N.F.B. contre l'ALLEMAGNE

SECȚIA PATRU

DECIZIE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

a cerererii nr. 37225/97

prezentată de N. F. B.

împotriva GERMANIEI

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția patru), ședință din 18 octombrie 2001, compusă din

Domnii

A.

Pastor Ridruejo

,

președinte

,

G.

Ress

,

L.

Caflisch

,

I.

Cabral Barreto

,

Doamna

N.

Vajić

,

Domnul

J.

Hedigan

,

Doamna

S.

Botoucharova

,

judecători

,

și

Domnul

V.

Berger

,

grefier de secție

,

Având în vedere cererea susmenționată depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 12 mai 1997 și înregistrată la 4

august

1997,

Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamantul,

După deliberare, renders the following decision

:

FAPTE

Reclamantul, Domnul N. F. B., este cetățean german, născut în 1943 și rezident în Eberberg. Este reprezentat în fața Curții de către Doamna Reimer, avocat în Velbert (Germania).

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 25 februarie 1989, în contextul unei anchete judiciare deschise împotriva reclamantului, suspectat de abuzuri sexuale asupra propriei fiice, Domnișoarei M., judecătorul de instrucție al tribunalului de instanță (

Amtsgericht

) din Wuppertal, a audiat aceasta din urmă în prezența avocatului reclamantului, timp de mai multe ore. În cursul acestei audieri, avocatul reclamantului a pus numeroase întrebări Domnișoarei M.

Printr-un rechizitoriu (

Anklageschrift

) din 14 august 1989, procuratura din Wuppertal l-a trimis pe reclamant în fața tribunalului regional din Wuppertal pentru abuzuri sexuale comise asupra fiicei sale, născută în decembrie 1967, în perioada de la începutul anului 1972 până în noiembrie 1987. Rechizitoriul a menționat șapte martori, dintre care un expert.

La 28 octombrie 1991, tribunalul regional (

Landgericht

) din Wuppertal a emis un mandat de arest (

Haftbefehl

) împotriva reclamantului pentru aceleași motive. În același zi, reclamantul a fost încarcerat la penitenciarul din Wuppertal.

Printr-o hotărâre din 3 februarie 1992, și după 15 zile de ședințe, tribunalul regional din Wuppertal l-a condamnat pe reclamant la opt ani de închisoare pentru atentare la pudoare asupra copilului (

sexueller Missbrauch von einem Kind

) în cel puțin 80 de cazuri, asupra minorului de o persoană cu autoritate asupra acestuia (

sexueller Missbrauch von einem Schutzbefohlenen

) în cel puțin 200 de cazuri, și pentru relații sexuale între rude (

Beischlaf zwischen Verwandten

) în cel puțin 150 de cazuri.

În cursul ședinței, tribunalul a audiat Domnișoara M. și avocatul reclamantului a putut de asemenea s-o interoghez.

La 10 iunie 1994, la cererea de revizuire a reclamantului, Curtea Federală de Justiție (

Bundesgerichtshof

) a anulat hotărârea anterioară, din motiv că se aplica prescripția pentru anumite infracțiuni și că acestea din urmă nu puteau fi calificate ca infracțiune continuă. A trimis cauza înapoi la o altă cameră penală a tribunalului regional din Wuppertal.

La 24 octombrie 1994 și 11 ianuarie 1995, procuratura din Wuppertal a precizat și a întărit fiecare capetă de acuzare împotriva reclamantului. Rechizitoriile au menționat douăzeci și cinci de martori, dintre care aproximativ cincisprezece erau psihologi și medici citiți ca experți.

La 16 ianuarie 1995, procuratura și-a retras rechizitoriul din 24 octombrie 1994.

Printr-o decizie din 6 martie 1995, tribunalul regional din Wuppertal a indicat că doar capetele de acuzare din rechizitoriul din 11 ianuarie 1995 erau subiectul procedurii de faț.

Printr-o hotărâre din 6 iulie 1995, și după 29 de zile de ședințe, cea de-a 15-a cameră penală mare a tribunalului regional din Wuppertal l-a condamnat pe reclamant la șapte ani de închisoare pentru atentare la pudoare asupra copilului combinată cu atentare la pudoare asupra minorului de o persoană cu autoritate asupra acestuia și relații sexuale între rude în trei cazuri, pentru atentare la pudoare asupra minorului de o persoană cu autoritate asupra acestuia în patru cazuri, dintre care trei cu relații sexuale între rude, precum și pentru relații sexuale între rude în șapte cazuri, în conformitate cu articolele 173, 174 și 176 din codul penal (

Strafgesetzbuch

).

În cursul ședinței, tribunalul a audiat numeroși martori și experți, în special medici și psihologi, care au urmărit Domnișoara M., care primise îngrijiri psihoterapeutice continue, făcuse mai multe internări în clinică și comisese două tentative de sinucidere.

Tribunalul a audiat de asemenea pe reclamant, precum și pe Domnișoara M. A audiat-o pe aceasta din urmă timp de trei zile consecutive în absența reclamantului, dar în prezența avocatului reclamantului, fără ca acesta din urmă să fi avut posibilitatea de a interoga Domnișoara M. După ce avocatul reclamantului și acesta din urmă și-au anunțat intenția de a pune numeroase întrebări Domnișoarei M., aceasta din urmă, având în vedere starea sa de sănătate, atestată de un certificat medical, nu mai era în stare de a fi interogată. A invocat dreptul ei de a refuza mărturisire (

Zeugnisverweigerungsrecht

) pe care i-l conferă art. 52 §§ 1 și 3 din codul de procedură penală (

Strafprozessordnung

- a se vedea Drepturile și practica internă relevante mai jos).

Avocatul reclamantului a cerut atunci tribunalului regional să dispună o nesoluționare a cauzei (

Einstellung des Verfahrens

), din motiv că imposibilitatea pentru el de a interoga Domnișoara M. la ședință încalcă art. 240 § 2 din codul de procedură penală (a se vedea Drepturile și practica internă relevante mai jos) și art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție. Tribunalul a respins cererea.

În hotărârea sa, tribunalul a descris în detaliu abuzurile sexuale suferite de Domnișoara M. din partea reclamantului în mod repetat de când avea patru ani.

