GARAU contre l'ESPAGNE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA FINALĂ Cerere nr. 50881/99 prezentată de Antonello GARAU împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (ACEA secțiune), care se află la 10 mai 2001 într-o cameră compusă din domnii Ress președinte Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Cabral Barreto Vajić Pellonpäääst Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 15 iunie 1999 și înregistrată la 13 septembrie 1999, având în vedere decizia parțială din 22 iunie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT, recurentul este un resortisant italian, născut în 1966. Este încarcerat la închisoarea Topas (Salamanca).

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 19 august 1996, reclamantul a fost reținut la aeroportul Madrid-Barajas din Caracas (Venezuela) în posesia a două valize care conțin opt kilograme de cocaină. Prin hotărârea contradictorie din 26 iunie 1997, pronunțată după ținerea unei instanțe publice, la din Madrid l-a condamnat la 10 ani de închisoare și la plata unei amenzi penale. Reclamantul a solicitat desemnarea unui avocat din oficiu pentru a formula un recurs în casație la Tribunalul Suprem. La 28 ianuarie 1998, Tribunalul Suprem a respins recursul, invocând în special o eroare de fapt în aprecierea probelor. Prin hotărârea din 18 februarie 1998, Tribunalul Suprem a respins recursul.

La 3 martie 1998, Tribunalul Suprem a fost notificat judecătorului din oficiu. Întrucât reclamantul nu a fost informat cu privire la hotărârea Tribunalului Suprem, la data de 29 iunie 1998 a fost informat cu privire la: Audiencia provincia Madrid, astfel încât hotărârea să i se comunice în vederea exercitării tuturor drepturilor pe care i le impunea legislația. Madrid l-a informat pe reclamant că a trebuit să-și adreseze cererea Tribunalului Suprem, ceea ce reclamantul a făcut la 24 iulie 1998. La 29 septembrie 1998, grefa Tribunalului Suprem a comunicat reclamantului copia deciziei din 18 februarie 1998 de respingere a recursului în casare.

Între timp, la 6 și 18 august 1998, reclamantul a solicitat fără succes directorului centrului penitenciarului unde își ispășise pedeapsa cu salcâmul cu un avocat din oficiu pentru a pregăti acțiunea din 30 septembrie 1998, reclamantul a solicitat avocaților din Madrid, prin solicitarea desemnării unui avocat din oficiu pentru prezentarea unei acțiuni de recurs din mai multe motive. la Tribunalul Constituțional. La 27 octombrie 1998, laOrdinul avocaților i-a răspuns că Codul de procedură penală nu prevedea comunicarea personală a condamnatului la judecată al Tribunalului Suprem, aceasta făcând numai lacună. Pe de altă parte, termenul de 20 de zile prevăzut de lege pentru a introduce acțiunea d întrucât nu mai era posibil să se prezinte această acțiune.

La 25 ianuarie 1999, reclamantul a adresat personal Tribunalului Constituțional un memoriu care conținea acțiunea sa d'amparo invocând art. 24 din Constituție (dreptul la un proces echitabil). printr-o decizie din 26 aprilie 1999, Tribunalul Constituțional a declarat acțiunea d El a subliniat că hotărârea Tribunalului Suprem din 18 februarie 1998, care a fost notificată reprezentantului reclamantului la 3 martie 1998, termenul de 20 de zile prevăzut de lege pentru introducerea acțiunii d În plus, Tribunalul a reamintit că, potrivit jurisprudenței sale constante, eventualele încălcări ale drepturilor fundamentale care decurg din relațiile dintre un client și avocatul său nu constituiau un motiv de admisibilitate constituțională, deoarece acestea nu erau imputabile autorității publice.

Pe de altă parte, reclamantului i s-au refuzat mai multe cereri de eliberare condiționată și de eliberare din închisoare de către instanța de aplicare a pedepsei, ultima dată, printr-o decizie din 25 mai 1999. În această decizie, judecătorul, în timp ce considera că reclamantul întrunea condițiile obiective impuse de legea penitenciarelor, a respins cererea sa, considerând că durata pedepsei cu închisoarea rămasă (șapte ani) și absența legăturilor sociale, familiale și economice ale reclamantului cu Spania reprezintă factori care implică un mare risc de a-l evita să execute pedeapsa. Din mai 2000, reclamantul beneficiază de un regim de semilibertate, cu permisiune de ieșire pe timp de zi. GRIEFS Reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procedurii urmate împotriva sa, în special din cauza condiției sale din străinătate.

El se plânge, în esență, că nu a avut acces efectiv la recursul d în fața Tribunalului Constituțional, din cauza eșecului asistenței sale juridice și a faptului că nu a obținut un avocat din oficiu, în timp ce: nu putea desemna un avocat ales din lipsă de mijloace financiare. Acesta se referă în esență la art. 6 din Convenție. PROCEDURE Cererea a fost introdusă la 15 iunie 1999 și înregistrată la 13 septembrie 1999. La 22 iunie 2000, Curtea a decis să aducă la cunoștința guvernului pârât litigiul reclamantului întemeiat pe încălcarea dreptului său de acces efectiv la Tribunalul Constituțional din cauza eșecului asistenței sale juridice și a faptului că a obținut un avocat din oficiu [art. 6 alineatul (1) și art. 3 litera (c) din Convenție] și să declare cererea inadmisibilă pentru surplus.

Guvernul și-a prezentat observațiile la 11 septembrie 2000. Reclamantul nu a răspuns la scrisorile trimise de grefă după această dată. ÎN DREPT Curtea constată că reclamantul a fost invitat printr-o scrisoare din 22 septembrie 2000 să își prezinte observațiile în răspuns. La 14 noiembrie 2000, la 4 ianuarie 2001 i s-au trimis scrisori de reamintire și martie 2001. În două dintre aceste scrisori, adresate prin recomandare cu confirmare de primire, atenția reclamantului a fost atrasă asupra posibilităților de radiere a rolului, prin aplicarea art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție, în caz de absență a răspunsului. Aceste scrisori au rămas fără răspuns. Curtea concluzionează că reclamantul nu mai dorește să își mențină pledoaria, în sensul art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție.

În plus, Curtea consideră că nu există circumstanțe speciale care să se refere la respectarea drepturilor garantate de Convenția nr. Vincent Berger Georg Ress Moduleer Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

Requête n° 50881/99 présentée par Antonello GARAU contre l’Espagne La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 10 mai 2001 en une chambre composée de MM. G. Ress , président , A. Pastor Ridruejo , L. Caflisch , J. Makarczyk , I. Cabral Barreto , M me N. Vajić , M. M. Pellonpää , juges , et de M. V. Berger , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 15 juin 1999 et enregistrée le 13 septembre 1999, Vu la décision partielle le 22 juin 2000, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant italien, né en 1966. Il est incarcéré à la prison de Topas (Salamanque).

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le 19 août 1996, le requérant fut détenu à l’aéroport de Madrid-Barajas en provenance de Caracas (Venezuela) en possession de deux valises contenant huit kilos de cocaïne. Par un jugement contradictoire du 26 juin 1997, rendu après la tenue d’une audience publique, l’ Audiencia provincial de Madrid le reconnut coupable des délits d’atteinte à la santé publique et de contrebande, et le condamna à la peine de dix ans d’emprisonnement et au paiement d’une amende pénale. Le requérant sollicita la désignation d’un avocat d’office pour former un pourvoi en cassation auprès du Tribunal suprême. Le 28 janvier 1998, l’Ordre des avocats de Madrid nomma un défenseur d’office au requérant, qui introduisit le pourvoi en invoquant notamment une erreur de fait dans l’appréciation des preuves.

Par un arrêt du 18 février 1998, le Tribunal suprême rejeta le pourvoi. L’arrêt fut notifié le 3 mars 1998 à l’avoué d’office. N’ayant pas été informé de l’arrêt du Tribunal suprême, le requérant s’adressa le 29 juin 1998 à l’ Audiencia provincial de Madrid afin que l’arrêt lui fût communiqué en vue d’exercer tous les droits que lui conférait la législation. Le 10 juillet 1998, l’ Audiencia provincial de Madrid informa le requérant qu’il devait adresser sa requête au Tribunal suprême, ce que le requérant fit le 24 juillet 1998. Le 29 septembre 1998, le greffe du Tribunal suprême communiqua au requérant copie de la décision du 18 février 1998 rejetant le pourvoi en cassation.

