CtEDO 10.05.2001 Auto

MISSON contre la BELGIQUE

RESPONDENT
BEL
HOTĂRÂRE
10.05.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
MISSON contre la BELGIQUE (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41357/98 prezentate de Luc MISSON împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor LUI Õ (secțiunea a treia), care se află la 10 mai 2001 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte Loucaide Kūris Tulkens Jungwiert H.S. Greve Ugrekhelidze judecători Dolle graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 13 martie 1998 și înregistrată la 25 mai 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un cetățean belgian, născut în 1952, și rezident în Liège (Belgia). El este reprezentat în fața Curții de către domnul Georges-Henri Beauthier, avocat la Bruxelles, și domnul Marc Preumont, avocat la Namur. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La data de 14 iunie 1994, consiliul de administrație al avocaților baroului de Liège a adoptat un regulament care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995 și al cărui titlu III a modificat diversele dispoziții referitoare la stagiatura de la Liège. La 12 august 1994, reclamantul sesizează Consiliul cu privire la o cerere de anulare a dispozițiilor referitoare la stagiile regulamentului menționat anterior, descriind astfel domeniul de aplicare al acestuia: În practică, acesta elimină obligația de remunerare a stagiarilor din primul an; el supune stagiarilor la aprobarea unei comisii de aprobare care nu prezintă o garanție suficientă; el nu permite nici o întrerupere a contractului de stagiu, chiar și de comun acord, cu excepția cazului în care președintele Comisiei pentru patronat și stagiar este de acord cu acordul prealabil; el limitează fără justificare obiectivă și rezonabilă posibilitatea ca un stagiar să angajeze mai mult de un stagiar din doi în doi ani; el prescrie stagiarului și stagiarului său rapoarte confidențiale care pot fi de la mai puțin de un qualitat qua pe viitor, fără ca această comunicare să aibă un caracter contradictoriu. În mod evident, regulamentul în litigiu are ca scop, și, probabil, și acela de a restrânge numărul de avocați stagiari în baroul din Liège, prin impunerea atât a obligațiilor care le revin acestora, cât și a celor care îi împovărează pe stagiarii stagiari. mai mult decât atât, reclamantul a invitat Consiliul să adreseze următoarele întrebări preliminare Curții de Arbitraj: Dacă avocații nu pot, în Belgia, să introducă în fața Consiliului o acțiune în anulare împotriva regulamentelor lor profesionale, în timp ce ceilalți titulari de profesii liberale pot introduce astfel de acțiuni, această interpretare a articolului 14 din legile coordonate nu este contrară articolului 10 din Constituție, având în vedere că nici avocații nu dispun de alte acțiuni în anulare în fața altor jurisdicții? Între timp, reclamantul, prin scrisoarea din 30 septembrie 1994, a invitat procurorul general în apropierea Curții de Casație, decanul național al avocaților și ministrul justiției să inițieze acțiunile prevăzute în articole. 610 și 611 din Codul Justiției. În scrisoarea sa adresată procurorului general, el a menționat în special că, prin recunoașterea faptului că Consiliul de Stat trebuia să fie considerat incompetent (spre deosebire de opinia noastră), considerăm că ar trebui să considerăm mai degrabă că ne aflăm în cadrul aplicării articolului 611 din Codul Judiciar. octombrie 1994, procurorul general, apoi decanul național al avocaților l-au informat pe reclamant cu privire la refuzul acestora de a acționa în sensul sugerat de solicitant. Prin Hotărârea din 15 septembrie 1997, Consiliul de Stat s-a declarat incompetent pentru a cunoaște cererea și a respins-o, considerând în special: În special, articolele 435, 451, 455, 456, 501, 502, 610 și 611 din Codul judiciar și din cel al economiei rezultă din lucrările pregătitoare ale Codului judiciar, pe care legiuitorul le-a ascultat prin care avocații au ascultat să le pună sub controlul judecătorului administrativ pentru a le încredința celui al puterii judiciare; întrucât, prin urmare, regulamentele, cum ar fi actele cu rază de acțiune individuală, luate de un consiliu de la Ordinul avocaților nu intră sub incidența competenței de anulare a Consiliului de Stat. În ceea ce privește întrebarea preliminară indicată de solicitant, Consiliul da La art. 609 din Codul judiciar se citește