur l’organisation judiciaire

L’article 173 de la loi sur l’organisation judiciaire (

Gerichtsverfassungsgesetz

) dispose que le prononcé d’un jugement ou d’un arrêt doit être public.

5.

Jurisprudence de la Cour constitutionnelle fédérale concernant l’inconstitutionnalité d’une disposition et les conséquences en découlant

Dans une décision du 20 mai 1990 (publiée dans le Recueil officiel des arrêts et décisions (

Entscheidungen des Bundesverfassungsgerichts

), tome

82, p. 155), la Cour constitutionnelle fédérale a déclaré «

qu’elle doit, en principe, se borner à déclarer inconstitutionnelle la disposition en question que les autorités de l’État ne peuvent plus appliquer par la suite. Les tribunaux sont tenus de suspendre toute procédure pendante dont l’issue dépend de la disposition litigieuse jusqu’à ce qu’une nouvelle loi entre en vigueur

». Pareil raisonnement se retrouve par exemple dans une décision du 7 mars 1995 (Recueil, tome 92, p. 186).

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause notamment devant la Cour constitutionnelle fédérale n’a pas été entendue dans un délai raisonnable.

2.

Il prétend en outre qu’il n’a pas bénéficié d’un procès équitable en ce que les décisions du tribunal d’instance et du tribunal régional de Bonn n’ont pas été prononcées publiquement mais ont été notifiées par écrit aux parties. Il estime aussi discriminatoire que la décision judiciaire, rendue dans le cadre d’une procédure de divorce portant sur le droit de visite d’un père légitime à son enfant, doit être prononcé en public, comme l’exige la loi interne, alors que tel n’est pas le cas lorsqu’il s’agit d’un père naturel.

Il invoque l’article 6 § 1 pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention.

EN DROIT

1.

Le requérant soutient que la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du délai raisonnable tel que prévu à l’article 6 § 1 de la Convention, qui est ainsi libellé:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. Le jugement doit être rendu publiquement, mais l’accès de la salle d’audience peut être interdit à la presse et au public pendant la totalité ou une partie du procès dans l’intérêt de la moralité, de l’ordre public ou de la sécurité nationale dans une société démocratique, lorsque les intérêts des mineurs ou la protection de la vie privée des parties au procès l’exigent, ou dans la mesure jugée strictement nécessaire par le tribunal, lorsque dans des circonstances spéciales la publicité serait de nature à porter atteinte aux intérêts de la justice.

D’après le requérant, la durée notamment devant la Cour constitutionnelle fédérale d’environ quatre ans était excessive, compte tenu de l’objet de la procédure litigieuse, à savoir le droit de visite du requérant à sa fille, de l’âge avancé du requérant - presque 80 ans lors de l’introduction du recours constitutionnel - et de son état de santé.

Le Gouvernement objecte que la procédure litigieuse portait sur l’attribution du droit de visite sur la base d’une disposition que le législateur s’apprêtait à modifier dans le cadre d’une ample réforme du droit de la famille, ce dont le requérant avait connaissance lorsqu’il introduisit son recours constitutionnel. Celui-ci soulevait des problèmes complexes dont la Cour constitutionnelle fédérale ne pouvait connaître dans un délai de quelques mois seulement. En outre, même si la Cour constitutionnelle fédérale l’avait retenu et, en conséquence, annulé les décisions des tribunaux civils en question, elle se serait limitée à obliger le législateur à modifier les dispositions litigieuses dans un certain délai, comme le montre sa jurisprudence constante. Pour ce qui est du laps de temps qui s’est écoulé entre la lettre de la Cour constitutionnelle fédérale du 20 janvier 1998 et la réponse du requérant du 17 août 1998, le Gouvernement estime qu’il est imputable au requérant. Il fait enfin état de ce que le juge rapporteur chargé de l’affaire est tombé gravement malade en 1996 et a dû abandonner ses fonctions en 1998.

Quant à la durée de la procédure devant les juridictions civiles, le Gouvernement souligne que le requérant n’a recouru contre la décision du tribunal d’instance du 2 novembre 1993 que le 28 février 1994 et n’a motivé son recours que le 25 avril 1994.

Le requérant rétorque notamment que l’inconstitutionnalité de l’article

1711 du code civil qu’il soulevait dans son recours constitutionnel avait déjà été invoquée par un recours constitutionnel autre que le sien introduit en 1988 et qui depuis était pendant devant la Cour constitutionnelle fédérale. Celle-ci aurait été en mesure non seulement d’annuler les décisions des juridictions civiles rendues en l’espèce mais aussi d’impartir au législateur un délai pour légiférer en la matière ou bien d’ordonner des mesures provisoires applicables jusqu’à l’entrée en vigueur de la nouvelle législation. En ce qui concerne le temps qu’il a mis avant de répondre à la proposition du juge rapporteur de la Cour constitutionnelle fédérale du 10 janvier 1998, le requérant souligne qu’il lui a fallu évaluer les conséquences qu’allait avoir le règlement proposé sur la présente requête déjà pendante devant la Commission.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

2.