Tribunalul a efectuat apoi o analiză foarte detaliată a credibilității mărturisirilor colectate la ședință, și în special a declarațiilor reclamantului și ale Domnișoarei M.. A examinat în special în mod aprofundat comportamentul și motivele acesteia din urmă, observând constanța declarațiilor ei, susținute de numeroase mărturii, și a respins argumentele reclamantului cu privire la influența nefastă a terapeuților.

Tribunalul a amintit (p. 68 a hotărârii) că la 25 februarie 1989, Domnișoara M. fusese auditată timp de mai multe ore de judecătorul de instrucție al tribunalului de instanță din Wuppertal. În cursul acestui interviu, trebuia să răspundă la numeroase întrebări ale judecătorului precum și ale avocatului reclamantului. Tribunalul a observat epreuva pe care o reprezenta pentru Domnișoara M. faptul de a relata în detaliu abuzurile suferite, care o agitau din nou foarte puternic în interior, deoarece trebuia de fiecare dată să revă abuzurile suferite («

wühlten M. innerlich erneut sehr auf, weil sie immer wieder während der Schilderungen ihren Missbrauch durchleben musste

»).

Tribunalul a subliniat în continuare dificultățile Domnișoarei M. în a evoca traumele suferite și a notat

«

că de fiecare dată, și mai recent la ședința principală, ea era capabilă să evoke detalii dureroase și amintiri doar cu un efort supraumân

» («

die für sie schmerzlichen Details und Erinnerungen vermochte sie stets, zuletzt in der Haupverhandlung, nur unter grösster innerer Überwindung mitzuteilen

»).

Tribunalul a adăugat

:

«

La lumina bolii psihosomatice descrise mai sus și a consecințelor post-traumatice grave se explică și faptul că Domnișoara M. nu era în stare să revă în cursul ședinței principale istoria traumelor sale fără greșeli. Camera a putut observa la audirea ei cât de sensibil reacționează și astazi getuina atunci când trebuie să evoke detalii ale abuzului sexual suferit, ceea ce este și azi incapabilă s-o facă fără prejudiciu pentru ea. Aceasta este în special cazul atunci când trebuie să dea indicații cu privire la propriile sentimente în timp ce suferise abuzul sexual infligit de inculpat, pentru că în acele momente ea sufocă și astazi aproape sub greutatea vinovăției și rușinii ei. Contrar susținerii apărării, camera nu a observat decepție sau ticăloșie din partea ei.

»

(«

Vor dem Hintergrund ihrer oben geschilderten psychosomatischen Erkrankung und den entsprechenden gravierenden Folgeerscheinungen wird auch erklärlich, dass M. letzlich nicht in der Lage war, in der Hauptverhandlung erneut ihre Missbrauchsgeschichte folgenlos zu durchleben. Die Kammer vermochte anlässlich ihrer Vernehmung einen Eindruck zu gewinnen, wie emfindsam die Zeugin auch heute noch reagiert, wenn sie Einzelheiten über den sexuellen Missbrauch schildern soll, wozu sie immer noch nicht ohne Beeinträchtigung in der Lage ist. Als besonders gravierend stellte sich der Eingriff in sie dar, wenn sie Angaben zu eigenen Empfindungen während der sexuellen Übergriffe des Angeklagten tätigen sollte, da sie in diesen Momenten von der Stärke ihrer Schuldgefühle und der Scham, die sie wegen ihrer Gefühle auch heute noch empfindet, nahezu erdrückt wurde. Die von der Verteidigung der Zeugin attestierte Verschlagenheit und Glattzüngigkeit, vermochet die Kammer insoweit nicht zu erkennen

»).

Tribunalul regional a constatat că reclamantul a acționat în mod deliberat și că era conștient de vinovăția sa, deoarece nu înceta continuu, cu ajutorul amenințărilor, să-și ordeneze fiicei să tăcă.

Ca circumstanțe atenuante, tribunalul a luat în considerare faptul că reclamantul nu fusese niciodată condamnat până atunci, că se investise în profesia sa pentru a-și susține familia și că durata procedurii penale și a detenției provizorii era lungă.

Cu toate acestea, ca circumstanțe agravante, tribunalul a reținut durata și natura abuzurilor pe care le-a infligit reclamantul fiicei sale de la vârsta de patru ani, precum și «

intensitatea ridicată a situațiilor individuale

» (

die hohe Intensität der Einzelfälle

), care nu făcuse decât să se agraveze în cursul anilor. Tribunalul a subliniat că reclamantul a abuzat în mod obraznic (

in schamloser Weise

) și brutal (

grob

) de căutarea naturală de afecțiune paternală din partea copilului și a

transformat aceste abuzuri în practică obișnuită. I-a redus fiica la nivel de obiect sexual, mereu la dispoziția sa, împiedicând astfel dezvoltarea ei sexuală normală. În ceea ce privește diferitele infracțiuni, tribunalul a observat că reclamantul a abuzat de fiica sa în mod brutal și egoist, forțând-o la practici sexuale deosebit de umilitoare, pentru a o menține supusă, în timp ce ea încerca în zadar, prin crize de mâncare în exces și vomitări, să se sustragă controlului lui. În ciuda încercărilor ulterioare ale fiicei sale de a se depărta de el și de a deveni autonomă, el a continuat s-o persecute cu arzător și a implicat-o chiar în relațiile pe care el și soția sa le avuseră cu un cuplu schimbist.

Având în vedere toate aceste circumstanțe și traumele grave suferite de Domnișoara M., pentru care asistența psihologică va rămâne indispensabilă într-un viitor nedeterminat, tribunalul a stabilit cuantumul pedepsei.

