EROL contre la TURQUIE

EROL contre la TURQUIE (CtEDO, 2001)

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 35076/97 prezentate de Ali EROL împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 17 mai 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele A.B. Baka Türmen Strážnická domnii Lorenzen Fischbach Levits judecători E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 30 ianuarie 1997 și înregistrată la 25 februarie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant turc, născut în 1952 și rezident în Istanbul. El este jurnalist. El este reprezentat în fața Curții de către MKamil Tekin Sürek, avocat în barou yeah. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 septembrie 1995, ziarul Evrensel (Universal), al cărui redactor principal era reclamantul, a publicat în numărul său nouăzeci și nouă un articol intitulat "Război în palate," "pace în mahalale" (Saraylara savaș, kulübelere bar O zi în care burghezia care nu gândește, timp de 364 de zile, la exploatare, la război și la masacru, se oprește și își ia concediu pentru a-și spăla mâinile însângerate. Într-o zi, când capitalul, care și-a întemeiat existența și puterea pe lacrimi și pe sânge, se oprește în activitățile sale de execuție în timpul căreia respiră pentru a strânge forțe înainte de a le folosi a doua zi. Într-o zi când clasele exploatatoare, știind că singura cale de a-și proteja interesele și viitorul este să recurgă la violență și la presiune, încearcă să devalorizeze o noțiune; într-o zi, bombardamentul ideologic și alte metode s-au intensificat, în care lacrimile crocodilului îi pun pe victimele vânătorii. O zi în care cei care nu mai doresc războaie, masacre, genociduri își scandează dorința de PAIX. O zi în care efortul de a asigura pacea nu se limitează la o zi, la o săptămână, la o lună, la un an, în care steagurile rezistenței care fac parte din lupta pentru libertate sunt ridicate mai sus. Când cerem pace, trebuie să înțelegem și caracteristicile și cauzele acestui război care se desfășoară. Acest lucru poate fi folosit pentru a umple conținutul cererii. Ce cerem și de ce? Ce putem obține și cum? Pacea este o revendicare pe care o putem obține Cerem doar ca sângele care curge în toate colțurile lumii să fie oprit? Cerința noastră se limitează la ca războaiele cum ar fi cele din Bosnia, Kurdistan, Caucaz, America Centrală să ia sfârșit? Cu siguranță, acestea reprezintă un război și o formă superioară a războiului, dar lupta pentru muncă, pentru o educație liberă, pentru a asocia, pentru drepturile democratice, pentru pâine, pentru libertate nu constituie oare un război? ¶ Faptul că capitaliștii deținători de putere uzurpă toate drepturile maselor populare pentru a-și acumula interesele și recurg la violență pentru a asigura continuitatea puterii lor nu constituie un război Nu se desfășoară în mod constant un război în condiții cum ar fi cei care spun că nu În sistemul [hrănit] de sânge, presiune și exploatare au fost arestați, supuși torturii, uciși; că ziarele opozante au fost cenzurate, spațiile închise și distruse prin explozie; că muncitorii greviști au fost agresați de jandarmi; că organizațiile au fost dizolvate; că s-au deschis focuri asupra săracilor oameni din bidonville. El a fost replicat de presiune și violență la toate revendicările maselor oprimate care amenință sistemul. Aceasta, care este un război, numele acestui război este războiul de clasă. La Ambarlar Izmir, la Edremit, la Tuzla, la Ș¶rnak, la Dersim, un adevărat război între asupritori și asupriți. Încercând toate metodele, uneori bombardând satele, uneori atacând lucrătoarele de către jandarmi, uneori închizând sindicatele, burghezia continuă să ducă acest război. În repetate rânduri, ea aplică metode precum agresiunea ideologică pentru a putea întârzia trezirea celor oprimați. În timp ce ea nu merită să fie ucisă, așa cum nu este vinovată de sângele care curge în cele patru colțuri ale lumii, ea încearcă de fapt să dețină toate valorile ca pe un mijloc [de luptă] și să le devalorizeze. Ea se preface că este zeul păcii în fața oamenilor pe care o asasinează timp de 364 de zile. La petrecerea copiilor vietnamezi, avioanele americane de bombardamente au lansat jucării asupra satelor în care au ucis copii cu bombe cu puțin timp înainte. Acest fapt este despre un poezie