Yesiltas și Kaya împotriva Turciei

SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 52162/99 prezentată de Hüseyin YEȘlTAȘ și Zeki KAYA împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se întrunește la 7 iunie 2001 într-o cameră compusă din președintele Palm Thomassen al meu, dnii Gaukur Jörundsson Türmen Biersan Casadevell Maruste judecători M. O Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 2 august 1999 și înregistrată la 27 octombrie 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie: "Faptul că reclamanții, Hüseyin YEșeLTAȘ și Zeki KAYA, resortisanți turci, născuți în 1956 și, respectiv, 1967, sunt în prezent reținuți în închisoarea Bergama (Turcia). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către Maestrul Tuncer Ferat, avocat în baroul din Izmir.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. În cadrul unei operațiuni de combatere a organizării ilegale a PKK, reclamanții, domnul Yeșiltaș și domnul Kaya au fost arestați succesiv pe 14 și 16 mai 1994 de către membrii secției antiteroriste din cadrul Direcției pentru securitate d'Izmir. În timpul arestării lor, reclamanții au fost interogați de către polițiști cu privire la presupusa lor apartenență la o organizație ilegală armată, PKK. La 26 mai 1994, reclamanții au fost auziți mai întâi de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Izmir ( În fața judecătorului Yeșiltaș s-a pronunțat împotriva dreptului său de a păstra tăcerea și nu a făcut nici o declarație, iar dl Kaya a contestat conținutul declarației sale adresate poliției.

La 9 iunie 1994, procurorul i-a acuzat pe reclamanți împreună cu alte cinci persoane, în fața Curții de Securitate a statului Izmir, alcătuită din trei magistrați ai carierei, dintre care unul se află sub jurisdicția militară. Yeșiltaș de a fi un membru însărcinat cu misiuni speciale în cadrul organizației armate ilegale, și anume 3713 privind lupta împotriva terorismului. De asemenea, procurorul l-a acuzat pe dl Kaya de aceeași organizație și a solicitat condamnarea sa în conformitate cu art. 168 alin. (2) din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713. La 10 octombrie 1994, dosarul unei alte instrucțiuni pendinte în fața Curții de Securitate a statului Istanbul a fost anexat cu cel al prezentei cauze și procedura a continuat în fața Curții de Securitate a statului Izmir.

În timpul luării sentinței din 27 iunie 1995, procurorul și-a prezentat rechiziția pe baza temeiniciei cauzei și a solicitat condamnarea dlui Yeșiltaș. pentru apartenență la o bandă armată în temeiul articolului 168 alineatul (2) din Codul penal. Prin Hotărârea din 19 noiembrie 1996, Curtea de Securitate a statului Izmir a declarat reclamanții vinovați să fie membri ai unei benzi armate. Comisia a considerat că mai multe elemente de probă din dosar (și anume declarațiile colectate în timpul detenției, procesele-verbale de identificare, confruntare și percheziție la domiciliu) arată că reclamanții au fost membri ai PKK și au desfășurat în mod regulat, împreună cu alți cinci inculpați, activități în cadrul acestuia (cum ar fi achiziționarea de materiale și de arme pentru organizație), în special în regiunea de origine a Turciei.

De asemenea, Curtea a luat în considerare faptul că reclamanții refuzaseră să își prezinte oral apărarea în fața Curții și că apărarea lor scrisă conținea doar apologii pentru PKK. Întrucât Yeșiltaș nu putea beneficia de o reducere a pedepsei pentru bună conduită, Curtea l-a condamnat la o pedeapsă de 15 ani, l-a condamnat pe dl Kaya la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni (dată calculată după reducerea pentru bună conduită). La recursul reclamanților și prin hotărârea din 9 decembrie 1997, Curtea de Casație a infirmat hotărârea de primă instanță pentru viciu de procedură și a trimis cauza în fața primei instanțe.

Prin Hotărârea din 11 iunie 1998, Curtea de Securitate de la Landul Izmir, după corectarea viciului de procedură, își va reiniția hotărârea din 19 noiembrie 1996. La 1 februarie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea din 11 iunie 1998. GRIFS Reclamanții se declară victime ale mai multor încălcări ale articolului 6 din convenție, în special din următoarele motive: - independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului Izmir erau compromise de faptul că un magistrat militar se afla acolo [art. 6 alineatul (1) ] - au fost privați de un proces echitabil, în special din cauza absenței de către un avocat a unei asistențe în timpul custodiei lor (art. 6 - acestea nu au fost judecate într-un termen rezonabil (art. 6 alineatul (1)). Pe de altă parte, reclamanții, invocând art. 14 din convenție, se plâng că, în conformitate cu Legea privind combaterea terorismului, persoanele judecate și condamnate de instanțele de securitate ale statului nu pot beneficia de eliberare condiționată decât în cazul în care execută trei pătrimi din pedeapsa lor, în timp ce chiar și legea prevede pentru condamnații pentru infracțiuni de drept comun În acest sens, art. 6 din Convenție se referă la art. 6 din Convenție.

În statul în care se află dosarul în fața sa, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestor obiecțiuni, cum ar fi cele prezentate de reclamant, și consideră că este necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Curtea a examinat celelalte obiecțiuni ale reclamanților, astfel cum au fost prezentate în cererea lor, și a constatat că reclamanții au fost informați cu privire la eventualele obstacole în calea admisibilității acestor obiecțiuni. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a ridicat nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale.