La 17 iulie 1996, la cererea de revizuire a reclamantului, Curtea Federală de Justiție a modificat verdictul în ceea ce privește reclamantul a fost găsit vinovat de atentare la pudoare asupra copilului în trei cazuri, pentru atentare la pudoare asupra minorului de o persoană cu autoritate asupra acestuia în trei cazuri cu relații sexuale între rude, și pentru relații sexuale între rude în șapte cazuri, dar fără a modifica cuantumul pedepsei. Curtea Federală a respins de asemenea cererea de revizuire a reclamantului, care solicitase o nesoluționare a cauzei pentru viciu de procedură prin încălcarea articolului 266 § 1 din codul de procedură penală, din motiv că procuratura avusese, în rechizitoriul seu din 11

ianuarie

1995 inclus în procedura principală, suficiente baze pentru faptele menționate în rechizitoriul seu din 14 august 1989, și că consimțământul reclamantului ar fi fost necesar doar dacă procuratura ar fi emis acuzații suplimentare în cursul ședinței principale.

La 12 noiembrie 1996, Curtea Constituțională Federală (

Bundesverfassungsgericht

), hotărând într-o comisie de trei membri, a decis să nu admită cererea de revizuire a reclamantului.

B.

Dreptul și practica internă relevante

art. 240 § 2, prima propoziție, din codul de procedură penală prevede că președintele tribunalului trebuie să autorizeze procuratura, inculpatul și avocatul apărării să interogeze respectiv inculpatul, martorii și experții.

Conform articolului 247, a doua și a treia propoziție, din codul de procedură penală, tribunalul poate audia martorul în absența inculpatului dacă sunt de temut consecințe grave pentru sănătatea martorului («

wenn die dringende Gefahr eines schwerwiegenden Nachteils für [die] Gesundheit [des Zeugen] besteht

»). De îndată ce inculpatul este din nou prezent la ședință, președintele trebuie să informeze inculpatul cu privire la esențialul din cuprinsul declarațiilor făcute în absența lui («

von dem wesentlichen Inhalt dessen zu unterrichten, was während seiner Abwesenheit ausgesagt oder sonst verhandelt worden ist

»).

art. 52 § 1 din codul de procedură penală permite în special părinților în linie dreaptă ai inculpatului să refuze mărturisire.

art. 52 § 3, a doua propoziție, prevede că persoanele care și-au renunțat la dreptul de a refuza mărturisire, pot, în cursul auderii lor, se retrage și să facă din nou uz al dreptului lor.

Conform jurisprudenței constante a Curții Federale de Justiție, această restricție a drepturilor apărării trebuie luată în considerare de tribunalul competent în cadrul aprecierii probelor. Astfel, în special, se cuvine să se examineze în ce măsură declarațiile martorului sunt susținute sau contestate de alte mijloace de probă, precum și relevanța acestor declarații.

PLÂNGERI

Reclamantul susține la titlu principal că imposibilitatea pentru avocatul sau de a interoga Domnișoara M. ca martor principal la ședință în 1995 a încălcat drepturile apărării garantate de art. 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție. De asemenea, susține că nu a beneficiat de o judecată echitabilă, deoarece Curtea Federală de Justiție ar fi neglijat faptul că consimțământul inculpatului era necesar pentru a include acuzațiile suplimentare ale procuraturii în procedura principală.

ÎN DREPT

:

«

(...)

d.) să interoghez sau să facă interogată martorii de acuzare și să obțină chemarea și interogarea martorii de apărare în aceleași condiții ca martorii de acuzare.

»

Guvernul subliniază că de mai multe ori, Domnișoara M. comisese acte de auto-vătămare după ce fusese auditată în prezența inculpatului în cursul procedurii anterioare, ceea ce necesita audirea ei în absența inculpatului în cursul ședinței din fața tribunalului regional din Wuppertal în 1995, pentru a-i proteja starea de sănătate (art. 247 § 2 din codul de procedură penală). În plus, în hotărârea sa din 6 iulie 1995, tribunalul regional a ținut cont de restricțiile drepturilor apărării reclamantului în cadrul aprecierii probelor, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții Federale de Justiție în materie, Domnișoara M. având invocat dreptul ei de a refuza mărturisire după trei zile de audiere. În sfârșit, în cursul diferitelor proceduri, aceasta din urmă fusese auditată de trei ori în prezența avocatului reclamantului, care fusese în stare s-o interoghez de două ori.

Reclamantul contrazice susținând că condamnarea sa se baza în esență pe declarațiile Domnișoarei M., pe care nici el, nici avocatul sau nu putuseră s-o interoghez în cursul ședinței, deoarece aceasta, după ce fusese auditată de tribunalul regional, invocase dreptul ei de a nu mărturisi. Consideră că pentru a asigura o judecată echitabilă, el însuși sau avocatul sau ar fi trebuit să aibă posibilitatea de a interoga Domnișoara M. după audirea ei de tribunalul regional cu privire la diferitele capete de acuzare. Adaugă că audierile anterioare nu puteau fi luate în considerare, dat fiind că în 1989, infracțiunile care i se reprochau în rechizitoriul din 11 ianuarie 1995 nu erau cunoscute, și că declarațiile Domnișoarei M. la audiere în 1992 nu putuseră fi utilizate din motive procedurale.

Curtea amintește că garanțiile paragrafului 3 al articolului 6 din Convenție reprezintă aspecte particulare ale dreptului la o judecată echitabilă garantat în general de §1 al aceleiași dispoziții. Din acest motiv, consideră potrivit să examineze plângerile reclamantului sub aspectul celor două texte combinate (a se vedea, printre multe altele, hotărârile Van Mechelen și alții c. Țări de Jos din 23 aprilie 1997,

Culegerea hotărârilor și deciziilor

1997-III, p. 711, § 49, și Foucher c. Franța din 18 martie 1997,

Culegere

1997-II, p. 464, § 30).

Admisibilitatea probelor ține în primul rând de regulile dreptului intern și revine în principiu jurisdicțiilor naționale de a aprecia elementele colectate de ele. Nu intră în competența Curții să substituie propria ei apreciere a faptelor pe cea a jurisdicțiilor interne sau să se pronunțe cu privire la faptul dacă depozițiile martorii au fost drept admise ca dovezi. Sarcina ei constă în a cerceta dacă procedura examinată în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a dovezilor are un caracter echitabil (a se vedea în special hotărârea Asch

c.

Austria din 26

aprilie 1991, seria A nr. 203, p. 10, §§ 25 și 26, decizia Comisiei în cauza Finkensieper c. Țări de Jos, §

54, nr.

