SECȚIUNEA A PATRA CAUZA CZECH c. POLONIA Cererea nr. 49034/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 noiembrie 2005 DEFINITIVF 12/04/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Czech c. Polonia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care se află într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președintele Casadevall Pellonpää Maruste Traja Pavlovschi, Garlicki, judecătorii și dl Elens-Passos, graffière adjunct de secțiune După ce ați deliberat în camera Consiliului la 25 octombrie 2005, rend la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere (n 49034/99) îndreptată împotriva Republicii Polone și al cărei resortisant al acestui stat, Wiesław Czech ( La 22 octombrie 2003, Curtea a decis să comunice plângerile care decurg din durata procedurilor către guvern. În temeiul articolului 29 3 din Convenție, Curtea a decis că aceasta se va pronunța în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. Reclamantul a lucrat la Biroul Președintelui Republicii Polone (în care fusese trimis, în calitate de șomer, de către agenția regională pentru ocuparea forței de muncă) în perioada 15 ianuarie 1992-28 februarie 1994. De la 5 iulie 1993, a fost angajat în calitate de șef al unității de aprovizionare a departamentului de administrație, pe baza unui contract de muncă pe durată nedeterminată. La data de 3 ianuarie 1994, angajatorul său a informat cu privire la rezilierea contractului său de muncă, landând obligația de a lucra în perioada de preaviz. La 12 ianuarie 1994, reclamantul a înaintat o cerere în justiție împotriva fostului său angajator, solicitând reintegrarea sa în funcțiile sale. O primă audiere a avut loc la 22 februarie 1994 în fața Tribunalului Districtual Varșovia-Praga. În cadrul acestei ședințe, instanța a obligat pârâta să prezinte documentația referitoare la ocuparea forței de muncă a lalui. O a doua audiere a avut loc la 12 mai 1994. În cadrul acestei audieri, instanța a primit doi martori. Întrucât reclamantul a prezentat documente noi, judecătorul a amânat cazul fără a stabili data. La 14 martie 1994, reclamantul a intentat o altă procedură judiciară împotriva fostului său angajator, pretinzând că certificatul întocmit de acesta din urmă și referitor la munca acestuia conținea date false. Astfel, acesta solicita o despăgubire în acest sens și rectificarea acestui certificat. La 20 iunie 1994, Tribunalul Districtual Varșovia-Praga a decis să examineze împreună cele două cereri ale reclamantului. Reclamantul a fost, de asemenea, invitat să prezinte orice alte dovezi. 10. La 16 septembrie 1994, a avut loc o a treia ședință, iar reclamantul și-a extins cererea, solicitând plata pentru perioada de preaviz a unei sume corespunzătoare unei indemnizații care îi era plătită în mod normal cu salariul de bază. 11. Prin urmare, la 14 octombrie 1994, a adresat Tribunalului o scrisoare în care contesta veridicitatea documentelor prezentate de pârât și prezenta noi dovezi. O altă audiere a avut loc la 17 noiembrie 1994 și, în timpul acesteia din urmă, instanța a decis să dea noi dovezi, și anume noi documente prezentate de părți și au auzit martori. 13. La 14 februarie 1995 a avut loc o altă audiere, la care ultimul martor care a rămas să audă nu a fost prezentat. O altă audiere a fost stabilită la 24 aprilie 1995, dar tribunalul lannua. La această ultimă dată, avocatul reclamantului (desemnat din oficiu) a adresat o scrisoare Tribunalului solicitând motivele acestei anulări. La 4 iulie 1995, același avocat a adresat o altă scrisoare, solicitând instanței să stabilească o nouă audiere, dar acesta din urmă nu a făcut acest lucru. Alte două ședințe au avut loc la 10 și 21 noiembrie 1995. La această ultimă dată, tribunalul a emis o hotărâre parțială prin care dispunea Biroului președintelui Republicii să reinsereze reclamantul în funcțiile sale, deoarece angajatorul nu consultase sindicatul cu privire la concedierea acestuia.Pârâta pârâtă a atacat această hotărâre. 16. În ceea ce privește celelalte pretenții ale reclamantului, o audiere trebuia să aibă loc inițial la 20 februarie 1996, dar instanța laannula. Ulterior, la 25 ianuarie La 3 aprilie 1996, reclamantul a trimis o altă scrisoare pentru completarea scrisorii sale din 14 octombrie 1994. 18. La 23 mai 1996, Tribunalul de Voievodat din Varșovia-Praga a anulat hotărârea din 21 noiembrie 1995 pe motiv că nu există sindicate în momentul concedierii reclamantului și a dispus reexaminarea cauzei, în special administrarea de noi probe. Prin urmare, cele două cauze urmau să fie examinate împreună. 19. Dosarul cauzei care se află încă în instanța de a doua instanță, printr-o scrisoare din 6 iulie 1996, reclamantul i-a cerut acestuia din urmă să-l transmită Tribunalului de District. La 7 august 1996, el și-a reiterat cererea. 20. După trimiterea dosarului la instanța de primă instanță, reclamantul s-a adresat acestuia din urmă la 30 septembrie 1996, solicitând stabilirea unei noi audieri. 21. O audiere a avut loc în cele din urmă la 30 ianuarie 1997. În cursul acesteia din urmă, instanța a constatat că nu a informat martorul care trebuia să fie ascultat (cel care nu fusese ascultat la 14 februarie 1995). În consecință, la 28 aprilie 1997, a fost stabilită o a doua audiere, dar martorul nu a răspuns la recurs. Tribunalul a decis să-l convoace încă o dată sub pedeapsa de a fi interpelat de poliție. Alte două audieri au avut loc la 18 septembrie 1997 și la 12 februarie 1998. La data de 12 februarie 1998, reclamantul a prezentat o scrisoare Tribunalului de District, precizându-și pretențiile. 22. La 21 mai 1998, cu ocazia unei alte ședințe, Tribunalul de District a decis să separe cele două cauze și să transmită cauza cu privire la rectificarea certificatului Tribunalului de Voievodat din Varșovia. Reclamantul a fost informat printr-o scrisoare datată 6 noiembrie 1998 23. La 27 iulie 1998, tribunalul de district a solicitat informații sindicatului. La 17 august 1998, sindicatul a răspuns printr-o scrisoare de care a luat cunoștință numai la 30 octombrie 1998 24. Printr-o decizie din 5 octombrie 1998, Tribunalul de Voievodat din Varșovia a trimis dosarul privind rectificarea certificatului de muncă al reclamantului la Tribunalul Districtual Varșovia-Praga. Reclamantul a fost informat în acest sens la 4 februarie 1999. 25. În ceea ce privește cauza privind reintegrarea reclamantului în funcția sa, la 26 octombrie 1998 a avut loc o altă audiere în fața tribunalului de district, iar ultimul martor a fost ascultat numai în cadrul acesteia din urmă. 26. După o altă ședință, la 4 noiembrie 1998, Tribunalul de District a pronunțat o hotărâre cu privire la reintegrarea reclamantului, respingând în totalitate cererea acestuia din urmă. 27. La 30 noiembrie 1998, avocatul reclamantului a atacat hotărârea menționată. La 1 decembrie 1998, reclamantul și-a introdus propria cerere. 28. După ce Tribunalul Regional din Varșovia a ținut o audiere la 27 ianuarie 1999, Tribunalul Regional din Varșovia a confirmat această hotărâre în apel la 3 februarie 1999. În aceeași zi, reclamantul a cerut instanței să-i dea o copie a acestei din urmă hotărâri. Prin alte scrisori din 25 februarie 1999, 16 aprilie 1999 și 10 mai 1999, el își va reiniția cererea. 29. În ceea ce privește procedura de rectificare a certificatului, prin scrisorile din 19 februarie 1999 și 16 aprilie 1999, reclamantul a solicitat instanței de district să stabilească o nouă ședință cât mai curând posibil. 30. În urma scrisorii din 16 aprilie 1999, președintele Tribunalului Regional din Varșovia a afirmat că durata procedurii de rectificare a certificatului de muncă al reclamantului era excesivă, iar președintele Tribunalului Regional a decis să monitorizeze desfășurarea procedurii în fața instanței de district. La 22 iunie 1999, tribunalul de district a dispus fostului angajator al reclamantului să stabilească un certificat privind o anumită perioadă din activitatea sa la domiciliu, perioadă care nu a fost inclusă deloc în certificatul care face obiectul litigiului în cauză. Biroul Președintelui Republicii a făcut acest lucru la 5 iulie 1999. 31. La 16 noiembrie 1999 a avut loc o altă audiere la 4 aprilie 2000, dar aceasta nu a avut loc din motive care nu erau imputabile reclamantului. 32. La 16 aprilie 2000, reclamantul s-a adresat Tribunalului Districtual, precum și președintelui Tribunalului Regional din Varșovia, solicitând stabilirea unei noi audieri cât mai curând posibil. 33. La 23 noiembrie 2000, reclamantul a prezentat o nouă scrisoare președintelui Tribunalului Regional din Varșovia, în limba engleză, în care a fost stabilită o audiere la 22 mai 2001. În urma unei intervenții a președintelui Tribunalului Regional din 27 decembrie 2000, data la care a fost stabilită data la care a avut loc ședința a fost stabilită la 23 martie 2001. Cu toate acestea, această audiere a fost anulată printr-o scrisoare din 9 decembrie 2000. În aprilie 2001, reclamantul a solicitat instanței de district dacă reședința din 22 mai 2001 urma să aibă loc. Tribunalul a stabilit o audiere la 23 iulie 2001, dar apoi a anulat din motive necunoscute. Alte două audieri au avut loc la 26 septembrie 2001 și la 18 ianuarie 2002. 34. După o altă audiere care a avut loc la 20 iunie 2002, la 4 iulie 2002, tribunalul de district a emis o hotărâre prin care ordona pârâtei să rectifice certificatul. La 8 august 2002, Biroul Președintelui Republicii a făcut apel. La 18 februarie 2003, reclamantul a prezentat instanței regionale o scrisoare conținând răspunsul său la această cerere. La data de 3 martie 2003, tribunalul de a doua instanță a confirmat hotărârea din 4 iulie 2002 în ceea ce privește VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 35. Reclamantul susține că durata procedurii de reintegrare în funcțiile sale nu a respectat principiul termenului rezonabil În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 36. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 12 ianuarie 1994 și a expirat la 3 februarie 1999 și, prin urmare, a durat aproximativ 5 ani și 1 lună pentru două instane. Cu privire la admisibilitate 38. Guvernul ridică o excepție preliminară de la ) art. 6 din Convenția națională nu se aplica procedurii în litigiu în măsura în care aceasta nu se referea la un drept cu caracter civil. În opinia sa, reclamantul participa la exercitarea autorității publice și beneficia de avantajele financiare acordate membrilor administrației naționale. 39. Reclamantul contestă această teză. 40. Curtea constată că, în momentul concedierii sale, recurentul ocupa biroul președintelui Republicii Polone postul de șef de unitate de aprovizionare al Departamentului de administrație, pe baza unui contract de muncă pe durată nedeterminată. Funcțiile sale au constat, după cum subliniază guvernul, în supravegherea activităților secțiunii sale în gestionarea proprietății și gestionarea resurselor umane ale echipei sale. 41. Potrivit Curii, nici natura funciilor sale, nici avantajele și primele financiare de care a putut beneficia, nu au adus reclamantul, care beneficiază de un simplu contract de muncă de drept privat, în categoria persoanelor implicate în exercitarea autorităii publice. 42. Prin urmare, având în vedere criteriul larg obținut de jurisprudență, Curtea consideră că art. 6 din Convenție se aplică procedurii în litigiu. Aceasta respinge excepția preliminară a guvernului. 43. Curtea constată, în sfârșit, că aceasta nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea arată că, ținând seama de jurisprudență, Ratajczak c. Polonia (solicitarea nr. 11215/02, dec. din 31 mai 2005) nu se confruntă cu niciun alt motiv dat. Pe fond 44. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII. Curtea amintește că o diligență specială se impune pentru soluționarea muncii (Ruotolo c. Italia , Hotărârea din 27 februarie 1992, seria A n 230-D, p. 39 § 17). 45. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Frydlender citată anterior). 46. După ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a expus niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința termenului rezonabil Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf din Regulamentul (CE) nr. Curtea constată că cererile introduse înainte de intrarea în vigoare a legii din 17 iunie 2004 au fost amânate până când aceasta se pronunță cu privire la eficacitatea căii de atac interne introduse de legiuitorul polonez în ceea ce privește durata procedurii. La 14 iunie 2005, Curtea a pronunțat o hotărâre în cauza pilot Krasuski c. Polonia 61444/00, CEDO 2005-VI), considerând că reclamanții care se plâng de durata excesivă a procedurii interne trebuiau, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, să inițieze o acțiune în acest sens pe baza legii din 2004 (§ 72 din hotărâre). 