a cererii nr. 49384/99
prezentată de Ahmed ESSAADI
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), în sesiune de 15 mai 2001 într-o comisie compusă din
Doamna L. Loucaides, președintă,
J.-P. Costa,
H.S. Greve,
judecători,
și Doamna S. Dollé,
registratoare de secțiune,
Având în vedere cererea de mai sus introdusă la 10 mai 1999 și înregistrată la 5 iulie 1999,
Având în vedere observațiile depuse de Guvernul pârât și cele prezentate în replică de reclamant,
După deliberări, render următoarea decizie:
FAPTE
Reclamantul, dl. Ahmed Essaadi, este cetățean francez, născut în 1943 și rezident la Saint Maurice de Beynost (Ain).
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi sintetizate după cum urmează.
Prin scrisoare recomandată expediat din Rabat (Maroc) pe 23 august 1991, Banca Populară din Rabat returnase reclamantului un cec în valoare de 220.000 dirhams emis în favorul sa de către varul acestuia domiciliat în Maroc. Cecul fusese returnat beneficiarului, deoarece fusese returnat neachitat din lipsă de fond.
La 9 septembrie 1991, angajatul Poștei din Miribel remisese această scrisoare recomandată Doamnei Siham Essaadi, fiica emitentului cecului, care era domiciliată la unchiul ei, care se numea și Ahmed Essaadi.
Primul proces
La 8 septembrie 1994, reclamantul a citat Poșta în fața tribunalului de mare instanță din Bourg-en-Bresse printr-o acțiune în despăgubiri. Reclamantul obținuse ajutor juridic pe 26 mai 1994, în urma unei cereri depuse pe 14 octombrie 1993.
La 11 ianuarie 1996, tribunalul a declarat acțiunea reclamantului inadmisibilă, pe motiv că acesta nu ar fi formulat o reclamație în termen de un an prevăzut. Reclamantul a apelat această decizie și a solicitat curții de apel să condamne Poșta să-i plătească echivalentul în franci francezi al sumei în dirhams pe cecul litigios, precum și 3.000 FRF cu titlu de despăgubiriv. Prin sentință a Curții de apel din Lyon din 5 februarie 1998, instanța de apel a anulat decizia atacată și a declarat Poșta responsabilă de prejudiciul suferit de reclamant. Poșta a fost condamnată să plătească reclamantului suma forfetară de 3.000 FRF cu titlu de despăgubiriv.
Nemulțumit de această sentință care i limitase indemnizația, reclamantul a depus, pe 17 iunie 1998, o cerere de ajutor juridic pentru a forma un recurs în casație împotriva sentinței pronunțate de curtea de apel. La 8 aprilie 1999, biroul de ajutor juridic înființat lângă Curtea de Casație a respins această cerere pe motiv că nu putea fi ridicat niciun motiv serios de casație împotriva deciziei criticate. La 14 mai 1999, reclamantul a format un recurs împotriva acestei decizii. El susținea în special că respingerea cererii sale de ajutor juridic atingea drepturile garantate de articolul 6 § 1 din Convenție și invoca sentința din 30 iulie 1998 pronunțată de Cuvînt în cauza Aerts c. Belgia.
La 15 iunie 1999, primul președinte al Curții de Casație a respins recursul format de reclamant pe motiv că „nu apare din examinarea dosarelor dosarului că un motiv de casație ar putea fi ridicat cu utilitate".
Al doilea proces
În cursul acțiunii sale împotriva Poștei, reclamantul inițiase în paralel o procedură împotriva baroului din Bourg-en-Bresse, pentru nerespectarea obligațiilor care decurg din calitatea sa de baro și din profesia sa de avocat. În special, prin scrisoare din 7 octombrie 1994, reclamantul solicitase de la baroului implicat desemnarea unui alt avocat pentru a-și apăra interesele, avocatul inițial desemnat în cadrul ajutorului juridic exprimând îndoieli cu privire la acțiunea prevăzută. Descoperind mai târziu că avocatul adversarului său era niciun altul decât baroului, reclamantul a solicitat prin scrisoare din 23 februarie 1995 înlocuirea avocatului său și a baroului. Această cerere a fost respinsă de baro pe 7 martie 1995. La 18 martie 1995, reclamantul a sezat procurorul general lângă curtea de apel cu un recurs împotriva acestei duble decizii. Prin scrisoare din 30 martie 1995, parchetul general a indicat reclamantului că nu detecta „nicio încălcare a deontologiei avocaților".
Reclamantul a sezat apoi tribunalul de instanță din Macon cu o cerere tendând la condamnarea solidară a Statului, a Ordinului avocaților baroului din Bourg-en-Bresse și a baroului sa, să-i plătească suma de 30.000 FRF cu titlu de despăgubiriv. Reclamantul reproba baroului acceptarea reprezentării adversarului săuadversarului, în timp ce existat „un risc de încălcare a secretului profesional", și folosirea „revelațiilor" pe care nu ar fi putut să le cunoască decât în calitatea sa de baro. Se a plânge în plus că refuzând cererea sa de înlocuire a avocatului său, baroului arătat o carență vinovată. Reclamantul reproba baroului refuzul de a solicita Consiliului Ordinului avocaților o anchetă. În acest sens, reclamantul adăuga că refuzul parchetului general de a seza Consiliul Ordinului avocaților era o omisiune în mod evident voluntară, care trebuia calificată ca o culpă gravă.
Tribunalul a respins pe 20 iunie 1996 cererile reclamantului, considerând în special că „dovada unui nerespectare [al] datoriei profesionale nu se raportează împotriva [baroului]: Într-adevăr, din termenii citației emise de [reclamant] împotriva Poștei și din concluziile răspunsului depuse de [baroului] în interesul acestui organism, mijloacele ridicate de acesta din urmă nu fac în nicio privință referință la informații de care ar fi avut cunoștință, în titlu confidențial, în calitatea sa de baro". După examinarea atitudinii avocatului desemnat în cadrul ajutorului juridic, tribunalul a considerat pe lângă "că niciun motiv nu putând fi reținut împotriva [acestuia din urmă], nu ar putea fi reproșat baroului că nu a accedat la cererea [reclamantului] pentru a obține înlocuirea acestuia cu alt avocat". Tribunalul a considerat pe lângă că decizia baroului de a nu seza Consiliul Ordinului avocaților era justificată având în vedere circumstanțele cauzei. În final, tribunalul a observat "că nu este stabilit că în cazul de faţă, procurorul general - care are puterea de a aprecia oportunitatea de a seza sau nu această instanță (Consiliul Ordinului avocaților) sedere ca și consiliu de disciplină - a acționat în mod abuziv (...)".
Această decizie a fost confirmată printr-o sentință a curții de apel din Dijon din 27 martie 1998.
La 29 mai 1998, reclamantul a depus o cerere de ajutor juridic pentru a forma un recurs în casație împotriva sentinței pronunțate de curtea de apel. La 14 ianuarie 1999, biroul de ajutor juridic înființat lângă Curtea de Casație a respins această cerere pe motiv că nu putea fi ridicat niciun motiv serios de casație împotriva deciziei criticate. La 9 februarie 1999, reclamantul a format un recurs împotriva acestei decizii. El susținea în special că respingerea cererii sale de ajutor juridic atingea drepturile garantate de articolul 6 § 1 din Convenție și invoca sentința pronunțată de Cuvînt în cauza Aerts c. Belgia (a se vedea mai sus).
La 9 martie 1999, primul președinte al Curții de Casație a respins recursul format de reclamant pe motiv că „nu apare din examinarea dosarelor dosarului că un motiv de casație ar putea fi ridicat cu utilitate".
Al treilea proces
La 27 martie 1998, curtea de apel din Dijon condamnase reclamantul la cheltuielile celui de-al doilea proces. La 1 octombrie 1998, reclamantul a format un recurs împotriva acestei sentințe, care a fost respins prin ordonanță a consilierului taxator al curții de apel din Dijon din 1 decembrie 1998.
La 7 decembrie 1998, reclamantul a depus o cerere de ajutor juridic pentru a forma un recurs în casație împotriva ordonanței pronunțate de curtea de apel din Dijon. La 24 iunie 1999, biroul de ajutor juridic înființat lângă Curtea de Casație a respins această cerere pe motiv că nu putea fi ridicat niciun motiv serios de casație împotriva ordonanței criticate. La 20 iulie 1999, reclamantul a format un recurs împotriva acestei decizii.
La 17 septembrie 1999, primul președinte al Curții de Casație a respins recursul format de reclamant pe motiv că „nu apare din examinarea dosarelor dosarului că un motiv de casație ar putea fi ridicat cu utilitate".
B.
Dreptul și practica interne relevante
Legea nr. 91-647 din 10 iulie 1991 și decretul său de aplicare nr. 91-1266 din 19 decembrie 1991 au instituit sistemul francez de ajutor juridic care permite persoanelor ale căror resurse sunt insuficiente să-și face valabil drepturile în justiție.
Conform articolului 33 al decretului, „cererea de ajutor juridic (...) conține următoarele indicații: (...) obiectul cererii în justiție cu expunere sumară a motivelor sale".
Sunt birourile de ajutor juridic înființate lângă fiecare instanță care examinează cererile relative la afacerile portate în fața instanței respective. Biroul înființat lângă Curtea de Casație este prezidat de un magistrat din cadrul acestei curți, grefe-șeful este vicepreședintele și el include de asemenea doi membri aleși de înalta instanță, doi funcționari, doi auxiliari ai justiției dintre care cel puțin un avocat, precum și un membru desemnat ca reprezentant al utilizatorilor (articolul 16 al legii).
Acest birou poate respinge cererea în aplicarea articolului 7 alineat 3 al legii, în virtutea căruia „în materia casației, ajutorul juridic este refuzat cererii dacă niciun motiv serios de casație nu poate fi ridicat". Cererea poate formula apoi un recurs împotriva deciziei biroului lângă primul președinte al Curții de Casație (articolul 23 al legii).
1.
Invocând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că respingerea cererilor sale de ajutor juridic pentru a se referi în casație a afectat dreptul sa de a avea acces la o instanță. El subliniază pe lângă că cauza sa nu a fost niciodată audiată public și că nu a fost niciodată chemat la o ședință în fața biroului de ajutor juridic sau a primului președinte al Curții de Casație.