În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor întemeiate pe lipsa de independență și de t ă ț ii a Cu r ț ii de securitate a . . Õ …

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 52162/99 présentée par Hüseyin YEȘİLTAȘ et Zeki KAYA contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 7 juin 2001 en une chambre composée de M mes E. Palm , présidente , W. Thomassen , MM. Gaukur Jörundsson , R. Türmen , C. Bîrsan , J. Casadevall , R. Maruste , juges , et de M. M. O’Boyle , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 2 août 1999 et enregistrée le 27 octobre 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, Hüseyin YEȘİLTAȘ et Zeki KAYA, ressortissants turc, nés respectivement en 1956 et 1967, sont actuellement détenus à la prison de Bergama (Turquie). Ils sont représentés devant la Cour par Maître Tuncer Fırat, avocat au barreau d'Izmir.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Dans le cadre d’une opération menée contre l’organisation illégale du PKK, les requérants, M. Yeșiltaș et M. Kaya, furent successivement arrêtés les 14 et 16 mai 1994 par les membres de la section anti-terroriste de la direction de la sûreté d’Izmir. Lors de leur garde à vue, les requérants furent interrogés par les policiers quant à leur prétendue appartenance à une organisation illégale armée, le PKK. Le 26 mai 1994, les requérants furent d’abord entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d'Izmir (« le procureur »), puis traduits devant le juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna leur mise en détention provisoire.

Devant le juge, M. Yeșiltaș invoqua son droit de garder le silence et ne fit aucune déposition. M. Kaya contesta le contenu de sa déposition faite à la police. Le 9 juin 1994, le procureur mit les requérants en accusation avec cinq autres personnes, devant la cour de sûreté de l’Etat d'Izmir, composée de trois magistrats de carrière, dont l’un relevant de la magistrature militaire. Reprochant à M. Yeșiltaș d’être un membre chargé de missions spéciales au sein de l’organisation armée illégale, à savoir le «PKK», il requit sa condamnation en vertu des articles 168 § 1 du code pénal et 5 de la loi n° 3713 sur la lutte contre le terrorisme.

Le procureur accusa également M. Kaya d’appartenance à la même organisation et demanda sa condamnation en application des articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n° 3713. Le 10 octobre 1994, le dossier d’une autre instruction pendante devant la cour de sûreté de l’Etat d'Istanbul fut joint à celui de la présente affaire et la procédure continua devant la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir. Lors de l’audience de 27 juin 1995, le procureur présenta son réquisitoire sur le bien-fondé de l’affaire et requit la condamnation de M. Yeșiltaș pour appartenance à une bande armée en vertu de l'article 168 §2 du code pénal. Par arrêt du 19 novembre 1996, la cour de sûreté de l’Etat d'Izmir déclara les requérants coupables d’être membres d’une bande armée.

Elle considéra que plusieurs éléments de preuve contenus dans le dossier (à savoir les déclarations recueillies lors de la garde à vue, les procès-verbaux d'identification, de confrontation et de perquisition à domicile) montraient que les requérants avaient été membres du PKK et avaient régulièrement mené, avec cinq autres accusés, des activités au sein de celui-ci (telles que l’achat de matériels et d’armes pour l’organisation), notamment dans la région égéenne de la Turquie. Elle tint compte également du fait que les requérants avaient refusé de présenter oralement leur défense devant la cour et que leur défense écrite ne comportait que des apologies pour le PKK. Considérant que M. Yeșiltaș ne pouvait bénéficier d’une réduction de peine pour bonne conduite, la cour le condamna à une peine d’emprisonnement de quinze ans.

Elle condamna M. Kaya à une peine d’emprisonnement de douze ans et six mois (délai calculé après réduction pour bonne conduite). Sur pourvoi des requérants, et par arrêt du 9 décembre 1997, la Cour de cassation infirma le jugement de première instance pour vice de procédure et renvoya l’affaire devant la première instance.

Par arrêt du 11 juin 1998, la cour de sûreté de l’Etat d'Izmir, après avoir rectifié le vice de procédure, réitéra son arrêt du 19 novembre 1996. Le 1er février 1999, la Cour de cassation confirma l’arrêt du 11 juin 1998. GRIEFS Les requérants se disent victimes de plusieurs violations de l'article 6 de la Convention, notamment pour les raisons suivantes : - l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’État d'Izmir se trouvaient compromises du fait qu’un magistrat militaire y siégeait (article 6 § 1) ; - ils ont été privés d’un procès équitable, en particulier en raison de l’absence d’assistance par un avocat lors de leur garde à vue (article 6 § 3 b) ; - ils n’ont pas été jugés dans un délai raisonnable (article 6 §1).

Par ailleurs, les requérants, invoquant l'article 14 de la Convention, se plaignent que selon la loi sur la lutte anti-terroriste, les personnes jugées et condamnées par les cours de sûreté de l'Etat ne peuvent bénéficier de la libération conditionnelle que si elles purgent les trois quarts de leur peine, alors que même la loi prévoit pour les condamnés pour des infractions de « droit commun », la possibilité d’une libération conditionnelle après avoir purgé les deux cinquièmes de la peine encourue. EN DROIT 1. Les requérants se plaignent de ce que la cour de sûreté de l’Etat d'Ankara qui les a jugés et condamnés n’était pas un « tribunal indépendant et impartial » et que la procédure devant elle manquait d’équité.

Ils invoquent à ces égards l’article 6 de la Convention. En l’état du dossier devant elle, la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs, tels qu’exposés par la partie requérante, et juge nécessaire de les porter à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement. 2. La Cour a examiné les autres griefs des requérants, tels qu’ils ont été présentés dans leur requête, et a constaté que les requérants ont été informés des obstacles éventuels à la recevabilité de ces griefs. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs tirés du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir ainsi que de l’absence d'équité et de la longueur la durée de la procédure devant ladite cour (article 6 de la Convention) ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente