KAYACI ET ÖZER contre la TURQUIE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48059/99 prezentate de Hüseyin KAYACI și Kaz Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 24 martie 1999 și înregistrată la 11 mai 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie: "Faptul că reclamanții, Hüseyin Kayac." și Kazim Özer, sunt cetățeni turci, născuți în 1969 și, respectiv, 1976 și reședința în Bergama (Izmir). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Ercan Demirci, avocat la Izmir. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 25 și, respectiv, 27 octombrie 1997, reclamanții au fost reținuți în urma unei operații desfășurate de poliției din cadrul Direcției de Securitate D .Izmir, secțiunea pentru combaterea terorismului, împotriva unei organizații ilegale, MLKP (Parteneriatul Comunist Marxist Leninist). La 31 octombrie 1997, reclamanții au fost ascultați de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Izmir. În aceeași zi, judecătorul a dispus arestarea provizorie a reclamanților. Prin actul de punere în aplicare prezentat la 3 noiembrie 1997, reproșându-i pe reclamanții de la MLKP, o organizație armată ilegală, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin Hotărârea din 2 februarie 1998, Curtea de Securitate a statului .Izmir, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, a declarat cei doi reclamanți vinovați de încălcarea dreptului comunitar menționată la art. 168 Õ 2 din Codul penal turc. Curtea i-a condamnat pe cei doi reclamanți la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni. Prin hotărârea din 10 februarie 1999, Curtea de Casație a respins recursul introdus de solicitanți. Dreptul intern relevant art. 168 din Codul Penal turc Oricine, în vederea comiterii infracțiunilor prevăzute la art. 125..., constituie o bandă sau o organizație armată sau preia conducerea și comanda sau dobândește o responsabilitate specială într-o astfel de bandă sau organizație, va fi condamnat la (...). Diverșii membri ai benzii sau ai organizației vor fi condamnați la (...). GRIFS Invocând în primul rând art. 3 din Convenție, reclamanții se plâng că au suferit, în timpul arestării lor, tratamente inumane și degradante. Totuși, ei nu sunt în măsură să prezinte nici o dovadă în sprijinul afirmațiilor lor. În plus, invocând o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din Convenție, primul reclamant se plânge de durata excesivă a custodiei sale. În cele din urmă, invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții susțin că cauza lor nu ar fi fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. În această privință, ei expun că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului d Invocând art. 14 din Convenție, reclamanții se plâng de faptul că, în virtutea condamnării lor de către o instanță de securitate de stat, aplicarea pedepsei lor este supusă unor condiții speciale de execuție. ÎN Curtea constată că reclamanții, care denunță, în general, condițiile de custodie, nu prezintă niciun detaliu sau început de probă cu privire la natura tratamentelor pretinse. Prin urmare, această parte a cererii pentru neatenție vădită de temei în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din convenție trebuie respinsă. Invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, primul reclamant se plânge de durata detenției sale. Curtea arată că reținerea în litigiu fiind în conformitate cu legislația internă, recurentul nu dispunea în drept turcesc de nicio cale de atac pentru a contesta durata detenției (a se vedea Sakćk și alții c. Turcia din 26 noiembrie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-VII, § 53. Curtea face trimitere la jurisprudența sa bine stabilită potrivit căreia, în lipsa unei căi de atac interne, termenul de șase luni începe din actul incriminat în recurs (a se vedea, printre altele, cererea nr. 10389/83, Decizia Comisiei din 17 iulie 1986, Deciziile și rapoartele (DR) 47, p. 72). Curtea constată că, în speță, reținerea reclamantului a încetat la 31 iulie 1986. octombrie 1997, în timp ce cererea a fost introdusă la 24 martie 1999. În plus, examinarea cauzei nu permite identificarea niciunei circumstanțe speciale care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului menționat. Această parte a cererii este, prin urmare, tardivă și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție. Reclamantul invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție în măsura în care cauza sa nu ar fi fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. În această privință, acesta expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul instanței de securitate a statului d În stadiul actual al dosarului în fața sa, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră că este necesar să îl aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 14 din Convenție, reclamanții se plâng că aplicarea pedepsei lor este supusă unor condiții speciale de executare. Curtea constată că cauza reclamanților, formulată într-un mod foarte general, nu este invocată. Presupunând chiar că aceasta privește aplicarea pedepselor pronunțate de tribunalele de securitate, Curtea arată că Legea nr. 2845 privind structura și procedura cursurilor de securitate din statul prevedea că orice persoană acuzată de o încălcare a dreptului de proprietate al unui terorist În special în ceea ce privește regimul de aplicare a pedepselor. Curtea a subliniat în repetate rânduri că distincia în litigiu nu era făcută între diferite grupuri de persoane, ci între diferite tipuri de persoane, în funcție de gravitatea pe care legiuitorul o recunoaștea. Prin urmare, nu există niciun element de natură să se ajungă la concluzia că, în speță, în speță a existat o discriminare în sensul Convenției (a se vedea Gerger c. Turcia [GC], nr. 24919/94, § 69, CEDH 1999). Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 48059/99

présentée par Hüseyin KAYACI et Kazım ÖZER

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le

17 mai 2001 en une chambre composée de

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

G.

Bonello

,

R. T

ürmen

,

M

me

V.

Strážnická

,

M.

M.

Fischbach

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska,

M.

E.

Levits

,

juges

,

et

de

M.

E. Fribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 24 mars 1999 et enregistrée le 11

mai 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, Hüseyin Kayacı et Kazım Özer, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1969 et 1976 et résidant à Bergama (Izmir). Ils sont représentés devant la Cour par M

e

Ercan Demirci, avocat à Izmir.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Les 25 et 27 octobre 1997 respectivement, les requérants furent placés en garde à vue à la suite d’une opération menée par les policiers de la direction de la sûreté d’Izmir, section de la lutte contre le terrorisme, contre une organisation illégale, le MLKP (Parti communiste marxiste léniniste).

Le 31 octobre 1997, les requérants furent entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir. Le même jour, le juge ordonna la mise en détention provisoire des requérants.

Par acte d’accusation présenté le 3 novembre 1997, reprochant aux requérants d’appartenir au MLKP, une organisation armée illégale, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir intenta une action pénale contre eux sur le fondement des articles 168 § 2 du code pénal turc réprimant la formation de bandes armées pouvant commettre des délits contre l’Etat et 5 de la loi n° 3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Par arrêt du 2 février 1998, la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir, composée de deux juges civils et d’un juge militaire, déclara les deux requérants coupables de l’infraction visée à l’article 168 § 2 du code pénal turc. La cour condamna les deux requérants à une peine d’emprisonnement de douze ans et six mois.

Par arrêt du 10 février 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi introduit par les requérants.

B.

Le droit interne pertinent

Article 168 du code pénal turc

:

«

Quiconque, en vue de commettre les infractions énoncées aux articles 125 (...), constitue une bande ou organisation armée ou prend la direction et le commandement ou acquiert une responsabilité particulière dans une telle bande ou organisation, sera condamné à (...).

Les divers membres de la bande ou de l’organisation seront condamnés à (...).

»

GRIEFS

1.

Invoquant d’abord l’article 3 de la Convention, les requérants se plaignent d’avoir subi, lors de leur garde à vue, des traitements inhumains et dégradants. Toutefois, ils affirment qu’ils ne sont pas en mesure de produire une quelconque preuve à l’appui de leurs allégations.

2.

Invoquant en outre une violation de l’article 5 § 3 de la Convention, le premier requérant se plaint de la durée excessive de sa garde à vue.

3.

Invoquant enfin l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants allèguent que leur cause n’aurait pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Ils exposent à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir.

4.

Invoquant l’article 14 de la Convention, les requérants se plaignent de ce qu’en raison de leur condamnation par une cour de sûreté de l’Etat, l’application de leur peine est soumise à des conditions d’exécution spéciale.

EN DROIT

1.

Invoquant l’article 3 de la Convention, les requérants se plaignent des mauvais traitements qu’ils auraient subis lors de la garde à vue.

La Cour constate que les requérants, qui dénoncent de manière générale les conditions de leur garde à vue, ne produisent aucun détail ou commencement de preuve quant à la nature des traitements allégués.

Dès lors, il y a lieu de rejeter cette partie de la requête pour défaut manifeste de fondement conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, le premier requérant se plaint de la durée de sa garde à vue.

La Cour relève que la garde à vue litigieuse étant conforme à la législation interne, le requérant ne disposait en droit turc d’aucune voie de recours pour contester la durée de la garde à vue (voir Sakık et autres c. Turquie du 26 novembre 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-VII, §

53). La Cour se réfère à sa jurisprudence bien établie selon laquelle, en l’absence de voie de recours internes, le délai de six mois court à partir de l’acte incriminé dans la requête (cf., entre autres, requête n° 10389/83, décision de la Commission du 17 juillet 1986, Décisions et rapports (DR)

47, p. 72).

La Cour observe qu’en l’espèce la garde à vue du requérant a pris fin le 31

octobre 1997, alors que la requête a été introduite le 24 mars 1999. En outre, l’examen de l’affaire ne permet de discerner aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours dudit délai. Cette partie de la requête est donc tardive et doit être rejetée, conformément à l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

3.

Le requérant allègue une violation de l’article 6 § 1 de la Convention dans la mesure où sa cause n’aurait pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir.

En l’état actuel du dossier devant elle, la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de le porter à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son règlement.

4.

Invoquant l’article 14 de la Convention, les requérants se plaignent de ce que l’application de leur peine est soumise à des conditions d’exécution spéciales.

La Cour constate que le grief des requérants, formulé d’une manière très générale, n’est pas étayé. A supposer même que ce grief concerne l’application des peines prononcées par les cours de sûreté, la Cour relève que la loi n° 2845 relative à la structure et à la procédure des cours de sûreté de l’Etat prévoyait que toute personne accusée d’une infraction «

terroriste

» était soumise à un traitement moins favorable que celui du droit commun, notamment pour ce qui est du régime de l’application des peines. La Cour a souligné à maintes reprises que la distinction litigieuse n’était pas faite entre différents groupes de personnes mais entre différents types d’infractions, selon la gravité que leur reconnaissait le législateur. Il n’existe dès lors aucun élément de nature à conclure qu’il y ait eu, en l’espèce, une «

discrimination

» contraire à la Convention (voir

Gerger c. Turquie

[GC], n°

24919/94, § 69, CEDH 1999).

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application de son article 35 § 4.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief des requérants concernant le manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir (article

6 §

1)

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président