Le requérant se plaint en outre de ce que les décisions des juridictions civiles n’ont pas été prononcées publiquement mais ont été notifiées par écrit aux parties. Il estime ce procédé contraire au principe du procès équitable prévu à l’article 6 § 1 de la Convention.

Le Gouvernement objecte d’emblée que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes en ce qu’il a déclaré son recours constitutionnel comme étant réglé au lieu de maintenir la partie du recours ayant trait au prononcé public. Quant au bien-fondé du grief, le Gouvernement soutient que la notification aux parties des décisions litigieuses, par ailleurs prévue par la loi, était en conformité avec la Convention. D’une part, les décisions rendues en droit de la famille sont ainsi portées à la connaissance des parties tout en protégeant leur doit au respect de la vie privée. D’autre part, la publicité de la procédure est assurée par l’accès au texte des décisions et au dossier de toute personne faisant preuve d’un intérêt légitime. A cet égard, le Gouvernement souligne qu’il importe peu que les décisions en question aient été rendues en première, deuxième ou dernière instance.

Le requérant réplique qu’il n’était pas possible de déclarer le recours constitutionnel comme étant partiellement réglé tout en maintenant les griefs concernant le prononcé public. Quant à la conformité avec la Convention de la pratique des juridictions civiles de se limiter à notifier leurs décisions aux parties, le requérant soutient notamment que si l’article

6 §

1 de la Convention permet d’interdire l’accès au public pendant un procès, il en exempte le prononcé du jugement. Il existerait d’autres moyens pour protéger la sphère privée des parties, tel l’établissement de versions anonymes des décisions rendues par les tribunaux.

La Cour note qu’elle n’est pas appelée à se prononcer sur la question de savoir si le requérant a manqué de satisfaire au principe d’épuisement des voies de recours internes, prévu à l’article 35 § 1 de la Convention, comme le prétend le Gouvernement, car le grief invoqué n’est de toute façon pas fondé pour d’autres raisons.

La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle il convient, dans chaque cas, d’apprécier à la lumière des particularités de la procédure dont il s’agit, et en fonction du but et de l’objet de l’article 6 § 1, la forme de publicité du "jugement" prévue par le droit interne de l’État en cause (voir dernièrement

G. et P. c. Royaume-Uni

, n°s 36337/97 et 35974/97, CEDH 2001-..., § 45, et les arrêts Szücs et Werner c. Autriche du 24

novembre

1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-VII, p. 2481, §

43, et p. 2512, §

55 respectivement). Elle rappelle aussi que la simple possibilité d’accéder à un dossier judiciaire ne saurait à elle seule remédier à l’absence du prononcé public dans tous les cas (arrêts Szücs et Werner précités, p.

2482, §§ 45-48, et pp. 2512-2513, §§ 55-60, confirmés par

Asan Rushiti c.

Autriche

, n° 28389/95, 21 mars 2000, § 22).

En l’occurrence, la Cour note qu’il s’agit d’une procédure en droit de la famille portant sur le droit de visite du requérant à sa fille. Elle relève aussi que quiconque justifie d’un intérêt légitime peut consulter les dossiers ou obtenir une copie des décisions rendues auprès du greffe des tribunaux concernés, qu’il s’agisse d’une juridiction de première, de deuxième ou de dernière instance.

Au vu de ce qui précède et eu tout particulièrement égard à la nature de la procédure litigieuse en l’espèce, la Cour considère qu’une interprétation littéraire des mots «

rendu publiquement

» ne s’avère pas nécessaire aux fins

d’assurer la publicité de la procédure (

G. et P. c. Rouyaume-Uni

, précité, §§

47-79,

K.S. c. Rouyaume-Uni

(déc.), n° 45035/98, 25 septembre 2001 et

Petersen c. Allemagne

(déc.), 31178/96, 6 décembre 2001).

Quant au grief tiré de l’article 6 § 1 combiné avec l’article 14 de la Convention, la Cour note que l’article 173 de la loi sur l’organisation judiciaire (

Gerichtsverfassunsgesetz -

voir le Droit interne pertinent ci

‑

dessus) ne fait aucune distinction entre père naturel et père légitime. Un prononcé public n’est obligatoire que lorsqu’il s’agit d’un jugement ou arrêt (

Urteil

pour les deux termes). Une décision concernant l’attribution du droit de visite d’un père légitime n’est prononcée en public que si elle est rendue dans le cadre d’un jugement prononçant le divorce des époux où elle figure comme décision annexe. La Cour considère que l’on ne saurait en déduire un traitement discriminatoire au sens de l’article 14 de la Convention du requérant en tant que père naturel, celui-ci ne pouvant naturellement pas être partie à une procédure de divorce.

Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés comme manifestement mal fondés, en application de l’article

35

§§

3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevable,

tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de la durée de la procédure ;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Vincent

Berger

Ireneu

Cabral Barreto

Greffier

Président