19525/92, 17.05.95, și

S.E c. Italia

(decizie), nr. 36686/97, 12.01.1999).

Elementele de probă trebuie în general să fie produse în fața inculpatului în ședință publică, în vederea unui debate contradictoriu. Din aceasta nu rezultă în orice caz că depunerea martorului trebuie să se facă mereu în sala de judecată și în public pentru a putea servi ca dovadă

; în special, aceasta poate fi imposibilă în anumite cazuri. Utilizarea în acest fel a depozițiilor de la faza instrucției preliminare nu se lovește în sine de paragrafele 3 d) și 1 ale articolului 6, sub rezerva respectării drepturilor apărării. De regulă, ele impun să se acorde inculpatului o oportunitate adecvată și suficientă de a contesta o mărturie de acuzare și de a interoga autorul ei, la momentul depunerii sau mai târziu (a se vedea hotărârea Asch citată, p. 10, §

27,

precum și decizia Finkensieper citată, § 55, decizia S.E. citată, și hotărârea Ferrantelli și Santangelo c. Italia din 7 august 1996,

Culegere

1996-III, p. 950, § 51).

De altfel, Curtea subliniază particularitățile procedurilor penale în materie de viol și alte delicte sexuale. Aceste proceduri constituie într-adevăr o încercare pentru victimă, și trebuie luată în considerare necesitatea de a-i proteja viața privată. Din acest motiv, pare legitim că anumite măsuri să fie luate pentru a proteja victima, cu condiția că acestea pot fi conciliate cu exercitarea efectivă și adecvată a drepturilor apărării (decizia Finkensieper citată, § 67).

În speță, Curtea observă că tribunalul regional din Wuppertal auditase Domnișoara M. timp de trei zile consecutive la ședință în 1995, în prezența avocatului reclamantului, înainte ca aceasta să se declare incapabilă să continue, din motiv că starea ei de sănătate, atestată de un certificat medical, și că invocă dreptul ei de a nu mărturisi prevăzut de art. 52

§

3, a doua propoziție, din codul de procedură penală (a se vedea Drepturile și practica internă relevante mai sus).

Desigur, Domnișoara M. nu a putut apoi să fie interogată de avocatul reclamantului la această ședință.

Cu toate acestea, după cum tribunalul regional a amintit în hotărârea sa din 6 iulie 1995, avocatul pusese numeroase întrebări în cursul apariției Domnișoarei M. în fața judecătorului de instrucție la 25 februarie 1989, apariție care durasezemintsprezece ore. De altfel, avocatul reclamantului putuse de asemenea s-o interoghez pe Domnișoara M. în cursul unei prime ședințe în fața tribunalului regional din Wuppertal în 1992, chiar dacă era în fața unei alte camere a acestui tribunal.

În cursul diferitelor proceduri, Domnișoara M. fusese deci auditată de trei ori în prezența avocatului reclamantului, o dată în cursul instrucției preliminare și de două ori la o ședință în fața tribunalului regional, avocatul reclamantului având de două ori posibilitatea de o interoga în mod contradictoriu.

Curtea observă de altfel că, în hotărârea sa din 6 iulie 1995, tribunalul regional din Wuppertal a datorat să ține cont de restricțiile drepturilor apărării reclamantului în cadrul aprecierii probelor, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții Federale de Justiție în materie, după ce Domnișoara M. invocase dreptul ei de a nu mărturisi la ședință în 1995

:

- pe de o parte, tribunalul regional analizase în mod foarte detaliat credibilitatea mărturisirilor colectate la ședință, în particular acelea ale Domnișoarei M. și ale reclamantului, și răspunsese la argumentele ridicate de avocatul reclamantului

;

- pe de altă parte, tribunalul regional nu se bazase exclusiv pe mărturisirea Domnișoarei M. la ședință înainte de a concluziona vinovăția reclamantului

; se bazase de asemenea pe declarațiile numeroși martori și experți, care fuseseră audiți în cursul celor 29 de zile de ședințe în 1995. De altfel, dispunea de o expertiză psihologică precum și de peste o sută de scrisori pe care Domnișoara M. le adresase terapeutului ei și în care descria abuzurile sexuale de care fusese victimă.

De altfel, tribunalul regional sublinease gravitatea traumelor suferite de Domnișoara M. de la vârsta sa cea mai mică și o durată foarte lungă, și epreuva pe care o reprezenta pentru ea evocarea detaliată a abuzurilor sexuale suferite.

Având în vedere toate aceste elemente, și în special natura particulară a infracțiunilor în cauză, precum și faptul că în ansamblu reclamantul beneficiase o procedură contradictoriu în cursul căreia putuse contesta toți argumentele prezentate de martori, inclusiv pe acelea prezentate de Domnișoara M., Curtea estimează că imposibilitatea pentru avocatul reclamantului de o interoga pe aceasta la ședință în 1995 nu a privat reclamantul de o judecată echitabilă.

Rezultă din aceasta că această plângere este în mod clar neîntemeiată în sensul articolului

35 § 3 din Convenție.

2.

Reclamantul susține de asemenea că nu a beneficiat de o judecată echitabilă în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, deoarece Curtea Federală de Justiție ar fi neglijat faptul că consimțământul inculpatului era necesar pentru a include acuzațiile suplimentare ale procuraturii în procedura principală.

Guvernul observă mai întâi că procuratura retrasese rechizitoriul din 24 octombrie 1994, și că cel din 11 ianuarie 1995 nu cuprindea noi acuzații, ci simplificase specificitățile și detaliasele fiecare capetă de acuzare. Constată apoi că, contrar susținerii reclamantului, consimțământul inculpatului nu era necesar în conformitate cu art. 266 § 1 din codul de procedură penală, deoarece rechizitoriul din 11 ianuarie 1995 nu era în realitate o acuzație suplimentară (

Nachtragsklage

).

Curtea amintește

că conform articolului 19 din Convenție ea are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor rezultând din Convenție pentru Părțile contractante. În special, nu îi revine să cunoască erorile de fapt sau de drept pretinse comise de o jurisdicție internă, decât dacă și în măsura în care ar fi putut dăuna drepturilor și libertăților protejate de Convenție. De altfel, dacă Convenția garantează în articolul seu 6 dreptul la o judecată echitabilă, ea nu reglementează totuși admisibilitatea dovezilor sau aprecierea lor, materie care ține deci în primul rând de dreptul intern și de jurisdicțiile naționale (a se vedea hotărârile Schenk c.