Entre-temps, les 6 et 18 août 1998, le requérant avait demandé sans succès au directeur du centre pénitentiaire où il purgeait sa peine à s’entretenir avec un avocat d’office pour préparer le recours d’ amparo . Le 30 septembre 1998, le requérant s’adressa à l’Ordre des avocats de Madrid en sollicitant la désignation d’un avocat d’office pour la présentation d’un recours d’ amparo devant le Tribunal constitutionnel. Le 27 octobre 1998, l’Ordre des avocats lui répondit que le code de procédure pénale ne prévoyait pas la communication personnelle au condamné de l’arrêt du Tribunal suprême, celle-ci se faisant à l’avoué uniquement. Par ailleurs, le délai de vingt jours prévu par la loi pour introduire le recours d’ amparo étant échu, il n’était plus possible de présenter ce recours.

Le 25 janvier 1999, le requérant adressa personnellement au Tribunal constitutionnel un mémoire contenant son recours d’amparo en invoquant l’article 24 de la Constitution (droit à un procès équitable). Par une décision du 26 avril 1999, le Tribunal constitutionnel déclara le recours d’ amparo irrecevable pour tardiveté. Il fit observer que l’arrêt du Tribunal suprême du 18 février 1998, ayant été notifié au représentant du requérant le 3 mars 1998, le délai de vingt jours prévu par la loi pour introduire le recours d’ amparo était largement dépassé. De plus, le Tribunal rappela que, selon sa jurisprudence constante, les éventuelles violations de droits fondamentaux découlant des relations entre un client et son avocat ne constituaient pas un motif de recevabilité constitutionnelle, car elles n’étaient pas imputables à la puissance publique.

Par ailleurs, le requérant se vit refuser plusieurs demandes de libération conditionnelle et de permission de sortie de prison par le juge d’application des peines, la dernière fois, par une décision du 25 mai 1999. Dans cette décision, le juge, tout en estimant que le requérant réunissait les conditions objectives requises par la loi pénitentiaire, rejeta sa demande en considérant que la durée de la peine de prison restant à purger (sept années) et l’absence de liens sociaux, familiaux et économiques du requérant avec l’Espagne constituaient des facteurs impliquant un grand risque de le voir se soustraire à l’exécution de la peine. Depuis mai 2000, le requérant bénéficie d’un régime de semi-liberté, avec autorisation de sortie de jour.

GRIEFS Le requérant se plaint du caractère inéquitable de la procédure suivie à son encontre en raison notamment de sa condition d’étranger. Il se plaint en substance de ne pas avoir eu un accès effectif au recours d’ amparo devant le Tribunal constitutionnel, en raison des défaillances de son assistance juridique et faute d’avoir obtenu un avocat d’office, alors qu’il ne pouvait désigner un avocat de son choix par manque de moyens financiers. Il invoque en substance l’article 6 de la Convention. PROCEDURE La requête a été introduite le 15 juin 1999 et enregistrée le 13 septembre 1999. Le 22 juin 2000, la Cour a décidé de porter à la connaissance du gouvernement défendeur le grief du requérant tiré de la violation de son droit d’accès effectif au Tribunal constitutionnel en raison des défaillances de son assistance juridique et faute d’avoir obtenu un avocat d’office (article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention), et de déclarer la requête irrecevable pour le surplus.

Le Gouvernement a présenté ses observations le 11 septembre 2000. Le requérant n’a pas répondu aux courriers envoyés par le greffe après cette date. EN DROIT La Cour constate que le requérant a été invité par une lettre du 22 septembre 2000 à présenter ses observations en réponse. Des lettres de rappel lui ont été envoyées les 14 novembre 2000, 4 janvier 2001 et 12 mars 2001 respectivement. Dans deux de ces lettres, adressées par recommandé avec accusé de réception, l’attention du requérant a été attirée sur les possibilités de radiation du rôle, par application de l’article 37 § 1 a) de la Convention, en cas d’absence de réaction. Ces lettres sont restées sans réponse. La Cour en conclut que le requérant n’entend plus maintenir sa requête, au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention.

Elle estime, par ailleurs, qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention n’exige la poursuite de l’examen de la requête, au sens de l’article 37 § 1 in fine de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président