2.
Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge pe lângă de termenul acordat de tribunalul din Bourg-en-Bresse pentru a decide asupra cererii sale de ajutor juridic (decizia din 26 mai 1994).
3.
Invocând aceeași prevedere, reclamantul se plânge de asemenea de absența echității și imparțialității celui de-al doilea proces în cauză. În special, el consideră că este victimă a unei negări a justiției care rezultă din refuzul baroului și al procurorului general de a seza Consiliul Ordinului avocaților, jurisdicție disciplinară competentă să se pronunțe asupra cererii sale. Reclamantul consideră că baroului era atât judecător cât și parte în această cauză.
4.
Invocând articolele 8 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge în final de o atingere la dreptul sa la respectul corespondenței sale, din cauza erorii în distribuția scrisorii care-i era destinată.
LEGEA
1.
Invocând articolele 6 § 1 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că respingerea cererilor sale de ajutor juridic pentru a se referi în casație a afectat dreptul sa de a avea acces la o instanță. El subliniază pe lângă că cauza sa nu a fost niciodată audiată public și că nu a fost niciodată chemat la o ședință în fața biroului de ajutor juridic sau a primului președinte al Curții de Casație.
Părțile relevante ale articolului 6 § 1 din Convenție sunt formulate după cum urmează:
„Fiecare persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată echitabil (...) într-o perioadă rezonabilă, de o instanță (...), care va decide (...) contestații asupra drepturilor și obligațiilor sale civile (...)".
Articolul 13 din Convenție se citește după cum urmează:
„Fiecare persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la acordarea unui remediu efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale."
Guvernul susține ca prelungire că faptul de a consimți beneficiul ajutorului juridic doar solicitanților ale căror argumente au o șansă - chiar dacă slabă - de a prospera în fața judecătorului de casație, reflectă preocuparea de a concilia o bună administrare a justiției cu dreptul de acces efectiv la o instanță. Nu este deloc vorba pentru instanțele apelate să se pronunțe asupra cererii de ajutor juridic de a aprecia în detaliu meritele argumentelor prezentate de solicitant; se vorba mai degrabă doar de a respinge recursurile care nu conțin decât argumente susceptibile de a duce la punerea în discuție a deciziei atacate. Acestea sunt, pe de o parte, argumentele care pun în discuție aprecierea suverană a judecătorilor de fond. Guvernul amintește în acest sens că recursul în casație este o cale de atac specifică în măsura în care Curtea de Casație nu rejudecă pe chestiunile de fapte, ci judecă doar dreptul. Acestea sunt, pe de altă parte, argumentele ale căror dosare de dosar permit deja să demonstreze caracterul grosolân greșit. La fel se întâmplă, cu atât mai mult, ale recursurilor care nu cuprind expunerea niciun motiv.
Astfel, Guvernul consideră că aprecierea adusă de membri biroului de ajutor juridic al Curții de Casație franceze diferă mult de cea cenzurate de Cuvînt în cauza Aerts c. Belgia (sentința din 30 iulie 1998, Rapoarte de hotărâri și decizii 1998-V, p. 1964, § 60), unde organisme similare ar fi decis chestiunea dacă recursul reclamantului era „în prezent just", adică dacă era întemeiat. Acest control a mers prin urmare dincolo de controlul prevăzut de sistemul francez, care se limitează la respingerea mijloacelor lipsite de orice seriozitate. Pe acest punct, Guvernul subliniază că, ulterior sentinței Curții în această cauză, legiuitorului belgian a modificat legea privind asistența judiciară și a adoptat o formulă aproape de cea din legea franceză, conform căreia doar „cererile în mod evident neîntemeiate sunt respinse".
Guvernul susține pe lângă că alcătuirea biroului de ajutor juridic înființat lângă Curtea de Casație permite respingerea oricărui reproșu de părtinire care ar putea fi adresat acestui birou. Acesta din urmă cuprinde magistrați, avocați, funcționari și justiciabili. Această diversitate asigură că sunt luate în considerare în mod efectiv atât necesitățile bunului funcționare al instanței cât și drepturile apărării, și în special accesul liber la judecător. Nu se poate prin urmare susține că deciziile biroului de ajutor juridic reflectă o voință de a exclude în mod abuziv reclamanții din prețoare. Guvernul subliniază că caracterul obiectiv al aprecierii aduse recursului este garantat de calea de atac deschisă la articolul 23 al legii din 10 iulie 1991 împotriva deciziilor biroului de ajutor juridic în fața primului președinte al Curții de Casație. Prin acest drum, cererea are facultatea de a contesta aprecierea adusă de birou asupra seriozității mijloacelor pe care le-a prezentat, și de a aduce, dacă este cazul, dovada caracterului neîntemeiat al acestei aprecieri. Guvernul consideră prin urmare că dispozitivul de control pus în aplicare de biroul de ajutor juridic al Curții de Casație și de primul președinte al acestei instanțe, în aplicarea legii privind ajutorul juridic, nu este contrar în sine garanțiilor articolului 6 § 1 din Convenție.