Elveția din 12

iulie 1988, seria A nr. 140, p. 29, §§ 45-46, și Garcia Ruiz c. Spania din 21 ianuarie 1999, § 28).

Din aceasta, decizia Curții Federale de Justiție, care estimase în speță că procuratura sustinusese suficient faptele deja menționate în rechizitoriul din 14 august 1989 în rechizitoriul seu din 11 ianuarie 1995 inclus în procedura principală, și că nu se agita în realitate de acuzații suplimentare, ține de interpretarea dreptului intern supusă aprecierii tribunalelor interne.

Rezultă din aceasta că această plângere este de asemenea în mod clar neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Vincent

Berger

Antonio

Pastor Ridruejo

Grefier

Președinte

QUATRIEME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 37225/97

présentée par N. F. B.

contre l’Allemagne

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 18 octobre 2001 en une chambre composée de

MM.

A.

Pastor Ridruejo

,

président

,

G.

Ress

,

L.

Caflisch

,

I.

Cabral Barreto

,

M

me

N.

Vajić

,

M.

J.

Hedigan

,

M

me

S.

Botoucharova

,

juges

,

et

de

M.

V.

Berger

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 12 mai 1997 et enregistrée le 4

août

1997,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. N. F. B., est un ressortissant allemand, né en 1943 et résidant à Eberberg. Il est représenté devant la Cour par M

e

Reimer, avocat à Velbert (Allemagne).

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 25 février 1989, dans le cadre d’une information judiciaire ouverte à l’encontre du requérant, soupçonné d’avoir commis des abus sexuels sur sa propre fille, Mlle M., le juge d’instruction auprès du tribunal d’instance (

Amtsgericht

) de Wuppertal, entendit cette dernière en présence de l’avocat du requérant, pendant plusieurs heures. Lors de cette audition, l’avocat du requérant posa de nombreuses questions à Mlle M.

Par un acte d’accusation (

Anklageschrift

) du 14 août 1989, le parquet de Wuppertal renvoya le requérant devant le tribunal régional de Wuppertal pour abus sexuels commis sur sa fille, née en décembre 1967, pendant la période allant de début 1972 à novembre 1987. L’acte d’accusation mentionnait sept témoins, dont un expert.

Le 28 octobre 1991, le tribunal régional (

Landgericht

) de Wuppertal émit un mandat d’arrêt (

Haftbefehl

) à l’encontre du requérant pour les mêmes motifs. Le même jour, le requérant fut incarcéré à la maison d’arrêt de Wuppertal.

Par un jugement du 3 février 1992, et après 15 jours d’audience, le tribunal régional de Wuppertal condamna le requérant à huit ans de réclusion criminelle pour attentat à la pudeur sur enfant (

sexueller Missbrauch von einem Kind

) dans au moins 80 cas, sur mineure par une personne ayant autorité sur elle (

sexueller Missbrauch von einem Schutzbefohlenen

) dans au moins 200 cas, et pour relations sexuelles entre parents (

Beischlaf zwischen Verwandten

) dans au moins 150 cas.

Au cours de l’audience, le tribunal entendit Mlle M. et l’avocat du requérant put également l’interroger.

Le 10 juin 1994, sur recours en révision du requérant, la Cour fédérale de justice (

Bundesgerichtshof

) annula le jugement précédent, au motif qu’il y avait prescription pour certains des délits et que ces derniers ne pouvaient être qualifiés d’infraction continue. Elle renvoya l’affaire devant une autre chambre pénale du tribunal régional de Wuppertal.

Les 24 octobre 1994 et 11 janvier 1995, le parquet de Wuppertal précisa et étaya chaque chef d’accusation à l’encontre du requérant. Les actes d’accusation mentionnaient vingt-cinq témoins, dont une quinzaine étaient des psychologues et des médecins cités comme experts.

Le 16 janvier 1995, le parquet retira son acte d’accusation du 24 octobre 1994.

Par une décision du 6 mars 1995, le tribunal régional de Wuppertal indiqua que seuls les chefs d’accusation figurant dans l’acte d’accusation du 11 janvier 1995 faisaient l’objet de la présente procédure.

Par un jugement du 6 juillet 1995, et après 29 jours d’audience, la 15e grande chambre pénale du tribunal régional de Wuppertal condamna le requérant à sept ans de réclusion criminelle pour attentat à la pudeur sur enfant combiné avec attentat à la pudeur sur mineure par une personne ayant autorité sur elle et relations sexuelles entre parents dans trois cas, pour attentat à la pudeur sur mineure par une personne ayant autorité sur elle dans quatre cas, dont trois avec relations sexuelles entre parents, ainsi que pour relations sexuelles entre parents dans sept cas, conformément aux articles 173, 174 et 176 du code pénal (

Strafgesetzbuch

).

Au cours de l’audience, le tribunal entendit de nombreux témoins et experts, notamment des médecins et des psychologues, qui avaient suivi Mlle M., laquelle avait reçu de manière continue des soins psychothérapeutiques, fait plusieurs séjours en clinique et commis deux tentatives de suicide.

Le tribunal entendit également le requérant, ainsi que Mlle M. Il entendit cette dernière pendant trois jours de suite en l’absence du requérant, mais en présence de l’avocat du requérant, sans que ce denier ait eu la possibilité d’interroger Mlle M. Après que l’avocat du requérant et ce dernier avaient annoncé qu’ils avaient l’intention de poser de nombreuses questions à Mlle

M., celle-ci, eu égard à son état de santé, attesté par un certificat médical, n’était plus en état d’être interrogée. Elle invoqua son droit à refuser de témoigner (

Zeugnisverweigerungsrecht

) que lui confère l’article 52 §§ 1 et 3 du code de procédure pénale (

Strafprozessordnung

- voir Droit et pratique internes pertinents ci-dessous).

L’avocat du requérant demanda alors au tribunal régional d’ordonner un non-lieu (

Einstellung des Verfahrens

), au motif que l’impossibilité pour lui d’interroger Mlle M. à l’audience méconnaissait l’article 240 § 2 du code de procédure pénale (voir Droit et pratique internes pertinents ci-dessous) et l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. Le tribunal rejeta la demande.

Dans son jugement, le tribunal décrivit en détail les sévices sexuels subis par Mlle M. de la part du requérant de manière répétée depuis qu’elle avait l’âge de quatre ans.

Le tribunal procéda ensuite à une analyse très détaillée de la crédibilité des témoignages recueillis à l’audience, et surtout de celle des déclarations du requérant et de Mlle M.. Il examina notamment de manière approfondie le comportement et les motifs de cette dernière, relevant la constance de ses déclarations, étayées par de nombreux témoignages, et réfuta les arguments du requérant quant à l’influence néfaste des thérapeutes.

Le tribunal rappela (p. 68 du jugement) que le 25 février 1989, Mlle M. avait été entendue pendant plusieurs heures par le juge d’instruction auprès du tribunal d’instance de Wuppertal. Au cours de cet entretien, elle avait dû répondre à de nombreuses questions du juge ainsi que de l’avocat du requérant. Le tribunal releva l’épreuve que représentait pour Mlle M. le fait de relater en détail les sévices subis, qui la secouaient à nouveau très fortement intérieurement, puisqu’elle devait à chaque fois revivre les sévices subis («

wühlten M. innerlich erneut sehr auf, weil sie immer wieder während der Schilderungen ihren Missbrauch durchleben musste

»).

Le tribunal mit encore l’accent sur les difficultés de Mlle M. à évoquer les traumatismes subis et nota

«

qu’à chaque fois, et en dernier lieu lors de l’audience principale, elle n’était capable d’évoquer des détails douloureux et des souvenirs qu’au prix d’un effort surhumain

» («

die für sie schmerzlichen Details und Erinnerungen vermochte sie stets, zuletzt in der Haupverhandlung, nur unter grösster innerer Überwindung mitzuteilen

»).

Le tribunal ajouta

:

«

A la lumière de sa maladie psychosomatique décrite ci-dessus et des conséquences post-traumatiques graves s’explique aussi le fait que Mlle M. n’était pas en mesure de revivre au cours de l’audience principale l’histoire de ses traumatismes sans failles. La chambre a pu se rendre compte lors de son audition à quel point le témoin réagit encore aujourd’hui de manière très sensible lorsqu’elle doit évoquer les détails des sévices sexuels subis, ce dont elle est encore aujourd’hui incapable sans préjudice pour elle. C’est surtout le cas lorsqu’elle doit donner des indications sur son propre ressenti durant les sévices sexuels infligés par l’accusé, car dans ces moments-là elle suffoque encore aujourd’hui presque sous le poids de sa culpabilité et de sa honte. Contrairement à ce que soutient la défense, la chambre n’a pas relevé de fourberie ou de sournoiserie de sa part.

»

(«

Vor dem Hintergrund ihrer oben geschilderten psychosomatischen Erkrankung und den entsprechenden gravierenden Folgeerscheinungen wird auch erklärlich, dass M. letzlich nicht in der Lage war, in der Hauptverhandlung erneut ihre Missbrauchsgeschichte folgenlos zu durchleben. Die Kammer vermochte anlässlich ihrer Vernehmung einen Eindruck zu gewinnen, wie emfindsam die Zeugin auch heute noch reagiert, wenn sie Einzelheiten über den sexuellen Missbrauch schildern soll, wozu sie immer noch nicht ohne Beeinträchtigung in der Lage ist. Als besonders gravierend stellte sich der Eingriff in sie dar, wenn sie Angaben zu eigenen Empfindungen während der sexuellen Übergriffe des Angeklagten tätigen sollte, da sie in diesen Momenten von der Stärke ihrer Schuldgefühle und der Scham, die sie wegen ihrer Gefühle auch heute noch empfindet, nahezu erdrückt wurde. Die von der Verteidigung der Zeugin attestierte Verschlagenheit und Glattzüngigkeit, vermochet die Kammer insoweit nicht zu erkennen

»).

Le tribunal régional estima que le requérant avait agi délibérément et qu’il était conscient de sa culpabilité puisqu’il n’avait cessé, à l’aide de menaces, d’enjoindre à sa fille de se taire.

Comme circonstances atténuantes, le tribunal prit en compte le fait que le requérant n’avait jamais été condamné jusqu’à présent, qu’il s’était investi dans son métier afin de subvenir aux besoins de sa famille et que la durée de la procédure pénale et de la détention provisoire était longue.

Cependant, comme circonstances aggravantes, le tribunal retint la durée et la nature des sévices que le requérant avait fait subir à sa fille dès l’âge de quatre ans, ainsi que la «

haute intensité des situations individuelles

» (

die hohe Intensität der Einzelfälle

), qui n’avait fait que s’aggraver au cours des années. Le tribunal souligna que le requérant avait abusé de manière impudente (

in schamloser Weise

) et brutale (

grob

) de la recherche naturelle d’affection paternelle de la part de l’enfant et avait

transformé ces abus en pratique courante. Il avait dégradé sa fille en objet sexuel, toujours à sa disposition, empêchant ainsi son développement sexuel normal. Pour ce qui était des différentes infractions, le tribunal releva que le requérant avait abusé de sa fille de manière brutale et égoïste en la forçant à des pratiques sexuelles particulièrement humiliantes, afin de la garder soumise, alors qu’elle tentait vainement, par des crises de boulimie et de vomissements, de se soustraire à son emprise. Malgré les tentatives ultérieures de sa fille de se détacher de lui et de devenir autonome, il continua à la poursuivre avec acharnement et l’impliqua même dans les relations que lui même et sa femme avaient eues avec un couple échangiste.

Eu égard à toutes ces circonstances et aux graves traumatismes subis par Mlle M., pour qui une assistance psychologique demeurera indispensable dans un avenir indéterminé, le tribunal fixa le quantum de la peine.