de un poet austriac La petrecerea copiilor în loc de bombe arunca jucării este cu siguranță foarte eficient au spus specialiștii în relații umane Evident, acest lucru a avut un impact mare în lume Avioanele au lansat jucăriile cu două săptămâni înainte și bombele astăzi Doi dintre nepoții noștri, datorită binefacerii noastre, ar fi putut avea ceva de jucat în ultimele două săptămâni. În mănușile păcii burgheziei s-au ascuns cu mâinile însângerate. Faptul de a da mâna păcii și de a fi atras de seducția acestor mănuși, chiar și pentru ca copiii să nu mai moară, ca satele kurde să nu mai fie bombardate, ca strigătele mamelor să înceteze, să servească acestor mâini sângeroase. Există o singură cale pentru a asigura pacea, și anume lupta, duce războiul proclamat de la existența claselor și învinge. Acest lucru poate fi realizat nici mai târziu, nici mai târziu; când puterea capitaliștilor va fi distrusă, când cei oprimați vor obține puterea, când socialismul va învinge, războiul se va sfârși. Când mahalalele vor bate palatele, războiul se va sfârși. Atunci, războiul pentru pace, chiar acum (... ... mai). La 6 septembrie 1995, la cererea procurorului republicii, judecătorul șezând lângă curtea de securitate a statului da . ( În cazul în care, în temeiul articolului 28 din Constituție și al articolului 86 din Codul de procedură penală, se solicită o ordonanță de punere în liberă circulație a exemplarelor numărului de zi cu zi menționat anterior. La 8 septembrie 1995, recurentul a formulat o opoziție în fața instanței de siguranță de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin actul de acuzare prezentat la 13 septembrie 1995, procurorul Republicii a inițiat o acțiune publică împotriva reclamantului în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene. Bazându-se pe articol, el l-a acuzat că a vrut să-i instige pe oameni la crimă și la dușmănie pe baza unei distincții bazate pe rasă și regiune și să solicite aplicarea articolului 312 din Codul penal, precum și interzicerea publicării cotidianului, în conformitate cu art. 2 suplimentar din Legea nr. 5680 privind presa. În fața Curții de Securitate a Uniunii Europene, reclamantul susține în special că publicarea în litigiu, redactată de Ali Yalmaz, autor rezident în Germania, era un articol din ziarul în care autorul își exprima opinia personală. La 4 aprilie 1996, Curtea de Securitate a statului, compusă din trei judecători, dintre care unul era membru al magistraturii militare, l-a declarat pe reclamant vinovat de faptele reproșate și l-a condamnat la o amendă de 4 250 000 Carte turcească în temeiul articolului 312 din Codul penal turcesc. De asemenea, a dispus interzicerea publicării pe o perioadă de o lună, în conformitate cu art. 2 suplimentar din Legea privind presa nr. 5680. Curtea a examinat cazul reclamantului în calitatea sa de redactor-șef al cotidianului. În special, în articolul intitulat "Războiul palatelor, pacea în mahalale" La pagina 12, a fost replicat prin presiune și violență la toate revendicările maselor oprimate care amenință sistemul și acesta este un război, numele acestui război este războiul dintre clase. În Ambarlar zmir, la Edremit, la Tuzla, la Șarnak, la Dersim, un adevărat război între asupritori și asupriți (...) Există o singură cale pentru a asigura pacea, și anume să luptăm, să conducem războiul proclamat din existența claselor și să învingem. Acest lucru poate fi realizat nici maine, nici maine, cand cei oprimati vor obtine putere, cand socialismul va invinge, razboiul se va termina. Cand mahalalele vor bate palatele, razboiul se va termina. Atunci, razboiul pentru pace, imediat dupa aceea... Curtea concluzionează că, luat în ansamblu, articolul a avut ca scop reinstaurarea în societate a ui și a asmuțimilor întemeiate pe o clasă, pe o regiune și pe o rasă. Reclamantul a formulat un recurs în fața Curții de Casație. El a contestat în special interpretarea mai ales a articolului incriminat reținut de Curtea de Securitate a statului. El a susținut că este vorba despre un articol de opinie care reflectă o viziune marxistă redactată cu ocazia Zilei Păcii. În plus, el a contestat prezența unui judecător membru al magistraturii militare în formarea Curții de Securitate a statului care a fost condamnat. El a invocat că condamnarea sa încălca articolele 6 și 10 