AFFAIRE C. c. POLOGNE

Dosarul a fost deferit Curții de reclamantă și de guvernul polonez.

La originea sa se află o cerere (nr. 27918/95) împotriva Republicii Poloniei, sesizată Comisiei Europene a Drepturilor Omului („Comisia") de o cetățeană a acestui stat, Z. C. („reclamanta"), pe data de 25 septembrie 1994 în temeiul fostului articol 25 al Convenției de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Guvernul polonez („Guvernul") este reprezentat de agentul său, Krzysztof Drzewicki.

Reclamanta susținea în particular încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție și denunța durata excesivă a procedurii.

Cererea a fost comunicată de Comisie (camera a doua) pe 9 aprilie 1997 Guvernului privitor plângerii referitoare la durata procedurii (art. 6 § 1 din Convenție) și declarată inadmisibilă pentru rest. Ca urmare a unui schimb de memorii, Comisia a declarat restul cererii admisibil pe 14 ianuarie 1998. Ținând seama de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție pe 1 noiembrie 1998, dosarul a fost transferat Comisiei în formația plenară. În raportul din 31 mai 1999 (fostul articol 31 din Convenție), ea formează avizul că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție (22 voturi contra 2).

Cererea a fost atribuită secțiunii a patra a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea dosarului (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Guvernul a depus observații scrise asupra fondului dosarului, dar nu și reclamanta (art. 59 § 1 din regulament). Camera a hotărât după consulta cu părțile că nu era caz de ținut o ședință asupra fondului (art. 59 § 2 in fine din regulament). ÎN FAPT

Pe 29 noiembrie 1989, tribunalul de district repartizează masa succesorală în două părți, cu excepția domeniului agricol care printr-o sentință din 6 decembrie 1988 fusese atribuit în totalitate fratelui reclamantei. Pe 30 martie 1990, tribunalul regional anulează o parte din procedură și respinge cererea pentru rest.

Pe 28 septembrie 1990, Procurorul General introduce la cerere reclamantei un recurs extraordinar în fața Curții Supreme (Sąd Najwyższy). El reprohează tribunalelor că omiseseră să definească terenurile litigioase și să precizeze dacă era vorba efectiv de un domeniu agricol.

Pe 20 decembrie 1990, Curtea Supremă anulează întreaga procedură pentru eroare manifestă de drept și trimite dosarul înapoi la jurisdicția de primă instanță pentru reexaminare. Ea consideră că judecătorii de fond nu demonstraseseră că terenurile în cauză nu intrau în definiția domeniului agricol. Ea precizează de altfel și punctele litigiului care meritau o atenție particulară.

Pe 2 martie 1992, tribunalul de district, jurisdicție de trimitere, refuză atribuirea reclamantei din partea moștenirii cuprinzând domeniu. Pe 17 februarie 1993, tribunalul regional anulează această decizie și trimite dosarul pentru reexaminare în fața primilor judecători, solicitând-le o atenție particulară la directivele Curții Supreme.

Ca urmare a ședinței din 28 septembrie 1993, prin decizie din 12 octombrie 1993, tribunalul de district refuză din nou reclamantei moștenirea domeniului. După ședința din 15 decembrie 1994, pe 29 decembrie 1994 tribunalul regional respinge apelul reclamantei.

Pe 28 iunie 1995, ministrul Justiției introduce un nou recurs extraordinar la cerere reclamantei. El reprohează tribunalelor neluare în considerare a tuturor elementelor indirecte a definiției unui domeniu agricol, elemente altele decât suprafața terenului în cauză.

Pe 22 noiembrie 1995, Curtea Supremă anulează din nou procedura pentru eroare manifestă de drept și trimite dosarul pentru reexaminare în fața tribunalului de district recomandând criterii sub unghiul cărora convenea analizare dosarului și precizând indicii de natură a defini un domeniu agricol.

Ședința fusese fixată la 26 aprilie 1996. Totuși, nu a avut loc deoarece reclamanta făcu o cerere de amânare, primită de tribunal. Judecătorul încurcat cu prezentul dosar dirija și altul la care reclamanta era parte. La ședința din 25 mai 1996, el informează părțile de cerere reclamantei tendând îl recuza în altul dosar. Ședința următoare fusese fixată la 27 septembrie 1996. Nici aceasta nu a avut loc, deoarece pe 14 august 1996, reclamanta depusese o cerere tendând recuzarea aceluiași judecător al prezentului dosar.

Reclamanta făcu o cerere tendând conservarea integră a obiectului litigiului până la sfârșitul procedurii (zwrot wniosku o zabezpieczenie, wniosku o stwierdzenie nabycia spadku). Pe 18 martie, 26 martie și 5 aprilie 1996, tribunalul de district cerută reclamantei umplere lacune forma dosarului prezentând copie cererii sale. Față inacțiune reclamantei, pe 11 iulie tribunalul ordonă restituire cererii (zwrot wniosku) acesteia. Pe 5 august 1996, tribunalul de district declară apelul reclamantei inadmisibil în măsura în care un asemenea recurs nu era prevăzut în dreptul polonez, apel respins pe 30 octombrie 1996 de tribunalul regional. După ce aceasta umplură lacunele în cauză, pe 22 iulie 1996 tribunalul de district anulează ordonanța sa.

Pe 14 august 1996, reclamanta depune o cerere tendând recuzarea judecătorului O., pe motiv că ar fi parțial. Pe 20 august 1996, tribunalul de district respinge cererea. Pe 27 august 1996 reclamanta face apel, respins pe 24 septembrie 1996 de tribunalul de district pentru forclusiune. Deci, ședința prevăzută la 9 octombrie 1996 pentru examinare fond dosarului tre să fie amânată la 7 aprilie 1997. Pe 29 noiembrie 1996, tribunalul de district respinge o nouă cerere revocație judecător și aplică amendă reclamantei. Pe 24 martie 1997, președintele tribunalului amână data ședinței de 7 la 14 aprilie, în măsura în care prin eroare două dosare fuseau prevăzute pentru aceeași dată. Părțile fuseseră avertizate schimbare. Ședința fixată la 14 aprilie fusease de altfel amânată la cerere parte adversă. Data nouă fusese fixată la 14 mai 1997. Totuși ședința aceasta nu a avut loc, deoarece tribunalul era obligat acoge noi piese prezentate de părți. Ședința următoare a avut loc 27 iunie 1997, dar fusease ajourată în cursul ședinței. Ședința din 11 iulie 1997 fusease de altfel ajourată din cauza absenței reclamantei.

Pe 19 augusztus 1997, tribunalul de district, jurisdicție de trimitere, împarte domeniu în două părți egale între reclamantă și fratele ei, satisfacând complet cererea primeia.

Reclamanta face apel. Argumentația ei principală consta în a releva nereguli în modul în care judecătorul încurcat cu dosarul conducemase dezbatele. Ea reamintit derulare tuturor procedurilor cu privire ansamblului domeniului agricol. Pe 19 septembrie 1997, ea cerută de altfel luare unei măsuri conservatorii (zabezpieczenie wniosku) pentru ca partea cealaltă nu putea întreprinde vreo acțiune putând duce alienare proprietății. Cererea ei fusease primită de tribunalul de district pe 7 octombrie 1997. Pe 13 octombrie, fratele reclamantei, cea de a doua parte la proces, depune cerere identică. Pe 14 octombrie, tribunalul primeste de altfel și aceste cereri.

Pe 29 octombrie 1997, reclamanta face noua cerere tendând recuzare judecător O. Pe 4 noiembrie 1997, tribunalul de district respinge cerere și aplică reclamantei amendă. Reclamanta face apel de decizie 29 octombrie 1997 precum și de cea 14 octombrie 1997, primind cerere măsuri provizorii formulată de parte adversă. Dosarul cu toate apelurile fusea transmis tribunalului regional Skierniewice pe 18 decembrie 1997.

Pe 25 februarie 1998, tribunalul regional respinge apelul decizie 14 octombrie 1997 judecând cerere neîntemeiată. El infirmă de altfel decizie 4 noiembrie 1997 și randă non-lieu cu privire ansamblului procedurii tendând recuzare judecător O.

Reclamanta face din nou apel decizie 14 octombrie 1997 în fața tribunalului regional, care o considera ca pourvoi casație. Pe 22 mai 1998, tribunalul declară pourvoi inadmisibil. Pe 3 decembrie 1998, Curtea Supremă respinge apelul decizie tribunalul regional declarând pourvoi inadmisibil. Ea constată că pourvoi putea doar concern decizie definitiva și nu ca în cazul de față o decizie fixând măsuri conservatorii.

Fratele reclamantei introduce în fața tribunalului de district o cerere tendând acest restablire termen face apel decizie 19 august 1997, decizie randă cu privire fond dosarului. Pe 5 februarie 1999, tribunalul primeste cerere și invita demandant umplere formalități înregistrare.

Dosarul ajunge tribunalul regional pe 26 februarie 1999. Prima ședință fusea fixată la 26 martie 1999. Ea a avut loc, dar reclamanta nu s-a prezent. Tribunalul o somă deci prezentare în termen șapte zile observații scrise și fixă ședință la 25 iunie 1999. Reclamanta din nou nu s-a prezent. Pe 6 iulie 1999, tribunalul regional respinge apelul decizie 19 august 1997.

Pe 12 iulie 1999, reclamanta cere cu tribunalul ofere motivare scrisa decizie, condiție prealabilă orice apel decizii justiție.

Pe 3 decembrie 1999, tribunalul regional declară pourvoi casație introdus reclamantă inadmisibil, deoarece format personal în timp ce legea prevede asistență obligatorie avocat. Pe 5 mai 2000, Curtea Supremă respinge apelul decizie declarând pourvoi inadmisibil.

Dacă Curtea Supremă caseaza sentință randă și trimite dosar furnizând indicații a fi luate în considerare în perioada reexaminare, aceste indicații obligă jurisdicție inferioară.

Articolele 1058 la 1088 codului civil guvernează chestiune moștenire domeniu agricol. art. 1059 marchează specificitate acest tip moștenire deoarece supune calitate moștenitor condiții cum calificări dirija domeniu sau perioada timp cultiva.

Decretul ministerial 1964 referitor transferuri drept proprietate domenii agricole și printre altele modul moștenire, precizeaza că poate prevala calitate domeniu teren agricol mai mare 0,5 ha. ÎN DREPT

Comisia relevă pe loc incompetență ratione temporis a cunosc parte procedură, dar reamintit că era obligată examina stare avansare dinerări pe 30 aprilie 1993, dată de la care Polonia recunoscut competență fi sesizată cereri individuale la titlu fostul articol 25 din Convenție. Ea de altfel luat în considerare, calculul durată procedură, toți recursi, inclusiv cei caracter extraordinar. Ea considerat că procedură angajată după introducere aceste recursi era determinantă drepturile și obligații caracter civil reclamantă, sensul articol 6 § 1.

Părțile nu contestă opinia Comisiei. Guvernul subliniază doar că Curtea este competentă doar cu privire faptele care s-a produs după 1 mai 1993.

Curtea nu vede motiv abate din punctul vedere exprimat Comisiei. În consecință, trebuie face intră linie considerare determinare dacă durată globală procedură a fost rezonabilă procedură angajată după introducere recursi extraordinari.

Deci, Curtea constată că procedură litigiasă a început 6 decembrie 1988 și s-a încheiat 5 mai 2000 cu decizie Curții Supreme respingând apelul reclamantei interjetat împotriva decizie declarând irrecevabil pourvoi casație. Durată lui este deci 11 ani, 4 luni și 30 zile. Totuși, ținând seama competență ratione temporis, ea nu poate lua în considerare decât perioada 7 ani și 4 zile care s-a scurs de la 1 mai 1993, chiar dacă ea va aveți privire stade ajunsese procedură dată (a se vedea, de exemplu, Kudła c. Polonia [Marea Cameră], nr. 30210/96, § 123, 26 octombrie 2000, nepublicat). B. Caracter rezonabil procedură

Curtea va aprecia caracter rezonabil durată procedură lumina circumstanțe cauza și ținând seama criterii consacrate jurisprudență sa, în particular complexitate dosar, comportament reclamantă și al autorități competente. În scopul aceasta, este important ține cont de enjeu litigiu reclamantă (a se vedea, printre alte, Portington c. Grecia 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, p. 2630, § 21). 1. Complexitate dosar

În fața Comisiei Guvernul susținut că delai explica prin complexitate dosar. El precizat că aceasta privit domeniu drept evoluție și necesita interpretare continuă norme legislative. El subliniază de altfel dificultate stabilit cu precizie faptele cazului de față și aceasta din cauza perioada scurs de la moartea părinți interesați și faptul că nu redactaseseră testament.

În fața Curții Guvernul menține argumente sale. Pe una parte, el precizeaza că dosar a fost examinat cinci ori în prima instanță și că în total doisprezece decizii au fost randă. Pe alta parte, el subliniază că multe ședințe erau necesare și că dosarul continea patru volume documentație. El reamintit în fine că tribunale erau obligate examina cu grija toate cereri reclamantă, oricât volumoase ar fi fost ele, prezentate cursul dezbatele. El cita ca exemplu apelul decizie randă 12 octombrie 1993 care continea patruzeci pagini. Aceasta, conform lui, consolidă argument deriv din complexitate dosar.

Reclamanta combate în fața Comisiei tezele Guvernului. Ea afirmat a adus de la început procedură dovezi suficiente atestând bunăfundasă pretenții a obține parte moștenire.

Comisia este de altfel de părere că dosar era complex.

Curtea consideră că, dacă la vedere elemente aduse de părți, dosar prezenta sigur o anumita complexitate, aceasta nu ar sautu, singură, justifica durată totală procedură. 2. Comportament reclamantă

În fața Comisiei, Guvernul estimat că comportament reclamantă contribuit considerabil allongue procedură. El cita la privitor recursi acesteeia tendând recuzare judecător sesizat dosar, precum și delai interveniți completa dosarul. El considerat de altfel că caracter contradictoriu procedură civila Polonia contribuit de altfel allongue procedură. El reamintit apoi că dări ședințe fixate tribunalul de district statuând pe trimitere Curții Supreme din 22 noiembrie 1995 tre să fi amânate motive imputabile principial reclamantă. Se agea, printre altele, cereri recuzare judecător încurcat dosar sau acțiuni angajate margine procedură cum cea tendând face ordona măsuri conservatorii pentru menține intacta obiect litigiu până la sfârșitul procedură. Guvernul considerat în fine că faptul că reclamanta s-adresase autorități administrative margine procedură fond contribuit considerabil ralenti deroule acte.

În fața Curții Guvernul menține argumentație. Pe una parte, el admite că recursi formai reclamantă cursul procedură au fost primite tribunale și conducu tribunalul de district Skierniewice randa decizie 19 august 1997 îi da castig cauza litigiu. Totuși, el marchează surpriza lui față faptul că interesata a interjetat apel împotriva decizie. Aceasta, conform lui, prelungit considerabil procedură.

Guvernul subliniază de altfel absențe reclamantă ședințe. El precizeaza că între 26 aprilie 1996 și 11 iulie 1997 tribunalul de district Skierniewice ajournat zece ședințe din cauza absenței acesteia. În fine, el reamintit că trei cereri reclamantă tendând recuzare judecători încurcați dosar prelungit procedură unsprezece luni.

Guvernul concluzionează reamintind că procedură civila poloneza cere că părți proces precizeze obiect litigiu și se poartă cu diligență. În cazul de față, era obligație reclamantă dovedi capacitate moștenire bun.

Reclamanta combate tezele Guvernului.

Comisia considerata că reclamanta parțial contribuit retarda examinare dosar și mai particular după 22 noiembrie 1995, dată trimitere dosar Curții Supreme. Ea constatat că delai causati reclamantă explicati prin acțiuni angajate acesteeia margine procedură. Totuși, ea relevat că reclamanta era în drept angaja aceste acțiuni și că acestea privit procedură principală.

Curtea consideră că reclamanta parțial contribuit allongue procedură. Ea relevă principial retarzi umplere lacune forma (§ 17 mai sus), zece absențe ședințe între 26 aprilie 1996 și 11 iulie 1997, precum și faptul că ea introducu personal pourvoi casație în timp ce legea cerea asistență avocat (§ 27 mai sus).

Curtea respinge de revansa argumentul conform căruia angajare acțiune tendând ordona măsuri conservatorii obiect litigiu precum și apelul decizie tribunalul de district Skierniewice randă 19 august 1997 constitui retard imputabil reclamantă. În ambele cazuri, alta parte proces cerut de altfel aplica măsuri conservatorii și angajat o acțiune tendând restablire termen face apel decizie randă 19 august 1997, pentru vedea în fine apelul examinat tribunal (§§ 20 și 24 mai sus). 3. Comportament autorități judiciare

În fața Comisiei Guvernul considerat implicit că autorități judiciare aducemut toata diligență necesara dosar. Comisia pe de altă parte relevat perioada inactivitate anu, doi luni și trei zile, fără Guvern prezentea elemente convingătoare natură explica retard. Ea de altfel constatat că doi errori drept comise tribunale contribuit prelungit examinare cerere. Comisia totuși mai particular relevat durată globală procedură.