Le 17 juillet 1996, sur recours en révision du requérant, la Cour fédérale de justice modifia le verdict en ce que le requérant fut reconnu coupable d’attentat à la pudeur sur enfant dans trois cas, pour attentat à la pudeur sur mineure par une personne ayant autorité sur elle dans trois cas avec relations sexuelles entre parents, et pour relations sexuelles entre parents dans sept cas, mais sans modifier le quantum de la peine. La Cour fédérale rejeta par ailleurs le recours du requérant, qui avait requis un non-lieu pour vice de procédure pour méconnaissance de l’article 266 § 1 du code de procédure pénale, au motif que le parquet avait, dans son acte d’accusation du 11

janvier

1995 inclus dans la procédure principale, suffisamment étayé les faits mentionnés dans son acte d’accusation du 14 août 1989, et que le consentement du requérant n’aurait été requis que si le parquet avait émis des accusations supplémentaires au cours de l’audience principale.

Le 12 novembre 1996, la Cour constitutionnelle fédérale (

Bundesverfassungsgericht

), statuant en comité de trois membres, décida de ne pas retenir le recours du requérant.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

L’article 240 § 2, première phrase, du code de procédure pénale prévoit que le président du tribunal doit autoriser le parquet, l’accusé et l’avocat de la défense à interroger respectivement l’accusé, les témoins et les experts.

En vertu de l’article 247, deuxième et troisième phrase, du code de procédure pénale, le tribunal peut entendre le témoin en l’absence de l’accusé si des conséquences graves pour la santé du témoin sont à craindre («

wenn die dringende Gefahr eines schwerwiegenden Nachteils für [die] Gesundheit [des Zeugen] besteht

»). Dès que l’accusé est de nouveau présent à l’audience, le président doit informer l’accusé de l’essentiel du contenu des déclarations faites en son absence («

von dem wesentlichen Inhalt dessen zu unterrichten, was während seiner Abwesenheit ausgesagt oder sonst verhandelt worden ist

»).

L’article 52 § 1 du code de procédure pénale permet notamment aux parents en ligne directe de l’accusé de refuser de témoigner.

L’article 52 § 3, deuxième phrase, prévoit que les personnes qui ont renoncé à leur droit de refuser de témoigner, peuvent, au cours de leur audition, se rétracter et faire de nouveau usage de leur droit.

D’après la jurisprudence constante de la Cour fédérale de justice, cette restriction aux droits de la défense doit être prise en compte par le tribunal compétent dans le cadre de l’appréciation des preuves. Ainsi il convient notamment d’examiner dans quelle mesure les déclarations du témoin sont étayées ou remises en question par d’autres moyens de preuve, ainsi que la portée de ces déclarations.

GRIEFS

Le requérant soutient à titre principal que l’impossibilité pour son avocat d’interroger Mlle M. en tant que témoin principal à l’audience en 1995 a méconnu les droits de la défense garantis à l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. Il allègue également qu’il n’a pas bénéficié d’un procès équitable, car la Cour fédérale de justice aurait méconnu le fait que le consentement de l’accusé était requis pour inclure les accusations additionnelles du parquet dans la procédure principale.

EN DROIT

:

«

(...)

d.) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge.

»

Le Gouvernement souligne qu’à plusieurs reprises, Mlle M. avait commis des actes d’autoagression après avoir été entendue en présence de l’accusé au cours de la procédure antérieure, ce qui nécessitait son audition en l’absence de l’accusé au cours de l’audience devant le tribunal régional de Wuppertal en 1995, afin de préserver son état de santé (article 247 § 2 du code de procédure pénale). De plus, dans son jugement du 6 juillet 1995, le tribunal régional tint compte des restrictions aux droits de la défense du requérant dans le cadre de l’appréciation des preuves, conformément à la jurisprudence constante de la Cour fédérale de justice en la matière, Mlle M. ayant invoqué son droit à refuser de témoigner après trois jours d’audition. Enfin, au cours des différentes procédures, cette dernière avait été entendue à trois reprises en présence de l’avocat du requérant, qui avait pu l’interroger à deux reprises.

Le requérant rétorque que sa condamnation reposait essentiellement sur les déclarations de Mlle M., que ni lui-même ni son avocat n’avaient pu interroger au cours de l’audience, car celle-ci, après avoir été entendue par le tribunal régional, avait invoqué son droit à ne pas témoigner. Il considère qu’afin d’assurer un procès équitable, lui-même ou son avocat aurait dû avoir la possibilité d’interroger Mlle M. après son audition par le tribunal régional sur les différents chefs d’accusation. Il ajoute que les auditions précédentes ne pouvaient entrer en ligne de compte, étant donné qu’en 1989, les infractions qui lui furent reprochées dans l’acte d’accusation du 11 janvier 1995 n’étaient pas connues, et que les déclarations de Mlle M. lors de l’audition en 1992 n’avaient pu être utilisées pour des raisons procédurales.

La Cour rappelle que les garanties du paragraphe 3 de l’article 6 de la Convention représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti au plan général par le paragraphe 1 de cette même disposition. C’est pourquoi elle estime approprié d’examiner les griefs du requérant sous l’angle de deux textes combinés (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Van Mechelen et autres c. Pays-Bas du 23 avril 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-III, p. 711, § 49, et Foucher c. France du 18 mars 1997,

Recueil

1997-II, p. 464, § 30).

La recevabilité des preuves relève au premier chef des règles du droit interne et il revient en principe aux juridictions nationales d’apprécier les éléments recueillis par elles. Il n’entre pas dans les attributions de la Cour de substituer sa propre appréciation des faits à celle des juridictions internes ou de se prononcer sur le point de savoir si des dépositions de témoins ont été à bon droit admises comme preuves. Sa tâche consiste à rechercher si la procédure examinée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des preuves revêt un caractère équitable (voir notamment l’arrêt Asch

c.

Autriche du 26

avril 1991, série A n° 203, p. 10, §§ 25 et 26, la décision de la Commission dans l’affaire Finkensieper c. Pays-Bas, §

54, n°

19525/92, 17.05.95, et

S.E c. Italie

(déc.), n° 36686/97, 12.01.1999).