În ceea ce privește cazul de faţă, Guvernul subliniază că motivele invocate de reclamant în sprijinul recursurilor sale în casație nu erau susceptibile de a duce la casația deciziilor atacate, deoarece constau în esență în punerea în discuție a aprecierii faptelor de judecătorii de fond. Or, Curtea de Casație nu rejudecă faptele cauzei și deci argumente de acest fel sunt prin urmare în mod clar inoperante.
Guvernul se referă în final la cauza Gnahoré c. Franța (nr. 40031/98), în care Cuvînt a decis că ordonanța primului președinte al Curții de Casație, confirmând decizia de respingere a biroului de ajutor juridic pe motiv că niciun motiv serios de casație nu putea fi ridicat, nu era contrară articolului 6 § 1 din Convenție (sentința din 19 septembrie 2000). Guvernul se referă de asemenea la cauza Kroliczek c. Franța (nr. 43969/98), în care Cuvînt a considerat că respingerea cererii de ajutor juridic nu obstrucționase dreptul de acces al reclamantului la Consiliul de Stat, chiar dacă recursul sa fost în final respins din cauza lipsei ministerului unui avocat (decizie din 14 septembrie 2000).
Reclamantul susține că refuzul care i s-a opus cererilor sale de ajutor juridic a echivalat cu a-i nega accesul la înalta instanță. El observă că birourile de ajutor juridic se dedau la o analiză în fond a mijloacelor prezentate, ceea ce constituie o adevărată apreciere prealabilă a cauzei în locul Curții de Casație, fără nicio garanție a echității procedurii. În final, reclamantul consideră că cauza sa se distinge de cazurile Gnahoré și Kroliczek.
Cuvînt consideră, la lumina tuturor argumentelor părților, că această plângere pune sarcini serioase de fapte și drept care nu pot fi rezolvate în această fază a examinării cererii, ci necesită o examinare în fond; de aici rezultă că această plângere nu poate fi declarată în mod evident neîntemeiat-ă, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu a fost ridicat niciun alt motiv de inadmisibilitate.
2.
Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge pe lângă de termenul acordat de tribunalul din Bourg-en-Bresse pentru a decide asupra cererii sale de ajutor juridic (decizia din 26 mai 1994).
Cuvînt amintește că, conform articolului 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive.
În cazul de faţă, Cuvînt observă că decizia incriminată a fost pronunțată pe 26 mai 1994, adică mai mult de șase luni înainte de 10 mai 1999, data introducerii cererii. De aici rezultă că această parte a cererii a fost introdusă cu întârziere și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 § 4.
3.
Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de asemenea de absența echității și imparțialității celui de-al doilea proces în cauză. În special, el consideră că este victimă a unei negări a justiției care rezultă din refuzul baroului și al procurorului general de a seza Consiliul Ordinului avocaților, jurisdicție disciplinară competentă să se pronunțe asupra cererii sale. Reclamantul consideră că baroului era atât judecător cât și parte în această cauză.
Pe cât de mult această plângere ar putea fi înțeleasă ca vizând aprecierea dovezilor și rezultatul procedurii duse în fața instanțelor franceze, Cuvînt amintește că, conform articolului 19 din Convenție, ea are sarcina unică de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din Convenție pentru Stările contractante. În special, nu-i apartine să cunoască erorile de fapte sau drept pretins săvârșite de o instanță, decât dacă și în măsura în care ar fi putut afecta drepturile și libertățile salvgardabile de Convenție. Dacă Convenția garantează în articolul ei 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează totuși admisibilitatea dovezilor ca atare, materie care aparține în primul rând dreptului intern (a se vedea, inter alia, Garcia Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999-I).
În cazul de faţă, Cuvînt observă că litigiul opunând reclamantul baroului a făcut obiectul unei proceduri contradictorii în fața instanțelor interne competente, oferind toate garanțiile cerute de articolul 6 § 1 din Convenție. În cursul acestei proceduri, reclamantul a putut prezenta argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale. Nu există niciun indiciu care să susțină teza reclamantului conform căreia cauza sa a fost judecată în mod arbitrar.
În concluzie, Cuvînt consideră că, considerată în ansamblu, procedura litigioasă a avut caracter echitabil, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
De aici rezultă că această parte a cererii este în mod evident neîntemeiat-ă în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, și trebuie respingă conform articolului 35 § 4.
4.
Invocând articolele 8 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge în final de o atingere la dreptul sa la respectul corespondenței sale, din cauza erorii în distribuția scrisorii care-i era destinată.
Articolul 8 din Convenție este formulat după cum urmează:
„1.
Fiecare persoană are dreptul la respectul vieții private și familiale, al domiciliului și al corespondenței sale.
2.
Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și că constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru siguranța națională, pentru siguranța publică, pentru bunăstarea economică a țării, pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, pentru protecția sănătății sau moralei, sau pentru protecția drepturilor și libertăților altora."
Cuvînt nu vede cum o simplă eroare de distribuție ar putea susține plângerea trată dintr-o ingerință ilegitimă în dreptul reclamantului la respectul corespondenței sale. În orice caz, ea constată că reclamantul obținuse o indemnizație pentru eroarea de distribuție a scrisorii care-i era destinată. Prin urmare, a obținut deja o redrесare a plângerii sale la nivel intern și nu poate prin urmare să se pretindă victimă a unei încălcări a drepturilor sale garantate de Convenție sau Protocoalele sale, cum este cerut de articolul 34 din Convenție. De aici rezultă că această parte a cererii este în mod evident neîntemeiat-ă, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respingă ca inadmisibilă în aplicarea articolului 35 § 4.
Din aceste motive, Cuvînt, cu unanimitate,
Declară
admisibilă, cu rezervă tuturor mijloacelor de fond, plângerea reclamantului trată [Notă1]
de dreptul sa de acces la o instanță;
Declară
cererea inadmisibilă în rest.
Registratoare
Președinte
[Notă1]
A indica plângerile fără a cita neapărat articolele Convenției invocate.
de la requête n° 49384/99
présentée par Ahmed ESSAADI
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 15 mai 2001 en une chambre composée de
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
J.-P.
Costa
,
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
M.
Ugrekhelidze
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 10 mai 1999 et enregistrée le 5
juillet 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Ahmed Essaadi, est un ressortissant français, né en 1943 et résidant à Saint Maurice de Beynost (Ain).
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Par lettre recommandée expédiée de Rabat (Maroc) le 23 août 1991, la Banque Populaire de Rabat renvoyait au requérant un chèque de 220
000
dirhams émis à son profit par son cousin domicilié au Maroc. Le chèque était retourné au bénéficiaire, car il était revenu impayé faute de provision.
Le 9 septembre 1991, le préposé de la Poste de Miribel remettait cette lettre recommandée à Mlle Siham Essaadi, fille du tireur du chèque, qui était domiciliée chez son oncle, lequel s’appelait aussi Ahmed Essaadi.
Première procédure
Le 8 septembre 1994, le requérant fit assigner la Poste devant le tribunal de grande instance de Bourg-en-Bresse par une action en dommages-intérêts. Le requérant avait obtenu l’aide juridictionnelle le 26 mai 1994, suite à une demande déposée le 14 octobre 1993.
Le 11 janvier 1996, le tribunal déclara l’action du requérant irrecevable, au motif que celui-ci n’aurait pas formé de réclamation dans le délai d’un an imparti. Le requérant interjeta appel de cette décision et demanda à la cour d’appel de condamner la Poste à lui payer l’équivalent en francs français de la somme portée en dirhams sur le chèque litigieux, ainsi que 3 000 FRF à titre de dommages-intérêts. Par arrêt du 5 février 1998, la cour d’appel de Lyon infirma la décision attaquée et déclara la Poste responsable du préjudice subi par le requérant. La Poste fut condamnée à payer au requérant la somme forfaitaire de 3 000 FRF à titre de dommages-intérêts.
Insatisfait de cet arrêt qui limitait son indemnisation, le requérant déposa, le 17 juin 1998, une demande d’aide juridictionnelle pour former un pourvoi en cassation contre l’arrêt rendu par la cour d’appel. Le 8 avril 1999, le bureau d’aide juridictionnelle établi près la Cour de cassation rejeta cette demande au motif qu’aucun moyen de cassation sérieux ne pouvait être relevé contre la décision critiquée. Le 14 mai 1999, le requérant forma un recours contre cette décision. Il soutenait notamment que le rejet de sa demande d’aide juridictionnelle portait atteinte à ses droits garantis par l’article
6 §
1 de la Convention et invoquait l’arrêt du 30 juillet 1998 rendu par la Cour dans l’affaire Aerts c. Belgique.
Le 15 juin 1999, le premier président de la Cour de cassation rejeta le recours formé par le requérant au motif «
qu’il n’apparaît pas de l’examen des pièces de la procédure qu’un moyen de cassation soit susceptible d’être utilement soulevé
».
Deuxième procédure
Lors de son action dirigée contre la Poste, le requérant avait parallèlement engagé une procédure à l’encontre du bâtonnier de Bourg-en-Bresse, pour avoir manqué à ses obligations émanant de sa qualité de bâtonnier et de sa profession d’avocat. En particulier, par lettre du 7 octobre 1994, le requérant avait sollicité auprès du bâtonnier mis en cause la désignation d’un autre conseil pour défendre ses intérêts, l’avocat initialement désigné au titre de l’aide juridictionnelle ayant émis des doutes sur l’action envisagée. Découvrant par la suite que l’avocat de son adversaire n’était autre que le bâtonnier, le requérant sollicita par lettre du 23
février 1995 le remplacement de son conseil et du bâtonnier. Cette demande fut rejetée par le bâtonnier le 7 mars 1995. Le 18 mars 1995, le requérant saisit le procureur général auprès de la cour d’appel d’un recours contre cette double décision. Par lettre du 30 mars 1995, le parquet général indiquait au requérant qu’il ne décelait «
aucune infraction à la déontologie des avocats
».