49. În cazul de față, reclamantul a fost informat cu privire la posibilitatea de a iniția o astfel de acțiune, dar a declarat că nu dorește să utilizeze această cale de atac. Prin urmare, în ceea ce privește durata acestei proceduri trebuie să se declare inadmisibilă pentru neextinderea căilor de atac interne în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție. Cu privire la lipsa de echitate a procedurii de reintegrare a reclamantului în funcțiile sale 50. Reclamantul se plânge în sfârșit că a fost privat de un proces echitabil în ceea ce privește procedura de reintegrare în funcțiile sale. 51. Curtea constată că reclamantul a omis să formuleze un recurs în recurs la Curtea Supremă împotriva hotărârii pronunțate la 3 februarie 1999, de către Tribunalul Regional. 52. Prin urmare, acest litigiu trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 53. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei Parti contractante nu permite să se desprindă mai mult decât sunt impediment consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 54. Reclamantul solicită 100 000 PLN (aproximativ 25 55. Guvernul contestă aceste pretenții. 56. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 3 500 EUR pentru prejudiciul moral. Prospături și cheltuieli de judecată 57. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de rambursare a cheltuielilor și a cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. Interese moratorii 58. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii aferente facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii de reintegrare a reclamantului în funcțiile sale și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție în ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii de reintegrare a reclamantului în funcțiile sale A declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 3 500 EUR (trei mii cinci sute de euro) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, care trebuie convertită în zloți polonezi la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 15 noiembrie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Françoise Elens-Passos Nicolas Bratza Modulul Adjunct Președintele
QUATRIÈME SECTION
CZECH c. POLOGNE
(
Requête n
o
49034/99)
ARRÊT
15 novembre 2005
12/04/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Czech c. Pologne,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
Sir
Nicolas
Bratza
,
président
,
MM.
J.
Casadevall
,
M.
Pellonpää
,
R.
Maruste
,
K.
Traja
,
S.
Pavlovschi,
L.
Garlicki,
juges
,
et de M
me
F.
Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 25 octobre 2005,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
49034/99) dirigée contre la République de Pologne et dont un ressortissant de cet Etat, Wiesław Czech («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 24 juin 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement polonais («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Jakub Wołąsiewicz.
3.
Le 22 octobre 2003, la Cour a décidé de communiquer les griefs tirés de la durée des procédures au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29
§
3 de la Convention, elle a décidé qu’elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
4.
Le requérant est né en 1957 et réside à Varsovie.
5.
Le requérant travailla au Bureau du Président de la République de Pologne (où il avait été envoyé, en tant que chômeur, par l’agence régionale de l’emploi) du 15 janvier 1992 au 28 février 1994. Depuis le 5 juillet 1993, il était embauché en qualité de chef de l’unité de l’approvisionnement du département de l’administration, sur la base d’un contrat de travail à durée indéterminée.
6.
Le 3 janvier 1994, son employeur l’informa de la résiliation de son contrat de travail, en l’exemptant de l’obligation de travailler pendant la période de préavis.
7.
Le 12 janvier 1994, le requérant introduisit une demande en justice contre son ancien employeur, réclamant sa réintégration dans ses fonctions. Une première audience eut lieu le 22 février 1994 devant le tribunal de district de Varsovie-Praga. Lors de cette audience, le tribunal obligea la partie défenderesse à présenter la documentation relative à l’emploi de l’intéressé. Une deuxième audience se tint le 12 mai 1994. Lors de cette audience, le tribunal entendit deux témoins. Le requérant ayant présenté de nouveaux documents, le juge ajourna l’affaire sans fixer de date.
8.
Le 14 mars 1994, le requérant intenta une autre procédure judiciaire contre son ancien employeur, en prétendant que le certificat établi par ce dernier et concernant le travail de l’intéressé contenait de fausses données. Ainsi, il réclamait un dédommagement à ce titre et la rectification de ce certificat.
9.
Le 20 juin 1994, le tribunal de district de Varsovie-Praga décida d’examiner conjointement les deux demandes du requérant. Le requérant fut également invité à présenter toute autre preuve.
10.
Le 16 septembre 1994, une troisième audience se tint. Le requérant élargit alors sa demande, en réclamant le paiement pour la période de préavis d’une somme correspondant à une indemnité qui lui était normalement versée avec son salaire de base.
11.
Par conséquent, le 14 octobre 1994, il adressa au tribunal une lettre dans laquelle il contestait la véracité des documents présentés par la partie défenderesse et présentait de nouvelles preuves.
12.
Une autre audience se tint le 17 novembre 1994. Lors de cette dernière, le tribunal décida d’administrer de nouvelles preuves, à savoir de nouveaux documents présentés par les parties, et entendit des témoins.
13.
Le 14 février 1995 se tint une autre audience, à laquelle le dernier témoin restant à entendre ne comparut pas.
14.
Une autre audience fut fixée au 24 avril 1995, mais le tribunal l’annula. A cette dernière date, l’avocat du requérant (désigné d’office) adressa une lettre au tribunal en demandant les raisons de cette annulation. Le 4 juillet 1995, le même avocat adressa une autre lettre, en demandant au tribunal de fixer une nouvelle audience, mais ce dernier ne le fit pas.
15.
Deux autres audiences eurent lieu les 10 et 21 novembre 1995. A cette dernière date, le tribunal rendit un jugement partiel ordonnant au Bureau du Président de la République de réintégrer le requérant dans ses fonctions, car l’employeur n’avait pas consulté le syndicat au sujet du licenciement de l’intéressé. La partie défenderesse attaqua ce jugement.
16.
Quant aux autres prétentions du requérant, une audience devait se tenir initialement le 20 février 1996, mais le tribunal l’annula. Par la suite, le 25 janvier 1996, l’avocat du requérant demanda au tribunal d’accélérer le déroulement de la procédure et de fixer une nouvelle audience.
17.
Les 1
er
mars 1996 et 4 avril 1996, le requérant réitéra cette demande. Le 3 avril 1996, il en adressa une autre pour compléter sa lettre du 14
octobre 1994.
18.
Le 23 mai 1996, le tribunal de voïvodie de Varsovie-Praga annula le jugement du 21 novembre 1995, au motif qu’il n’existait pas de syndicat au moment du licenciement du requérant, et ordonna le réexamen de l’affaire, notamment l’administration de nouvelles preuves. Les deux affaires allaient donc être examinées ensemble.
19.
Le dossier de l’affaire se trouvant toujours au tribunal de deuxième instance, par une lettre du 6 juillet 1996, le requérant demanda à ce dernier de le transmettre au tribunal de district. Le 7 août 1996, il réitéra sa demande.
20.
Après le renvoi du dossier au tribunal de première instance, le requérant s’adressa à ce dernier le 30 septembre 1996, en réclamant la fixation d’une nouvelle audience.
21.
Une audience se tint finalement le 30 janvier 1997. Lors de cette dernière, le tribunal constata qu’il n’en avait pas informé le témoin qui devait être entendu (celui qui n’avait pas été entendu le 14 février 1995). Par conséquent, une deuxième audience fut fixée au 28 avril 1997, mais le témoin n’y comparut pas. Le tribunal décida de le convoquer encore une fois sous peine d’être interpellé par la police. Deux autres audiences se tinrent le 18 septembre 1997 et le 12 février 1998. Lors de cette dernière, le requérant présenta une lettre au tribunal de district, en précisant ses prétentions.
22.
Le 21 mai 1998, lors d’une autre audience, le tribunal de district décida de séparer les deux affaires et de transmettre l’affaire concernant la rectification du certificat au tribunal de voïvodie de Varsovie. Le requérant en fut informé par une lettre datée du 6 novembre 1998.