În fața Curții, Guvernul etaye punctul vedere. Pe una parte, el opune la argument, reținut Comisiei, conform căruia perioada între 12 octombrie 1993 și 15 decembrie 1994 s-ar caracteriza prin absență totala activitate tribunal. El subliniază că între martie și 6 iunie 1994, tribunalul încurcat dosar avea cunosc de cerere prezentată reclamantă și tendând recuzare judecători încurcați dosar și între iunie și octombrie 1994, avocatul reclamantă de trei ori cerut report ședințe. Guvernul afirmă de altfel că pe toata perioada aceasta tribunalul examinat alte cereri trimise reclamantă, fără totuși da precizii asupra natura și pe retarzi examinare.

Pe alta parte, și mai particular cu privire la argument conform căruia doi errori drept comise tribunale și sancționate Curtea Supremă prelungit procedură, Guvernul susține că prima cassație a avut loc înainte 1 mai 1993 (§ 11 mai sus). Nu ar sauta deci fi ținut responsabil din faptul incompetență ratione temporis Curții cunosc faptele care au loc înainte dată. Cu privire la procedură care s-a deroled după 1 mai 1993, Guvernul precizeaza că jurisdicție trimitere, și anume tribunalul de district Skierniewice, în decizie 19 august 1997, ținut seama de consigni formulate Curtea Supremă în decizie cassație 22 noiembrie 1995. El subliniază de altfel că în vertu articol 389 codului procedură civila, în perioada reexaminare dosar jurisdicție trimitere trebuie lua în considerare consigni jurisdicție superioară dar se bucura de altfel marjă apreciere importantă interpretare legea, aceasta în grija independență justiție. În cazul de față, conform Guvernul, Curtea Supremă nu clar indicat ce legislație trebuia aplicata și ce decizie trebuia randă. Nu ar furnizeat jurisdicție trimitere directive efect constrângător, dar ar dat doar indicații cu privire elemente a lua în considerare în perioada reexaminare dosar. Guvernul concluzionează că retard rezultând de la non-aplicare consigni Curtea Supremă nu ar sauta fi imputabil autorități judiciare. Guvernul subliniază de altfel că enjeu litigiu nu cerea diligență particulară.

Reclamanta combate tezele Guvernului.

Curtea primeste explicații Guvernului cu privire o parte perioada inactivitate reținută Comisiei (§52 mai sus), dar constată de altfel că Guvernul furnizeat nici o explicație convingătoare cu privire la perioadele între 12 octombrie 1993 și luna martie 1994 și între octombrie și decembrie 1994.

Cu privire la argument conform căruia errori drept comise tribunale și sancționate Curtea Supremă nu ar avea nici o incidență pe durată procedură (§ 53 mai sus), Curtea constată că prima hotărâre cassație a fost randă 20 decembrie 1990. Totuși, ea observă de altfel că procedură care a urmat decizie, și care s-a deroled parțial după 1 mai 1993, a fost sancționate din nou, pentru motive, 22 noiembrie 1995, printr-o doilea hotărâre cassație (§§ 11 la 15 mai sus). Aceasta a conform Curtea contribuit prelungit procedură.

Curtea reafirmă că incumba Statelor contractante organiza sistemul judecătoresc mod care jurisdicții ale lor putea garanta fiecăruia dreptul obține o decizie definitivă pe contestațiile referitoare drepturile și obligații caracter civil într-un termen rezonabil (a se vedea printre alte, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, CEDO 2000, § 45).

În consecință, ținând seama pe ansamblu circumstanțe dosar, Curtea nu ar putea judeca că o procedură 11 ani, 4 luni și 30 zile, din care 7 ani și 4 zile după 30 aprilie 1993, răspunde cerințe termen rezonabil. Are deci încălcare articol 6 § 1 din Convenție.

Reclamanta cere pentru daună materială suma 46 838 PLN, corespunzând lipsă castig engendrat prin imposibilitate cultiva teren litigios.

În cazul în încălcare fi constatata, Guvernul invita Curtea acorda o indemnitate pe baza decizii randă de ea în dosare analoge și ținând seama de situația economică Polonia.

Pe baza elementelor care dispune ea, Curtea concluzionează că reclamanta nu demonstrat de maniera convingătoare a suferit daună materială. În consecință, nimic nu justifica ei acordă o indemnitate acest cap.

De revansa, Curtea admite că reclamanta trebuie a suferit prejudiciu moral care nu compensa suficient constat încălcare. Statuând în echitate ea aloca interesatei 20 000 PLN aceasta titlu. B. Frais și dépens

Reclamanta solicita rambursare 1 800 PLN pentru cheltuielile angajate cadrul procedură fața jurisdicții poloneze și fața Comisiei și Curții.

Guvernul nu se pronunță pe chestiune.

Curtea statuând în echitate judecă rezonabil aloca interesatei 1 800 PLN pentru frais și dépens, plus orice montant putând fi datorat titlu taxa pe valoare adăugată. C. Dobânzi moratoare

Conform informații care dispune Curtea, rata dobândă legala aplicabil Polonia data adopție prezentul hotărâre era 30 % ani. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Zice, că a existat încălcare articol 6 § 1 din Convenție; 2. Zice, a) că Statul pârât trebuie versa reclamantă, în termen trei luni, următoarele sume: i. 20 000 (douăzeci mii) zloti polonezi pentru daună morală; ii. 1 800 (mie opt sute) zloti polonezi, pentru frais și dépens, plus orice montant putând fi datorat titlu taxa pe valoare adăugată; b) că aceste montante vor fi majorate dobândă simplă 30 % ani de la expirare acestui termen și până la versare. Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 3 mai 2001 în aplicare articol 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Georg Ress Grefier Președinte

L’affaire a été déférée à la Cour par la requérante et le gouvernement polonais.

A son origine se trouve une requête (n°27918/95) dirigée contre la République de Pologne et dont une ressortissante de cet Etat, Z. C. (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 25 septembre 1994 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement polonais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Krzysztof Drzewicki.

La requérante alléguait en particulier la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et dénonçait la durée excessive de la procédure.

La requête a été communiquée par la Commission (deuxième chambre) le 9 avril 1997 au Gouvernement quant au grief tiré de la durée de la procédure (article 6 § 1 de la Convention) et déclarée irrecevable pour le surplus. A la suite d’un échange de mémoires, la Commission a déclaré le restant de la requête recevable le 14 janvier 1998. Eu égard à l’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention le 1er novembre 1998, l’affaire a été transférée à la Commission en sa formation plénière. Dans son rapport du 31 mai 1999 (ancien article 31 de la Convention), elle formule l’avis qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention (22 voix contre 2).

La requête a été attribuée à la quatrième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le Gouvernement a déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire, mais non la requérante (article 59 § 1 du règlement). La chambre a décidé après consultation des parties qu’il n’y avait pas lieu de tenir une audience sur le fond (article 59 § 2 in fine du règlement). EN FAIT I.

Le 29 novembre 1989, le tribunal de district partagea la masse successorale en deux parts, à l’exception du domaine agricole qui par un jugement du 6 décembre 1988 avait été attribué dans sa totalité au frère de la requérante. Le 30 mars 1990, le tribunal régional annula une partie de la procédure et rejeta la requête pour le surplus.

Le 28 septembre 1990, le Procureur général introduisit sur demande de la requérante un recours extraordinaire auprès de la Cour suprême (Sąd Najwyższy) . Il reprochait aux tribunaux d’avoir omis de définir les terres litigieuses et de préciser s’il s’agissait effectivement d’un domaine agricole.

Le 20 décembre 1990, la Cour suprême annula toute la procédure pour erreur manifeste de droit et renvoya l’affaire devant la juridiction de première instance pour réexamen. Elle considéra que les juges de fond n’avaient pas démontré que les terres en question ne rentraient pas dans la définition du domaine agricole. Elle précisa également les points du litige qui méritaient une attention particulière.

Le 2 mars 1992, le tribunal de district, juridiction de renvoi, refusa d’attribuer à la requérante la part de l’héritage comprenant le domaine. Le 17 février 1993, le tribunal régional annula cette décision et renvoya l’affaire pour réexamen devant les premiers juges, leur demandant d’accorder une attention particulière aux directives de la Cour suprême.

A la suite de l’audience du 28 septembre 1993, par une décision du 12 octobre 1993, le tribunal de district refusa de nouveau à la requérante l’héritage du domaine. Après l’audience du 15 décembre 1994, le 29 décembre 1994 le tribunal régional rejeta l’appel de la requérante.

Le 28 juin 1995, le ministre de la Justice introduisit un nouveau recours extraordinaire à la demande de la requérante. Il reprochait aux tribunaux ne pas avoir pris en considération tous les éléments indirects de la définition d’un domaine agricole, éléments autres que la superficie du terrain en question.

Le 22 novembre 1995, la Cour suprême annula de nouveau la procédure pour erreur manifeste de droit et renvoya l’affaire pour réexamen devant le tribunal de district en recommandant des critères sous l’angle desquels il convenait d’analyser l’affaire et précisant les indices de nature à définir un domaine agricole.

L’audience fut fixée au 26 avril 1996. Toutefois, elle n’eut pas lieu car la requérante fit une demande de report, accueillie par le tribunal. Le juge chargé de la présente affaire en dirigeait également une autre à laquelle la requérante était partie. A l’audience du 25 mai 1996, il informa les parties de la demande de la requérante tendant à le récuser dans l’autre affaire. L’audience suivante fut fixée au 27 septembre 1996. Celle-ci n’eut pas lieu elle non plus, car le 14 août 1996, la requérante avait déposé une demande tendant à récuser ce même juge de la présente affaire.

La requérante fit une demande tendant à conserver intact l’objet du litige jusqu’à la fin de la procédure (zwrot wniosku o zabezpieczenie, wniosku o stwierdzenie nabycia spadku) . Les 18 mars, 26 mars et 5 avril 1996, le tribunal de district demanda à la requérante de combler les lacunes de forme du dossier en présentant une copie de sa requête. Face à l’inaction de la requérante, le 11 juillet le tribunal ordonna la restitution de la requête (zwrot wniosku) à celle-ci. Le 5 août 1996, le tribunal de district déclara l’appel de la requérante irrecevable dans la mesure où un tel recours n’était pas prévu en droit polonais, appel rejeté le 30 octobre 1996 par le tribunal régional. Après que celle-ci eut comblé les lacunes en question, le 22 juillet 1996 le tribunal de district annula son ordonnance.

Le 14 août 1996, la requérante déposa une requête tendant à récuser le juge O., au motif qu’il serait partial. Le 20 août 1996, le tribunal de district rejeta la requête. Le 27 août 1996 la requérante fit un appel, rejeté le 24 septembre 1996 par le tribunal de district pour forclusion. Dès lors, l’audience prévue au 9 octobre 1996 pour examiner le fond de l’affaire dût être reportée au 7 avril 1997. Le 29 novembre 1996, le tribunal de district rejeta une nouvelle demande de révocation du juge et infligea une amende à la requérante. Le 24 mars 1997, le président du tribunal repoussa la date de l’audience du 7 au 14 avril, dans la mesure où par erreur deux affaires avaient été prévues pour la même date. Les parties furent averties du changement. L’audience fixée au 14 avril fut également reportée à la demande de la partie adverse. La nouvelle date fut fixée au 14 mai 1997. Cette audience n’eut toutefois pas lieu, car le tribunal était tenu d’accueillir des nouvelles pièces présentées par les parties. L’audience suivante eut lieu le 27 juin 1997, mais fut ajournée en cours de séance. L’audience du 11 juillet 1997 fut également ajournée pour cause d’absence de la requérante.

Le 19 août 1997, le tribunal de district, juridiction de renvoi, partagea le domaine en deux parts égales entre la requérante et son frère, satisfaisant ainsi entièrement à la demande de la première.

La requérante fit appel. Son argumentation principale consistait à relever des irrégularités dans la manière dont le juge chargé de l’affaire avait conduit les débats. Elle rappela le déroulement de toutes les procédures concernant l’ensemble de son domaine agricole. Le 19 septembre 1997, elle demanda également la prise d’une mesure conservatoire (zabezpieczenie wniosku) afin que l’autre partie ne puisse pas entreprendre une quelconque action pouvant entraîner une aliénation de la propriété. Sa demande fut accueillie par le tribunal de district le 7 octobre 1997. Le 13 octobre, le frère de la requérante, l’autre partie au procès, déposa une requête identique. Le 14 octobre, le tribunal accueillit également cette demande.

Le 29 octobre 1997, la requérante fit une nouvelle demande tendant à récuser le juge O. Le 4 novembre 1997, le tribunal de district rejeta la demande et infligea à la requérante une amende. La requérante fit appel de la décision du 29 octobre 1997 ainsi que de celle du 14 octobre 1997, accueillant la demande de mesures provisoires formulée par la partie adverse. Le dossier avec tous les appels fut transmis au tribunal régional de Skierniewice le 18 décembre 1997.

Le 25 février 1998, le tribunal régional rejeta l’appel de la décision du 14 octobre 1997 jugeant la requête infondée. Il infirma également la décision du 4 novembre 1997 et rendit un non-lieu quant à l’ensemble de la procédure tendant à récuser le juge O.

La requérante fit de nouveau appel de la décision du 14 octobre 1997 devant le tribunal régional, lequel le considéra comme un pourvoi en cassation. Le 22 mai 1998, le tribunal déclara le pourvoi irrecevable. Le 3 décembre 1998, la Cour suprême rejeta l’appel de la décision du tribunal régional déclarant le pourvoi irrecevable. Elle releva que le pourvoi ne pouvait concerner qu’une décision définitive et non comme en l’espèce une décision fixant des mesures conservatoires.

Le frère de la requérante introduisit auprès du tribunal de district une demande tendant à ce que soit rétabli le délai pour faire appel de la décision du 19 août 1997, décision rendue quant au fond de l’affaire. Le 5 février 1999, le tribunal accueillit la demande et invita le demandeur à remplir les formalités d’enregistrement.

Le dossier parvint au tribunal régional le 26 février 1999. La première audience fut fixée au 26 mars 1999. Elle eut lieu, mais la requérante ne s’y présenta pas. Le tribunal la somma dès lors de lui présenter dans un délai de sept jours ses observations écrites et fixa une audience au 25 juin 1999. La requérante de nouveau ne s’y présenta pas. Le 6 juillet 1999, le tribunal régional rejeta l’appel de la décision du 19 août 1997.

Le 12 juillet 1999, la requérante demanda à ce que le tribunal lui délivre la motivation écrite de la décision, préalable nécessaire à tout appel des décisions de justice.

Le 3 décembre 1999, le tribunal régional déclara le pourvoi en cassation introduit par la requérante irrecevable, car formé personnellement alors que la loi prévoit l’assistance obligatoire d’un avocat. Le 5 mai 2000, la Cour suprême rejeta l’appel de la décision déclarant le pourvoi irrecevable. II.

Si la Cour suprême casse le jugement rendu et renvoie l’affaire en fournissant des indications à prendre en compte pendant le réexamen, ces indications lient la juridiction inférieure.

Les articles 1058 à 1088 du code civil régissent la question de l’héritage d’un domaine agricole. L’article 1059 marque la spécificité de ce type d’héritage car il soumet la qualité d’hériter à des conditions telles que les qualifications à diriger le domaine ou le laps de temps passé à le cultiver.

Le décret ministériel de 1964 relatif aux transferts du droit de propriété des domaines agricoles et entre autres à la manière dont on hérite, précise que peut se prévaloir de la qualité de domaine un terrain agricole de plus de 0,5 ha. EN DROIT I.

La Commission a relevé d’emblée son incompétence ratione temporis à connaître d’une partie de la procédure, mais a rappelé qu’elle était tenue d’examiner l’état d’avancement de celle-ci au 30 avril 1993, date à partir de laquelle la Pologne a reconnu sa compétence à être saisie de requêtes individuelles au titre de l’ancien article 25 de la Convention. Elle a également pris en compte, pour le calcul de la durée de la procédure, tous les recours, y compris ceux de caractère extraordinaire. Elle a considéré que la procédure qui a été engagée après l’introduction de ces recours était déterminante pour les droits et obligations de caractère civil de la requérante, au sens de l’article 6 § 1.

Les parties ne contestent pas l’opinion de la Commission. Le Gouvernement souligne seulement que la Cour n’est compétente que quant aux faits qui se sont produits après le 1er mai 1993.

La Cour ne voit aucune raison de s’écarter du point de vue exprimé par la Commission. En conséquence, il y a lieu de faire entrer en ligne de compte pour déterminer si la durée globale de la procédure a été raisonnable la procédure engagée après l’introduction des recours extraordinaires.

Dès lors, la Cour constate que la procédure litigieuse a débuté le 6 décembre 1988 et s’est achevée le 5 mai 2000 avec la décision de la Cour suprême rejetant l’appel de la requérante interjeté contre la décision déclarant irrecevable le pourvoi en cassation. Sa durée est donc de 11 ans, 4 mois et 30 jours. Toutefois, eu égard à sa compétence ratione temporis , elle ne peut prendre en considération que la période de 7 ans et 4 jours qui s’est écoulée depuis le 1er mai 1993, même si elle aura égard au stade qu’avait atteint la procédure à cette date (voir, par exemple, Kudła c. Pologne [GC], n° 30210/96, § 123, 26 octobre 2000, non publié). B. Caractère raisonnable de la procédure

La Cour appréciera le caractère raisonnable de la durée de la procédure à la lumière des circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement de la requérante et celui des autorités compétentes. A cette fin, il importe également de tenir compte de l’enjeu du litige pour la requérante (voir, parmi beaucoup d’autres, Portington c. Grèce du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VI, p. 2630, § 21). 1. Complexité de l’affaire

Devant la Commission le Gouvernement a soutenu que le délai s’expliquait par la complexité de l’affaire. Il a précisé qu’elle concernait un domaine de droit en évolution et nécessitait l’interprétation continue des normes législatives. Il a souligné également la difficulté d’établir avec précision les faits de l’espèce et cela à cause du laps de temps écoulé depuis la mort des parents des intéressés et le fait qu’ils n’avaient pas rédigé de testament.

Devant la Cour le Gouvernement maintient ses arguments. D’une part, il précise que l’affaire a été examinée cinq fois en première instance et qu’au total douze décisions ont été rendues. D’autre part, il souligne que de nombreuses audiences étaient nécessaires et que le dossier comportait quatre volumes de documentation. Il rappelle enfin que les tribunaux étaient tenus d’examiner avec soin toutes les requêtes de la requérante, aussi volumineuses fussent-elles, présentées au cours des débats. Il cite comme exemple l’appel de la décision rendue le 12 octobre 1993 qui comportait quarante pages. Cela, selon lui, renforce l’argument tiré de la complexité de l’affaire.

La requérante a combattu devant la Commission les thèses du Gouvernement. Elle a affirmé avoir apporté dès le début de la procédure les preuves suffisantes attestant le bien-fondé de ses prétentions à obtenir une part d’héritage.

La Commission est également d’avis que l’affaire était complexe.

La Cour considère que, si au vu des éléments apportés par les parties, l’affaire présentait assurément une certaine complexité, celle-ci ne saurait, à elle seule, justifier la durée totale de la procédure. 2. Comportement de la requérante

Devant la Commission, le Gouvernement a estimé que le comportement de la requérante avait considérablement contribué à allonger la procédure. Il a cité à cet égard les recours de cette dernière tendant à récuser le juge saisi de l’affaire, ainsi que les retards intervenus pour compléter le dossier. Il a considéré en outre que le caractère contradictoire de la procédure civile en Pologne avait également contribué à allonger la procédure. Il a rappelé ensuite que les dates d’audiences fixées par le tribunal de district statuant sur le renvoi de la Cour suprême du 22 novembre 1995 ont dû être reportées pour des raisons imputables principalement à la requérante. Il s’agissait, entre autres, de demandes de récusation du juge chargé de l’affaire ou d’actions engagées en marge de la procédure comme celle tendant à faire ordonner des mesures conservatoires afin de maintenir intact l’objet du litige jusqu’à la fin de la procédure. Le Gouvernement a considéré enfin que le fait que la requérante s’était adressée à des autorités administratives en marge de la procédure au fond avait considérablement ralenti le déroulement des actes.

Devant la Cour le Gouvernement maintient son argumentation. D’une part, il admet que les recours formés par la requérante au cours de la procédure ont été accueillis par les tribunaux et ont conduit le tribunal de district de Skierniewice à rendre la décision du 19 août 1997 lui donnant gain de cause dans le litige. Toutefois, il marque son étonnement devant le fait que l’intéressée a interjeté appel contre cette décision. Cela, selon lui, a prolongé considérablement la procédure.

Le Gouvernement souligne également les absences de la requérante des audiences. Il précise qu’entre le 26 avril 1996 et le 11 juillet 1997 le tribunal de district de Skierniewice a ajourné dix audiences à cause de l’absence de celle-ci. Enfin, il rappelle que les trois demandes de la requérante tendant à récuser les juges chargés de l’affaire ont prolongé la procédure de onze mois.

Le Gouvernement conclut en rappelant que la procédure civile polonaise exige que les parties au procès précisent l’objet du litige et se conduisent avec diligence. En l’espèce, il incombait à la requérante de prouver sa capacité à hériter du bien.

La requérante combat les thèses du Gouvernement.

La Commission a considéré que la requérante avait en partie contribué à retarder l’examen de l’affaire et plus particulièrement après le 22 novembre 1995, date du renvoi de l’affaire par la Cour suprême. Elle a constaté que les délais causés par la requérante s’expliquaient par des actions engagées par cette dernière en marge de la procédure. Toutefois, elle a relevé que la requérante était en droit d’engager ces actions et que celles-ci concernaient la procédure principale.

La Cour considère que la requérante a en partie contribué à allonger la procédure. Elle relève principalement ses retards à combler les lacunes de forme (§ 17 ci-dessus), ses dix absences des audiences entre le 26 avril 1996 et le 11 juillet 1997, ainsi que le fait qu’elle a introduit personnellement son pourvoi en cassation alors que la loi exigeait l’assistance d’un avocat (§ 27 ci-dessus).

La Cour rejette en revanche l’argument selon lequel l’engagement d’une action tendant à ordonner des mesures conservatoires sur l’objet du litige ainsi que l’appel de la décision du tribunal de district de Skierniewice rendue le 19 août 1997 constitueraient un retard imputable à la requérante. Dans les deux cas, l’autre partie au procès a également demandé à appliquer les mesures conservatoires et a engagé une action tendant à rétablir le délai pour faire appel de la décision rendue le 19 août 1997, pour voir finalement son appel examiné par le tribunal (§§ 20 et 24 ci-dessus). 3. Comportement des autorités judiciaires

Devant la Commission le Gouvernement a considéré implicitement que les autorités judiciaires avaient apporté toute la diligence nécessaire à l’affaire. La Commission quant à elle a relevé une période d’inactivité d’un an, deux mois et trois jours, sans que le Gouvernement ait présenté des éléments convaincants de nature à expliquer ce retard. Elle a également constaté que deux erreurs de droit commises par les tribunaux ont contribué à prolonger l’examen de la requête. La Commission a toutefois plus particulièrement relevé la durée globale de la procédure.