astfel: □ Curtea de Casație se pronunță asupra cererilor de casare: (...) hotărâri prin care secțiunea de administrație a Consiliului de Stat decide să nu poată cunoaște cererea, motivând că cunoașterea acesteia este de competența autorității judiciare și a hotărârilor prin care secțiunea respectivă respinge un declin întemeiat pe motivul că cererea este de competența acestor autorități; (...) La data faptelor, art. 33 din legile coordonate privind Consiliul de Stat din 12 ianuarie 1973 se citea după cum urmează: Pot fi transmise Curții de Casație, hotărârile prin care secțiunea de administrație decide să nu poată cunoaște cererea prin motiv că cunoașterea acesteia se încadrează în atribuțiile autorităților judiciare, precum și hotărârile prin care secțiunea respinge un declin întemeiat pe motivul că cererea intră sub incidența atribuțiilor autorităților judiciare respective. Recursul este formulat prin cererea părții interesate, introdusă în conformitate cu Codul judiciar. Un decret regal determină formele și termenele de procedură. Curtea hotărăște camere reunite. În cazul în care Curtea hotărăște hotărârea, aceasta trimite cauza în fața secțiunii de administraie altfel compuse, care trebuie să se conformeze deciziei Curii cu privire la punctul de drept judecat de aceasta. Curtea de Casație se pronunță de mai multe ori cu privire la recursurile invocate la art. 33 din legile coordonate sau dispoziția care se ținea înaintea acestora, la art. 20 din Legea din 23 decembrie 1946. Cele mai recente hotărâri datează din 29 ianuarie 1971 (Pasicrisie, 1971, I, 496, concl.Ganshof van der Meersch, proc. Gen.), 2 mai 1975 (Jurnalul Tribunilor, 1975, 606) și 10 aprilie 1987 (Rechtskundig Weekblad, 1988, 769). Înainte de Hotărârea din 29 ianuarie 1971, Curtea de Casație a trebuit să se pronunțe asupra unor astfel de recursuri de 20 de ori. Cu toate acestea, tratamentul diferit acordat consiliilor de avocatură se bazează pe diverse elemente ale căror obiective sunt, în ansamblu, obiective. În temeiul articolului 444 alineatul (1) din Codul judiciar, avocații trebuie să-și exercite liber ministerul pentru apărarea justiției și a adevărului. Aceștia pot fi numiți din oficiu (art. 446 și 455a) de către judecătorii și ofițerii procurorului general (art. 442). Ei pot fi numiți din oficiu (art. 446 și 455a) de către 1. Ei trebuie să se ocupe de îngrijirea persoanelor ale căror venituri sunt insuficiente (art. 455, alin. (1)). Aceste norme și principii, care sunt specifice profesiei de avocat, stabilesc o diferență obiectivă față de ansamblul profesiilor liberale. Actele consiliilor de la .Ordre au ca scop de a asigura calitatea serviciilor de avocat și de a garanta independența sa. Legiuitorul a asociat în mod direct profesia de avocat la serviciul public al justiției și se referă în acest sens la ordinea juridică. Prin atribuirea contestațiilor referitoare la actele și regulamentele de bare către autorități și la o instanță care intră ele însele sub incidența ordinii judiciare, legiuitorul a luat o măsură care este în legătură cu obiectivul pe care îl urmărește. (...) Pe de altă parte, este de la sine înțeles că, în litigiile referitoare la reglementările autorităților din barou, avocații trebuie să beneficieze de protecție judiciară care nu poate fi refuzată nimănui. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de absența accesului la o instanță independentă și imparțială în fața căreia poate obține anularea regulamentului în cauză. Cu titlu subsidiar, acesta denunță absența unei căi de atac efective în acest scop și: art. 13 din Convenție. Reclamantul se plânge de faptul că regulamentele ordinilor locale ale avocaților nu sunt susceptibile de a face recurs în anulare în fața Consiliului de Stat, spre deosebire de actele de același tip ale altor ordine profesionale. El denunță o încălcare a articolului 14 coroborat cu art. 6 alineatul (1) din Convenție. Reclamantul se plânge de refuzul Consiliului de a adresa Curții de Arbitraj întrebarea preliminară pe care o indicase. El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. Reclamantul se plânge de faptul că noile dispoziții ale regulamentului: (d) angajează mai mult de un stagiar o dată la doi ani și îngreunează accesul la calitatea de stagiar, cu încălcarea dreptului reclamantului de a-și respecta bunurile, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. Cu privire la obiecțiunile reclamantului, guvernul