23.
Le 27 juillet 1998, le tribunal de district s’adressa au syndicat avec une demande d’information. Le 17 août 1998, le syndicat y répondit par une lettre dont l’intéressé ne prit connaissance que le 30 octobre 1998.
24.
Par une décision du 5 octobre 1998, le tribunal de voïvodie de Varsovie renvoya le dossier concernant la rectification du certificat de travail du requérant au tribunal de district de Varsovie-Praga. Le requérant en fut informé le 4 février 1999.
25.
Quant à l’affaire concernant la réintégration du requérant dans ses fonctions, une autre audience se tint le 26 octobre 1998 devant le tribunal de district. Ce ne fut que lors de cette dernière que le dernier témoin fut entendu.
26.
Après une autre audience, le 4 novembre 1998, le tribunal de district rendit un jugement quant à la réintégration du requérant, en rejetant entièrement la demande de ce dernier.
27.
Le 30 novembre 1998, l’avocat du requérant attaqua ledit jugement. Le 1
er
décembre 1998, le requérant interjeta son propre appel.
28.
Après avoir tenu une audience le 27 janvier 1999, le tribunal régional de Varsovie confirma ledit jugement en appel le 3 février 1999. Le même jour, le requérant demanda au tribunal de lui remettre une copie de ce dernier jugement. Par d’autres lettres des 25 février 1999, 16 avril 1999 et 10 mai 1999, il réitéra sa demande.
29.
En ce qui concerne la procédure concernant la rectification du certificat, par lettres du 19 février 1999 et du 16 avril 1999, le requérant demanda au tribunal de district de fixer une nouvelle audience dans les meilleurs délais.
30.
A la suite de la lettre du 16 avril 1999, le président du tribunal régional de Varsovie affirma que la durée de la procédure concernant la rectification du certificat de travail du requérant était excessive. Le président du tribunal régional décida alors de surveiller le déroulement de la procédure devant le tribunal de district. Le 22 juin 1999, le tribunal de district ordonna à l’ancien employeur du requérant d’établir un certificat relatif à une certaine période de son travail chez lui, période qui n’était pas du tout incluse dans le certificat faisant l’objet du litige en question. Le Bureau du Président de la République le fit le 5 juillet 1999.
31.
Une audience se tint le 16 novembre 1999. Une autre audience devait avoir lieu le 4 avril 2000, mais elle ne se tint pas pour des raisons non imputables au requérant.
32.
Le 16 avril 2000, le requérant s’adressa au tribunal de district ainsi qu’au président du tribunal régional de Varsovie en demandant de fixer une nouvelle audience dans les meilleurs délais.
33.
Le 23 novembre 2000, le requérant adressa une nouvelle lettre au président du tribunal régional de Varsovie en l’informant qu’une audience avait été fixée au 22 mai 2001. A la suite d’une intervention du président du tribunal régional datant du 27 décembre 2000, la date de l’audience fut fixée au 23 mars 2001. Toutefois, cette audience fut annulée. Par une lettre du 9
avril 2001, le requérant demanda au tribunal de district si l’audience du 22
mai 2001 allait avoir lieu. Le tribunal fixa une audience au 23 juillet 2001, mais l’annula ensuite pour des raisons inconnues. Deux autres audiences se tinrent alors le 26 septembre 2001 et le 18 janvier 2002.
34.
Après une autre audience qui se tint le 20 juin 2002, le 4 juillet 2002, le tribunal de district rendit un jugement ordonnant à la partie défenderesse de rectifier le certificat. Le 8 août 2002, le Bureau du Président de la République fit appel. Le 18 février 2003, le requérant déposa au tribunal régional une lettre contenant sa réponse à cet appel. L’audience en appel eut lieu le 3 mars 2003 et le tribunal de deuxième instance confirma le jugement du 4 juillet 2002.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
35.
Le requérant allègue que la durée de la procédure tendant à sa réintégration dans ses fonctions a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
36.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
37.
La période à considérer a débuté le 12 janvier 1994 et s’est terminée le 3 février 1999. Elle a donc duré environ 5 années et 1 mois, pour deux instances.
A.
Sur la recevabilité
38.