Devant la Cour, le Gouvernement étaye son point de vue. D’une part, il s’oppose à l’argument, retenu par la Commission, selon lequel la période entre le 12 octobre 1993 et 15 décembre 1994 se caractériserait par l’absence totale d’activité du tribunal. Il souligne qu’entre mars et le 6 juin 1994, le tribunal chargé de l’affaire avait à connaître de la demande présentée par la requérante et tendant à récuser les juges chargés de l’affaire et qu’entre juin et octobre 1994, le conseil de la requérante a, à trois reprises, demandé le report des audiences. Le Gouvernement affirme également que pendant toute cette période le tribunal a examiné d’autres demandes soumises par la requérante, sans toutefois donner de précisions sur leur nature et sur les retards dans leurs examen.

D’autre part, et plus particulièrement quant à l’argument selon lequel deux erreurs de droit commises par les tribunaux et sanctionnées par la Cour suprême auraient prolongé la procédure, le Gouvernement soutient que la première cassation a eu lieu avant le 1er mai 1993 (§ 11 ci-dessus). Il ne saurait dès lors en être tenu pour responsable du fait de l’incompétence ratione temporis de la Cour à connaître des faits qui ont eu lieu avant cette date. En ce qui concerne la procédure qui s’est déroulée après le 1er mai 1993, le Gouvernement précise que la juridiction de renvoi, c’est-à-dire le tribunal de district de Skierniewice, dans sa décision du 19 août 1997, a tenu compte des consignes formulées par la Cour suprême dans la décision de cassation du 22 novembre 1995. Il souligne également qu’en vertu de l’article 389 du code de procédure civile, lors du réexamen d’une affaire la juridiction de renvoi doit prendre en compte les consignes de la juridiction supérieure mais jouit également d’une marge d’appréciation importante dans l’interprétation de la loi, cela dans le souci d’indépendance de la justice. En l’espèce, selon le Gouvernement, la Cour suprême n’a pas clairement indiqué quelle législation devait être appliquée et quelle décision devait être prise. Elle n’aurait pas fourni à la juridiction de renvoi des directives à effet contraignant, mais aurait seulement donné des indications quant aux éléments à prendre en compte lors du réexamen de l’affaire. Le Gouvernement conclut que le retard résultant de la non-application des consignes de la Cour suprême ne saurait être imputable aux autorités judiciaires. Le Gouvernement souligne également que l’enjeu du litige n’exigeait pas une diligence particulière.

La requérante combat les thèses du Gouvernement.

La Cour accueille les explications du Gouvernement quant à une partie de la période d’inactivité retenue par la Commission (§52 ci-dessus), mais constate également que le Gouvernement n’a fourni aucune explication convaincante quant aux périodes entre le 12 octobre 1993 et le mois de mars 1994 et entre octobre et décembre 1994.

Quant à l’argument selon lequel les erreurs de droit commises par les tribunaux et sanctionnés par la Cour suprême n’auraient aucune incidence sur la durée de la procédure (§ 53 ci-dessus), la Cour constate que le premier arrêt de cassation a été rendu le 20 décembre 1990. Toutefois, elle observe également que la procédure qui a suivi cette décision, et qui s’est déroulé en partie après le 1er mai 1993, a été sanctionnée de nouveau, pour les même motifs, le 22 novembre 1995, par un second arrêt de cassation (§§ 11 à 15 ci-dessus). Cela a selon la Cour contribué à prolonger la procédure.

La Cour réaffirme qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable (voir parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n° 30979/96, CEDH 2000, § 45).

En conséquence, compte tenu de l’ensemble des circonstances de l’affaire, la Cour ne peut juger qu’une procédure de 11 années, 4 mois et 30 jours, dont 7 années et 4 jours après le 30 avril 1993, répond aux exigences de délai raisonnable. Il y a donc eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La requérante réclame pour dommage matériel la somme de 46 838 PLN, correspondant au manque à gagner engendré par l’impossibilité de cultiver le terrain litigieux.

Au cas ou une violation serait constatée, le Gouvernement invite la Cour à accorder une indemnité sur la base des décisions rendues par elle dans les affaires analogues et compte tenu de la situation économique en Pologne.

Sur la base des éléments dont elle dispose, la Cour conclut que la requérante n’a pas démontré de manière convaincante avoir subi un dommage matériel. En conséquence, rien ne justifie qu’elle lui accorde une indemnité de ce chef.

En revanche, la Cour admet que la requérante doit avoir subi un préjudice moral que ne compense pas suffisamment le constat de violation. Statuant en équité elle alloue à l’intéressée 20 000 PLN à ce titre. B. Frais et dépens

La requérante sollicite le remboursement de 1 800 PLN pour les frais engagés dans le cadre de la procédure devant les juridictions polonaises et devant la Commission et la Cour.

Le Gouvernement ne se prononce pas sur la question.

La Cour statuant en équité juge raisonnable d’allouer à l’intéressée 1 800 PLN pour ses frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Pologne à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 30 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Dit, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit , a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois, les sommes suivantes : i. 20 000 (vingt mille) zlotys polonais pour dommage moral ; ii. 1 800 (mille huit cents) zlotys polonais, pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 30 % l ’ an à compter de l ’ expiration de ce délai et jusqu ’ au versement. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 mai 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président