se opune unei excepții preliminare întemeiate pe faptul că căile de atac interne nu au fost epuizate. Această dispoziție, care urmărește același obiect ca și art. 609 alin. (2) din Codul judiciar, ar fi una dintre aplicațiile art. 158 din Constituție, care încredințează Curții de Casație cunoașterea conflictelor de atribuire. Întrucât reclamantul nu a sesizat Curtea de Casație, căreia i se cuvine să i se dea o hotărâre cu privire la problema pe care o ridică, reclamantul nu ar putea, cu alte cuvinte, să nu i se dea nici o cale de atac împotriva deciziei Consiliului de la □Ordinul avocaților din Barou de Liège. Potrivit reclamantului, excepția impusă de guvern se confruntă cu forcluzia, deoarece nu a fost încălcată. in limine litis în prima etapă a procedurii. Aceasta înseamnă în primul memoriu al guvernului depus la 1 februarie 1999, dar ulterior, în observații suplimentare primite de Curte la 18 iunie 1999. În ceea ce privește temeinicia excepției, reclamantul susține că calea de drept de care se ocupă este o cale de atac excepțională și rareori intentată în practică, al cărei articol 35 alineatul (1) din convenție nu impune epuizarea. În plus, ar fi fost lipsit de orice șansă de succes. Într-adevăr, Curtea de Casație s-ar fi declarat, probabil, incompetentă să cunoască aceste informații, deoarece ipoteza invocată de reclamant, cea a unui vid legislativ, nu ar intra în obiectul foarte precis al acțiunii privind conflictul de atribuire, astfel cum este stabilit la art. 33 din legile coordonate. Într-adevăr, un astfel de conflict ar presupune definirea clară a competențelor respective ale autorităților judiciare și administrative; în acest caz, nu ar fi nimic, deoarece s-ar considera că există o lacună în protecția juridică în ceea ce privește reglementările ordinelor locale ale avocaților. În plus, guvernul ar rămâne în imposibilitatea de a dovedi caracterul efectiv, accesibil și adecvat al căii de atac de care se bucură, în special prin emiterea unor hotărâri în care Curtea de Casație a ajuns la concluzia competenței Consiliului depe teritoriul statului în cazul în care, la fel ca în cazul de față, acesta s-ar fi declarat incompetent în beneficiul sistemului judiciar. Chiar dacă reclamantul ar fi sesizat Curtea de Casație în temeiul articolului 33 din legile coordonate, aceasta ar fi fost, după toate probabilitățile, și ținând seama de evoluțiile legislative ulterioare hotărârii ntreprinse de Consiliul de Stat din 15 septembrie 1997, care a fost pronunțată în favoarea competenței autorității judiciare, ceea ce nu ar fi permis îndreptarea spătarului întemeiat pe încălcarea articolului 6. În aceste condiții, reclamantul ar fi introdus singura cale de drept care i-a fost accesibilă și care a fost, de asemenea, cea mai indicată, solicitând Consiliului de Stat să adreseze Curții o întrebare preliminară care să îi permită acesteia să soluționeze problema de neconstituționalitate pe care o prezenta vidul legislativ astfel evidențiat. Un solicitant nu ar fi, într-adevăr, obligația de a epuiza toate căile de drept posibile. În plus, un recurs în casare, după trei ani de procedură în fața Consiliului de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În concluzie, reclamantul consideră că a epuizat toate căile de drept adecvate care i-ar putea da satisfacție echitabilă în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Curtea amintește că, în temeiul articolului 55 din regulament, partea contractantă pârâtă care intenționează să ridice o excepție de la obligația de a face acest lucru, cu condiția ca natura excepției și circumstanțele să permită acest lucru, în observațiile scrise sau orale cu privire la admisibilitatea cererii. În cazul de față, guvernul a ridicat excepția preliminară cu privire la care face referire în observațiile suplimentare la memoriul prezentat în temeiul articolului 54 alineatul (3) litera (b) din regulament, care au ajuns la Curte în cursul fazei procedurii privind examinarea admisibilității cererii. În consecință, excepția impusă de guvern nu se confruntă cu forcluzia. În ceea ce privește temeinicia excepției, trebuie amintit că, în cadrul articolului 35 alineatul (1), un solicitant trebuie să se prevaleze de acțiunile în mod normal disponibile și susceptibile de a remedia încălcările pe care le-a impus. Aceste acțiuni trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine, în practică și în teorie. La art. 35 alineatul (1) implică, de asemenea, o repartizare a sarcinii probei. Guvernul excitant al neobosirii trebuie să convingă Curtea că există o acțiune efectivă la momentul faptei. După ce a demonstrat acest lucru, i se cere reclamantului să stabilească că acțiunea menționată de Registrul nu a fost efectiv luată în considerare de faptele cauzei sau că anumite circumstanțe speciale îl obligau să facă uz de aceasta. Prin aplicarea regulii epuizării, Curtea trebuie să țină seama în mod realist nu numai de acțiunile prevăzute în sistemul juridic al părții contractante în cauză, ci și de contextul în care se află acestea, precum și de situația personală a reclamantului (a se vedea, printre altele, Hotărârea Beïs c. Grecia din 20 martie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 569, § 32). Potrivit guvernului, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curtea de Casație în temeiul articolelor 609, 2 din Codul judiciar și 33 din legile coordonate, la hotărârea prin care, la 15 septembrie 1997, Consiliul de Stat este declarat incompetent pentru a cunoaște cererea în anulare formulată de reclamant împotriva regulamentului Întrucât nu a introdus această acțiune, reclamantul nu poate pretinde că nu dispune de nici o cale de drept împotriva regulamentului pe care îl contestă. Din informațiile furnizate de guvern reiese că Curtea de Casație este pronunțată de mai multe ori pe recursuri invocate la art. 33 din legile coordonate sau dispoziția care a avut loc înainte de acestea, art. 20 din Legea din 23 decembrie 1946. Cele mai recente hotărâri datează din 29 ianuarie 1971 (Pasicrisie, 1971, I, 496, concordl. Ganshof van der Meersch, proc. gen.), 2 mai 1975 (Jurnalul Tribunilor, 1975, 606) și 10 aprilie 1987 (Rechtskundig Weekblad, 1988, 769). Înainte de Hotărârea din 29 aprilie 1987 (Rechtskundig Weekblad) În ianuarie 1971, Curtea de Casație a trebuit să se pronunțe de 20 de ori asupra unor astfel de recursuri. Pentru reclamant, aceasta este o acțiune excepțională și rareori intentată în practică, astfel încât art. 35 alin. În plus, ar fi fost lipsit de orice șansă de succes, deoarece Curtea de Casație ar fi trebuit să se declare incompetentă, din cauza faptului că litigiul se încadrează în categoria conflictelor de atribuire menționate la art. 33 din legile coordonate. În opinia Curții, caracterul excepțional al reclamantului depinde mai puțin de acțiunea în sine decât de situația în care este chemat să deblocheze, aceea a unui conflict de atribuire. Or, se pare că aceasta este situația în speță, iar reclamantul a contribuit la generarea acesteia. Într-adevăr, rezultă din motivarea hotărârii Consiliului de Primă Instanță că acesta din urmă este considerat incompetent, în special datorită faptului că legislatorul a intenționat să anuleze actele organelor judecătorului administrativ de la ordonarea avocaților de la controlul instanței administrative pentru a le încredința celui al autorității judiciare. Prin urmare, sub rezerva avizului Curții de Casație căreia i-a fost încredințat să se pronunțe în caz de sesizare, hotărârea pronunțată de Consiliul de Miniștri pare să intre în sfera uneia dintre categoriile menționate în mod expres în art. 33. Prin urmare, acțiunea în cauză nu poate fi considerată inadecvată, deoarece ar fi permis Curții de Casație să stabilească în ultimă instanță care este autoritatea competentă pentru a cunoaște cererea reclamantului. În această privință, singurul fapt că o acțiune este rareori intentată în practică nu scutește reclamantul de dreptul de a beneficia de aceasta (a se vedea mutatis mutandis Hotărârile Oerlemans c. Țările de Jos din 27 noiembrie 1991, seria A n 219, pp. 21-22, § 53-57 și British-American Tobacco Company Ltd. c. Țările de Jos din 20 noiembrie 1995, seria A n 331, p. 27, § 82). Pe de altă parte, reclamantul nu pretindea că a ignorat existența acțiunii în cauză; el nu părea mai degrabă că nu este adecvat. În calitate de avocat, reclamantul era totuși în măsură să măsoare consecințele alegerii sale (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Beïs, citată anterior, p. 570 § 35). Or, simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unui anumit recurs care nu este în mod evident condamnat la eșec nu constituie un motiv întemeiat pentru a justifica neutilizarea acțiunilor interne (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Akdivar și alții c. Turcia din 16 septembrie 1996, Rec., 