Les éléments de preuve doivent normalement être produits devant l’accusé en audience publique, en vue d’un débat contradictoire. Il n’en résulte pourtant pas que la déclaration d’un témoin doive toujours se faire dans le prétoire et en public pour pouvoir servir de preuve

; en particulier, cela peut se révéler impossible dans certains cas. Utiliser de la sorte des dépositions remontant à la phase de l’instruction préparatoire ne se heurte pas en soi aux paragraphes 3 d) et 1 de l’article 6, sous réserve du respect des droits de la défense. En règle générale, ils commandent d’accorder à l’accusé une occasion adéquate et suffisante de contester un témoignage à charge et d’en interroger l’auteur, au moment de la déposition ou plus tard (voir l’arrêt Asch précité, p. 10, §

27,

ainsi que la décision Finkensieper précitée, § 55, la décision S.E. précitée, et l’arrêt Ferrantelli et Santangelo c. Italie du 7 août 1996,

Recueil

1996-III, p. 950, § 51).

Par ailleurs, la Cour souligne les particularités des procédures pénales en matière de viol et d’autres délits sexuels. Ces procédures constituent en effet une épreuve pour la victime, et il faut prendre en compte la nécessité de protéger sa vie privée. C’est pourquoi il paraît légitime que certaines mesures soient prises afin de protéger la victime, à condition que celles-ci puissent être conciliées avec l’exercice effectif et adéquat des droits de la défense (décision Finkensieper précitée, § 67).

En l’espèce, la Cour relève que le tribunal régional de Wuppertal avait entendu Mlle M. pendant trois jours de suite à l’audience en 1995, en présence de l’avocat du requérant, avant qu’elle ne se déclare inapte à poursuivre, en raison de son état de santé, attesté par un certificat médical, et qu’elle invoque son droit à ne pas témoigner prévu à l’article 52

§

3, deuxième phrase, du code de procédure pénale (voir Droit et pratique internes pertinents ci-dessus).

Certes, Mlle M. n’a pu alors être interrogée par l’avocat du requérant à cette audience.

Cependant, comme le tribunal régional l’a rappelé dans son jugement du 6 juillet 1995, l’avocat avait posé de nombreuses questions au cours de la comparution de Mlle M. devant le juge d’instruction le 25 février 1989, comparution qui dura plusieurs heures. De plus, l’avocat du requérant avait également pu interroger Mlle M. au cours d’une première audience devant le tribunal régional de Wuppertal en 1992, même si c’était devant une autre chambre de ce tribunal.

Au cours des différentes procédures, Mlle M. avait donc été entendue à trois reprises en présence de l’avocat du requérant, une première fois au cours de l’instruction préparatoire et deux fois lors d’une audience devant le tribunal régional, l’avocat du requérant ayant eu à deux reprises la possibilité de l’interroger de manière contradictoire.

La Cour relève en outre que, dans son jugement du 6 juillet 1995, le tribunal régional de Wuppertal a dûment tenu compte des restrictions aux droits de la défense du requérant dans le cadre de l’appréciation des preuves, conformément à la jurisprudence constante de la Cour fédérale de justice en la matière, après que Mlle M. eut invoqué son droit à ne pas témoigner à l’audience en 1995

:

- d’une part, le tribunal régional a analysé de manière très détaillée la crédibilité des témoignages recueillis à l’audience, en particulier celui de Mlle M. et du requérant, et répondu aux arguments soulevés par l’avocat du requérant

;

- d’autre part, le tribunal régional ne s’est pas fondé exclusivement sur le témoignage de Mlle M. à l’audience avant de conclure à la culpabilité du requérant

; il s’est appuyé également sur les déclarations de nombreux témoins et experts, qui avaient été entendus lors des 29 jours d’audience en 1995. De plus, il disposait d’une expertise psychologique ainsi que de plus d’une centaine de lettres que Mlle M. avait adressées à son psychothérapeute et où elle décrivait les abus sexuels dont elle avait été victime.

Par ailleurs, le tribunal régional a souligné la gravité des traumatismes subis par Mlle M. dès son plus jeune âge et pendant une très longue période, et l’épreuve que représentait pour elle l’évocation détaillée des sévices sexuels subis.

Eu égard à tous ces éléments, et notamment à la nature particulière des infractions en cause, ainsi qu’au fait que dans l’ensemble le requérant a bénéficié d’une procédure contradictoire au cours de laquelle il a pu contester tous les arguments présentés par les témoins, y compris ceux présentés par Mlle M., la Cour estime que l’impossibilité pour l’avocat du requérant d’interroger cette dernière à l’audience en 1995 n’a pas privé le requérant d’un procès équitable.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article

35 § 3 de la Convention.

2.

Le requérant allègue également qu’il n’a pas bénéficié d’un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, car la Cour fédérale de justice aurait méconnu le fait que le consentement de l’accusé était requis pour inclure les accusations additionnelles du parquet dans la procédure principale.

Le Gouvernement relève tout d’abord que le parquet avait retiré l’acte d’accusation du 24 octobre 1994, et que celui du 11 janvier 1995 ne comprenait pas de nouvelles accusations, mais avait simplement concrétisé et détaillé chaque chef accusation. Il constate ensuite que, contrairement à ce que soutient le requérant, le consentement de l’accusé n’était pas nécessaire conformément à l’article 266 § 1 du code de procédure pénale, car l’acte d’accusation du 11 janvier 1995 n’était en réalité pas un acte d’accusation supplémentaire (

Nachtragsklage

).

La Cour rappelle

qu’aux termes de l’article 19 de la Convention elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (voir les arrêts Schenk c.

Suisse du 12

juillet 1988, série A n° 140, p. 29, §§ 45-46, et Garcia Ruiz c. Espagne du 21 janvier 1999, § 28).

Dès lors, la décision de la Cour fédérale de justice, qui avait estimé en l’espèce que le parquet avait suffisamment étayé les faits déjà mentionnés dans l’acte d’accusation du 14 août 1989 dans son acte d’accusation du 11 janvier 1995 inclus dans la procédure principale, et qu’il ne s’agissait en réalité pas d’accusations additionnelles, relève de l’interprétation du droit interne soumise à l’appréciation des tribunaux internes.

Il s’ensuit que ce grief est également manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Vincent

Berger

Antonio

Pastor Ridruejo

Greffier

Président