Le requérant saisit alors le tribunal d’instance de Macon d’une demande tendant à la condamnation solidaire de l’État, de l’Ordre des avocats du barreau de Bourg-en-Bresse et de son bâtonnier, à lui payer la somme de 30
000 FRF de dommages-intérêts. Le requérant reprochait au bâtonnier d’avoir accepté de représenter son adversaire, alors qu’il existait «
un risque de violation du secret professionnel
», et d’avoir utilisé des «
révélations
» qu’il n’aurait pu connaître qu’en sa qualité de bâtonnier. Il se plaignit en outre qu’en rejetant sa demande de remplacement de son conseil, le bâtonnier avait fait preuve d’une carence fautive. Le requérant reprochait au bâtonnier d’avoir refusé de solliciter du conseil de l’Ordre des avocats une enquête. A cet égard, le requérant ajoutait que le refus du parquet général de saisir le conseil de l’Ordre des avocats était une omission manifestement volontaire, qui devait être qualifiée de faute lourde.
Le tribunal débouta le requérant de ses demandes le 20 juin 1996, en considérant notamment que «
la preuve d’un manquement [au] devoir professionnel n’est pas rapportée à l’encontre [du bâtonnier] : En effet, il ressort des termes de l’assignation délivrée par [le requérant] à l’encontre de la Poste, et des conclusions en réponse déposées par [le bâtonnier] dans l’intérêt de cet organisme, que les moyens soulevés par ce dernier ne font, en aucune façon, référence à des renseignements dont il aurait eu connaissance, à titre confidentiel, en sa qualité de bâtonnier
». Ayant examiné l’attitude du conseil désigné au titre de l’aide juridictionnelle, le tribunal considéra par ailleurs «
qu’aucun grief ne pouvant être retenu à l’encontre [de ce dernier], il ne saurait être reproché au bâtonnier de n’avoir pas accédé à la demande [du requérant] en vue d’obtenir son remplacement par un autre avocat
». Le tribunal jugea en outre que la décision du bâtonnier de ne pas saisir le conseil de l’Ordre des avocats était justifiée eu égard aux circonstances de l’espèce. Enfin, le tribunal nota «
qu’il n’est pas établi qu’en l’espèce, le procureur général - qui a le pouvoir d’apprécier l’opportunité de saisir ou non cette instance (le conseil de l’Ordre des avocats) siégeant comme conseil de discipline - ait agi de façon abusive (...)
».
Cette décision fut confirmée par un arrêt de la cour d’appel de Dijon en date du 27 mars 1998.
Le 29 mai 1998, le requérant déposa une demande d’aide juridictionnelle pour former un pourvoi en cassation contre l’arrêt rendu par la cour d’appel. Le 14 janvier 1999, le bureau d’aide juridictionnelle établi près la Cour de cassation rejeta cette demande au motif qu’aucun moyen de cassation sérieux ne pouvait être relevé contre la décision critiquée. Le 9 février 1999, le requérant forma un recours contre cette décision. Il soutenait notamment que le rejet de sa demande d’aide juridictionnelle portait atteinte à ses droits garantis par l’article 6 § 1 de la Convention et invoquait l’arrêt rendu par la Cour dans l’affaire Aerts c. Belgique (voir supra).
Le 9 mars 1999, le premier président de la Cour de cassation rejeta le recours formé par le requérant au motif «
qu’il n’apparaît pas de l’examen des pièces de la procédure qu’un moyen de cassation soit susceptible d’être utilement soulevé
».
Troisième procédure
Le 27 mars 1998, la cour d’appel de Dijon condamna le requérant aux dépens de la deuxième procédure. Le 1er octobre 1998, le requérant forma un recours contre cet arrêt, lequel fut rejeté par ordonnance du conseiller taxateur de la cour d’appel de Dijon en date du 1er décembre 1998.
Le 7 décembre 1998, le requérant déposa une demande d’aide juridictionnelle pour former un pourvoi en cassation contre l’ordonnance rendue par la cour d’appel de Dijon. Le 24 juin 1999, le bureau d’aide juridictionnelle établi près la Cour de cassation rejeta cette demande au motif qu’aucun moyen de cassation sérieux ne pouvait être relevé contre l’ordonnance critiquée. Le 20 juillet 1999, le requérant forma un recours contre cette décision.
Le 17 septembre 1999, le premier président de la Cour de cassation rejeta le recours formé par le requérant au motif «
qu’il n’apparaît pas de l’examen des pièces de la procédure qu’un moyen de cassation soit susceptible d’être utilement soulevé
».
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
La loi n° 91-647 du 10 juillet 1991 et son décret d’application n°
91
‑
1266 du 19 décembre 1991 ont institué le système français d’aide juridictionnelle permettant aux personnes dont les ressources sont insuffisantes de faire valoir leurs droit en justice.
En application de l’article 33 du décret, «
la demande d’aide juridictionnelle (...) contient les indications suivantes : (...) objet de la demande en justice avec exposé sommaire de ses motifs ».
Ce sont les bureaux d’aide juridictionnelle instaurés auprès de chaque juridiction qui examinent les demandes relatives aux affaires portées devant la juridiction concernée. Le bureau établi près la Cour de cassation est présidé par un magistrat du siège de cette cour, le greffier en chef en est le vice
‑
président et il comprend également deux membres choisis par la haute juridiction, deux fonctionnaires, deux auxiliaires de justice dont au moins un avocat, ainsi qu’un membre désigné au titre des usagers (article 16 de la loi).