1996-IV, p. 1212 § 71). Recurentul vede o altă dovadă a faptului că, chiar și în ipoteza unei sesizări, Curtea de Casație ar fi ajuns probabil la concluzia competenței instanței judecătorești, ceea ce, potrivit autorităților judiciare, nu ar fi permis remedierea uimirii unei încălcări a articolului 6. Mai mult decât atât, Ön Õ ar fi furnizat nici un exemplu de hotărâre în care Curtea de Casație a încheiat cu competența Consiliului de Õ în cazul în care acesta s-ar fi declarat incompetent în beneficiul autorității judiciare. În această privință, Curtea amintește că, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de lipsa accesului la un Or, cerințele acestei dispoziții sunt îndeplinite în cazul în care persoana în cauză prezintă garanțiile dorite, indiferent de ordinea, administrația sau justiția din care face parte. În consecință, circumstanța că, sesizată cu o acțiune întemeiată pe art. 609, 2 din Codul judiciar și 33 din legile coordonate, Curtea de Casație poate încheia cu competența instanțelor judecătorești, nu face ca acțiunea respectivă să fie inadecvată. În acest caz, cel mult acesta ar putea fi considerat neadecvat în ceea ce privește litigiul, întemeiat pe art. 14 coroborat cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, prin care reclamantul ‐ la deosebire de alte ordine profesionale, cele ale ordinelor avocaților nu sunt supuse cenzurii Consiliului de Stat. Pentru a putea judeca acest lucru în acest stadiu, ar trebui să se cunoască poziția Curții de Casație în această privință, ceea ce nu este cazul. În sfârșit, reclamantul susține că, după ce a sesizat Consiliul cu privire la aceasta și l-a invitat pe acesta să adreseze o întrebare preliminară Curții de arbitraj, orice acțiune suplimentară ar fi determinat procedura să depășească termenul rezonabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Curtea amintește că numai cel care a exercitat o cale de atac de natură să remedieze direct situația în litigiu este demis să angajeze alte persoane care i-au fost deschise, dar a căror eficiență este improbabilă (a se vedea mutatis mutandis, Hotărârea Manousakis și alții c. Grecia din 26 septembrie 1996, Recuperare În lumina considerațiilor de mai sus, nu este cazul aici. În concluzie, Curtea consideră că acțiunea întemeiată pe articolele 609, din Codul judiciar și 33 din legile coordonate este o cale de atac eficientă și adecvată, pe care art. 35 alineatul (1) din Convenție o impunea în acest caz. În cazul în care nu există circumstanțe speciale de natură să Ö reclamantul acestei obligații, excepția preliminară a neobosirii căilor de atac interne Õ este justificată. Această concluzie este valabilă nu numai pentru obiecțiunile nr. 1 și 2, ci și pentru obiecțiunile n 3 și 4, din moment ce instanța nu poate exclude faptul că, prin ipoteză, Curtea de Casație a putut declara competentă, nu ar fi readus situația de care recurentul se plânge prin ultimele două obiecții. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle J.-P. Costa Modulul Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2001-05-03
0,94
BOURGAUX contre la BELGIQUE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 50856/99 présentée par Josette BOURGAUX contre la Belgique La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 3 mai 2001 en une chambre composée de MM. J
CtEDO 2001-02-27
0,94
AFFAIRE R. c. BELGIQUE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE R. c. BELGIQUE ( Requête n° 33919/96 ) ARRÊT STRASBOURG 27 février 2001 En l’affaire R. c. Belgique, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : M. J.-P. Cost
CtEDO 2002-05-23
0,94
K.A. et A.D. contre la BELGIQUE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ des requêtes n° 42758/98 et 45558/99 présentées par K.A. et A.D. contre la Belgique La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 23 mai 2002 en une chambre
CtEDO 2001-05-03
0,94
RANDAXHE contre la BELGIQUE
TROISIÈME SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 50172/99 présentée par Henri-Jacques RANDAXHE contre la Belgique La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 3 mai 2001 en une chambre composée de
CtEDO 2001-01-09
0,94
AFFAIRE SAHLI c. BELGIQUE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE SAHLI c. BELGIQUE ( Requête n° 38707/97) ARRÊT (Radiation – règlement amiable) STRASBOURG 9 janvier 2001 En l’affaire Sahli c. Belgique, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une
Sursă