Le Gouvernement soulève une exception préliminaire d’irrecevabilité estimant qu’en vertu de la jurisprudence de la Cour (
Pellegrin c. France,
arrêt du 8 décembre 1999, R
ecueil des arrêts et décisions 1999- VIII
) l’article 6 de la Convention n’était pas applicable à la procédure litigieuse dans la mesure où elle ne concernait pas un droit de caractère civil. Selon lui, le requérant participait à l’exercice de la puissance publique et percevait les avantages financiers octroyés aux membres de l’administration nationale.
39.
Le requérant conteste cette thèse.
40.
La Cour constate que le requérant, au moment de son licenciement occupait au Bureau du Président de la République de Pologne le poste de chef de l’unité d’approvisionnement du département de l’administration, ceci sur la base d’un contrat de travail à durée indéterminée. Ses fonctions consistaient, comme le souligne le Gouvernement, à superviser les activités de sa section dans la gestion de la propriété et la gestion des ressources humaines de son équipe.
41.
Selon la Cour, ni la nature de ses fonctions, ni les avantages et primes financières dont il a pu bénéficier, ne faisaient rentrer le requérant, bénéficiant d’un simple contrat de travail de droit privé, dans la catégorie des personnes participant à l’exercice de la puissance publique.
42.
Dès lors, compte tenu du large critère dégagé par la jurisprudence, la Cour considère que l’article 6 de la Convention s’applique à la procédure litigieuse. Elle rejette l’exception préliminaire du Gouvernement.
43.
La Cour constate enfin que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre que, compte tenu de la jurisprudence
Ratajczak c. Pologne
(requête n
o
11215/02, déc. du 31 mai 2005) il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
44.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). La Cour rappelle qu’une diligence particulière s’impose pour le contentieux du travail (
Ruotolo c. Italie
, arrêt du 27 février 1992, série A n
o
230-D, p. 39, §
17).
45.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir
Frydlender
précité).
46.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
A.
Sur le grief relatif à la durée de la procédure tendant à la rectification du certificat de travail
47.
Le requérant se plaint également de la durée de la procédure civile tendant à la rectification de son certificat de travail.
48.
La Cour constate que les requêtes introduites avant l’entrée en vigueur de la loi du 17 juin 2004, ont été ajournées jusqu’à ce que celle-ci se prononce sur l’efficacité de la voie de recours interne instaurée par le législateur polonais en matière de durée de la procédure. Le 14 juin 2005, la Cour a rendu un arrêt dans l’affaire pilote
Krasuski c. Pologne
(n
o
61444/00, CEDH 2005-VI), estimant que les requérants se plaignant de la durée excessive de la procédure interne devaient, en vertu de l’article 35 §
1 de la Convention, engager une action en ce sens sur la base de la loi de 2004 (§ 72 de l’arrêt).
49.
En l’espèce, le requérant a été informé de la possibilité d’engager une telle action mais a déclaré ne pas vouloir utiliser cette voie de recours. Dès lors, le grief concernant la durée de cette procédure doit être déclaré irrecevable pour non- épuisement des voies de recours internes en vertu de l’article 35 § 1 de la Convention.
B.
Sur le grief tiré de l’absence d’équité de la procédure tendant à la réintégration du requérant dans ses fonctions
50.
Le requérant se plaint enfin d’avoir été privé d’un procès équitable en ce qui concerne la procédure tendant à sa réintégration dans ses fonctions.
51.
La Cour observe que le requérant a omis de former un pourvoi en cassation devant la Cour suprême à l’encontre de la décision rendue le 3
février 1999, par le tribunal régional.
52.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
53.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
54.
Le requérant réclame 100 000 PLN (environ 25
000 EUR) au titre du préjudice matériel qu’il aurait subi.
55.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
56.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 3
500 EUR au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
57.
Le requérant n’a présenté aucune demande de remboursement de frais et dépens. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
58.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure tendant à la réintégration du requérant dans ses fonctions et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention quant au grief tiré de la durée de la procédure tendant à la réintégration du requérant dans ses fonctions
;
3.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 3
500 EUR (trois mille cinq cents euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en zlotys polonais au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 novembre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Françoise
Elens-Passos
Nicolas
Bratza
Greffière Adjointe
Président