Ce bureau peut rejeter la demande en application de l’article 7 alinéa 3 de la loi, en vertu duquel «
en matière de cassation, l’aide juridictionnelle est refusée au demandeur si aucun moyen de cassation sérieux ne peut être relevé
». Le demandeur peut alors former un recours contre la décision du bureau auprès du premier président de la Cour de cassation (article 23 de la loi).
1.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint que le rejet de ses demandes d’aide juridictionnelle pour se pourvoir en cassation porta atteinte à son droit d’avoir accès à un tribunal. Il souligne par ailleurs que sa cause n’a jamais été entendue publiquement et qu’il n’a jamais été appelé à une audience devant le bureau d’aide juridictionnelle ou le premier président de la Cour de cassation.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint en outre du délai mis par le tribunal de Bourg-en-Bresse pour statuer sur sa demande d’aide juridictionnelle (décision du 26 mai 1994).
3.
Invoquant la même disposition, le requérant se plaint également de l’absence d’équité et d’impartialité de la deuxième procédure en cause. En particulier, il estime être victime d’un déni de justice qui résulterait du refus du bâtonnier et du procureur général de saisir le conseil de l’Ordre des avocats, juridiction disciplinaire compétente pour statuer sur sa demande. Le requérant estime que le bâtonnier était à la fois juge et partie dans cette affaire.
4.
Invoquant les articles 8 et 13 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit au respect de sa correspondance, du fait de l’erreur de distribution du courrier qui lui était destiné.
1.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant se plaint que le rejet de ses demandes d’aide juridictionnelle pour se pourvoir en cassation porta atteinte à son droit d’avoir accès à un tribunal. Il souligne par ailleurs que sa cause n’a jamais été entendue publiquement et qu’il n’a jamais été appelé à une audience devant le bureau d’aide juridictionnelle ou le premier président de la Cour de cassation.
Les parties pertinentes de l’article 6 § 1 de la Convention sont ainsi libellées
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
L’article 13 de la Convention se lit comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Le Gouvernement affirme à titre liminaire que le fait de ne consentir le bénéfice de l’aide juridictionnelle qu’aux seuls demandeurs dont l’argumentation a au moins une chance – fût–elle faible – de prospérer devant le juge de cassation, traduit le souci de concilier une bonne administration de la justice avec le droit d’accès effectif à un tribunal. Il ne s’agit nullement pour les instances appelées à se prononcer sur la demande d’aide juridictionnelle d’apprécier de façon détaillée les mérites des arguments invoqués par le demandeur ; il s’agit au contraire d’écarter uniquement les recours qui ne contiennent que des arguments insusceptibles d’aboutir à la remise en cause de la décision entreprise. Ce sont, d’une part, les arguments qui remettent en cause l’appréciation souveraine des juges du fond. Le Gouvernement rappelle à cet égard que le pourvoi en cassation est une voie de recours spécifique dans la mesure où la Cour de cassation ne rejuge pas les questions de fait mais juge seulement le droit. Ce sont d’autre part les arguments dont les pièces du dossier permettent d’ores et déjà de démontrer le caractère grossièrement erroné. Il en va de même, a fortiori, des recours qui ne comprennent l’exposé d’aucun motif.
Ainsi, le Gouvernement considère que l’appréciation portée par les membres du bureau d’aide juridictionnelle de la Cour de cassation français diffère largement de celle censurée par la Cour dans l’affaire Aerts c.
Belgique (arrêt du 30 juillet 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998
‑
V, p.
1964, § 60), où des organes similaires auraient tranché la question de savoir si le recours du requérant était « actuellement juste », c’est-à-dire s’il était fondé. Ce contrôle allait donc au delà du contrôle prévu par le système français, qui se limite à écarter les moyens dépourvus de tout sérieux. Sur ce point, le Gouvernement souligne que, postérieurement à l’arrêt de la Cour dans cette affaire, le législateur belge a modifié la loi relative à l’assistance judiciaire et a adopté une formule proche de celle figurant dans la loi française, selon laquelle seules « les demandes manifestement mal fondées sont rejetées ».
Le Gouvernement affirme en outre que la composition du bureau d’aide juridictionnelle établi près la Cour de cassation permet d’écarter tout reproche de partialité qui pourrait être adressé à ce bureau. Ce dernier comprend des magistrats, des avocats, des fonctionnaires et des justiciables. Cette diversité assure que soient pris en compte de manière effective aussi bien les nécessités du bon fonctionnement de la juridiction que les droits de la défense, et notamment le libre accès au juge. Il ne peut donc être soutenu que les décisions du bureau d’aide juridictionnelle traduisent une volonté d’écarter abusivement les requérants des prétoires. Le Gouvernement souligne que le caractère objectif de l’appréciation portée sur le pourvoi est garanti par la voie de recours ouverte à l’article 23 de la loi du 10 juillet 1991 contre les décisions du bureau d’aide juridictionnelle devant le premier président de la Cour de cassation. Par ce biais, le demandeur a la faculté de contester l’appréciation portée par le bureau sur le sérieux des moyens qu’il a présentés, et d’apporter, le cas échéant, la démonstration du caractère mal fondé de cette appréciation. Le Gouvernement considère par conséquent que le dispositif de contrôle mis en œuvre par le bureau d’aide juridictionnelle de la Cour de cassation et par le premier président de cette juridiction, en application de la loi relative à l’aide juridictionnelle, n’est pas contraire en soi aux garanties de l’article 6 § 1 de la Convention.
Pour ce qui est de la présente affaire, le Gouvernement souligne que les motifs invoqués par le requérant à l’appui de ses pourvois en cassation n’étaient pas susceptibles d’aboutir à la cassation des décisions attaquées, puisqu’ils consistaient pour l’essentiel à remettre en cause l’appréciation des faits par les juges du fond. Or, la Cour de cassation ne rejuge pas les faits de l’affaire et de tels arguments sont donc manifestement inopérants.
Le Gouvernement se réfère enfin à l’affaire Gnahoré c.
France (n°
40031/98), dans laquelle la Cour a décidé que l’ordonnance du premier président de la Cour de cassation, confirmant la décision de rejet du bureau d’aide juridictionnelle au motif qu’aucun moyen de cassation sérieux ne pouvait être relevé, n’était pas contraire à l’article 6 § 1 de la Convention (arrêt du 19
septembre 2000). Le Gouvernement se réfère aussi à l’affaire Kroliczek c. France (no. 43969/98), dans laquelle la Cour considéra que le rejet de la demande d’aide juridictionnelle n’avait pas entravé le droit d’accès du requérant au Conseil d’Etat, alors même que son pourvoi avait été finalement rejeté pour défaut de ministère d’avocat (décision du 14
septembre 2000).
Le requérant affirme que le refus qui fut opposé à ses demandes d’aide juridictionnelle a équivalu à lui dénier l’accès à la haute juridiction. Il note que les bureaux d’aide juridictionnelle se livrent à une analyse de fond des moyens présentés, ce qui constitue un véritable préjugement de la cause aux lieu et place de la Cour de cassation, sans aucune garantie d’équité de la procédure. Enfin, le requérant estime que son affaire se distingue des affaires Gnahoré et Kroliczek.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint en outre du délai mis par le tribunal de Bourg-en-Bresse pour statuer sur sa demande d’aide juridictionnelle (décision du 26 mai 1994).
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive.
Dans le cas d’espèce, la Cour note que la décision incriminée fut rendue le 26 mai 1994, soit plus de six mois avant le 10 mai 1999, date d’introduction de la requête. Il s’ensuit que cette partie de la requête a été introduite tardivement et doit être rejetée en application de l’article
35
§
4.
3.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint également de l’absence de l’équité et d’impartialité de la deuxième procédure en cause. En particulier, il estime être victime d’un déni de justice qui résulterait du refus du bâtonnier et du procureur général de saisir le conseil de l’Ordre des avocats, juridiction disciplinaire compétente pour statuer sur sa demande. Le requérant estime que le bâtonnier était à la fois juge et partie dans cette affaire.
Pour autant que ce grief puisse être compris comme visant l’appréciation des preuves et le résultat de la procédure menée devant les juridictions françaises, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour seule tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les États contractants. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves en tant que telle, matière qui relève au premier chef du droit interne (voir, entre autres,
Garcia Ruiz c. Espagne
[GC], n° 30544/96, § 28, CEDH 1999-I).
Dans le cas d’espèce, la Cour relève que le litige opposant le requérant au bâtonnier a fait l’objet d’une procédure contradictoire devant les juridictions internes compétentes, offrant toutes les garanties requises par l’article 6 § 1 de la Convention. Au cours de cette procédure, le requérant a pu présenter les arguments qu’il jugeait pertinents pour la défense de sa cause. Il n’y a aucun indice permettant d’étayer la thèse du requérant selon laquelle sa cause a été jugée de façon arbitraire.
En conclusion, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable, au sens de l’article 6 §
1 de la Convention.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
4.
Invoquant les articles 8 et 13 de la Convention, le requérant se plaint enfin d’une atteinte à son droit au respect de sa correspondance, du fait de l’erreur de distribution du courrier qui lui était destiné.
L’article 8 de la Convention est ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien
‑
être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
La Cour ne voit pas en quoi une simple erreur de distribution étaierait le grief tiré d’une ingérence illégitime dans le droit du requérant au respect de sa correspondance. En tout état de cause, elle constate que le requérant a obtenu une indemnité pour l’erreur de distribution du courrier qui lui était destiné. Par conséquent, il a déjà obtenu un redressement de son grief au niveau interne et ne peut donc plus se prétendre victime d’une violation de ses droits garantis par la Convention ou ses Protocoles, comme l’exige l’article
34 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée, au sens de l’article
35
§
3, et doit être rejetée comme irrecevable en application de l’article
35
§
4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevable,
tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré
[Note1]
de son droit d’accès à un tribunal
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
L.
Loucaides
Greffière
Président
[Note1]
Indiquer les griefs sans citer nécessairement les articles de la Convention invoquées.