din Convenție. Prin hotărârea din 21 octombrie 1996, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. Dreptul intern relevant Cu privire la executarea unei publicații la art. 28 din Constituție prevede că confiscarea și confiscarea publicațiilor periodice și nejurioase în cadrul anchetelor sau urmăririlor penale sunt supuse dispozițiilor generale. La art. 86 din Codul penal turcesc se prevede confiscarea obiectelor susceptibile de a avea o relație cu . Cu privire la condamnarea reclamantului și la interzicerea publicării la art. 312 din Codul penal turc Instigare nepublică la infracțiune (...) Se poate face o distincție bazată pe o clasă socială, o rasă, o religie, o sectă sau o regiune pe baza unei distincții bazate pe o clasă socială, o rasă, o sectă sau o regiune. În cazul în care un astfel de stimulent pune în pericol securitatea publică, pedeapsa se majorează cu o porțiune care poate merge de la o treime la jumătate din pedeapsa de bază. Pedeapsa care se referă la infracțiunile definite la alineatul precedent se dublează atunci când acestea au fost comise prin mijloacele enumerate la alineatul (2) din art. 311. La art. 311 alineatul (2) din Codul penal Instigare publică la infracțiune (...) Dacă motivația la infracțiune este exercitată prin mijloace de comunicare în masă, indiferent dacă este vorba de benzi de sunet, discuri, ziare, publicații sau alte instrumente de presă, prin difuzarea sau distribuirea manuscriselor tipărite sau prin punerea de panouri sau afișe în locuri publice, pedepsele cu închisoarea sunt dublate (...) La art. 2 suplimentar din Legea nr. 5680 privind presa prevede că, în cazul în care încălcarea prevăzută la art. 312 din Codul penal a fost săvârșită prin presă, instanța poate: interzice publicarea în care articolul incriminat a fost publicat pentru o perioadă de trei zile până la o lună. Alineatele (5) și (6) din art. 322 din Codul de procedură penală reglementează recursurile în litigiu. (5) Calea de atac împotriva hotărârilor Camerelor Criminale sau ale Adunării Plenare Penale nu este deschisă decât dacă un motiv invocat în memoriul (...) introducerea de casare (...) și/sau erori sau omisiuni care afectează judecata pe fond nu au fost luate în considerare de Curtea de Casație (...) (6) Numai procurorul general are dreptul de a solicita executarea unei hotărâri. (...) Procurorul general poate exercita această cale fie din oficiu, fie la cererea procurorului Republicii, în apropierea instanței de primă instanță și/sau a părții la care se face referire în hotărârea de casație. În acest sens, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața instanței de securitate a statului membru în cauză, în măsura în care aceasta nu putea fi considerată drept o instanță independentă și imparțială. În plus, el se plânge că cauza sa nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. În acest sens, el invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție. Reclamantul invocă în cele din urmă o încălcare a articolului 10 din Convenție care rezultă din condamnarea sa pentru publicarea unui articol. El susține că condamnarea redactorului șef al cotidianului Evrensel precum și interdicția acestuia constituie o încălcare a dreptului său la libertatea de a comunica informații fără intervenție din partea autorităților publice, în măsura în care autorul articolului incriminat nu a făcut obiectul niciunei urmăriri. Guvernele au solicitat să nu fie epuizate căile de atac interne. În opinia sa, reclamantul a omis să sesizeze procurorul general în apropierea Curții de Casație, astfel încât acesta să solicite rectificarea hotărârii de Casație din 21 octombrie 1996, în conformitate cu art. 322 alineatul (5) din Codul de procedură penală. Curtea reamintește că regula privind epuizarea căilor de atac interne, prevăzută la art. 35 alineatul (1) din Convenție, se bazează pe ipoteza că ordinul intern oferă o cale de atac eficientă în ceea ce privește încălcarea în cauză. Guvernul excitant al neobosirii îi revine sarcina de a convinge Curtea că o cale de atac era efectivă și disponibilă atât în teorie, cât și în practică la momentul faptelor, adică era accesibilă și susceptibilă de a oferi reclamantului despăgubiri pentru obiecțiunile sale și prezenta perspective rezonabile de succes (Vc. Regatul Unit [GC], nr. 24888/94, § 57, CEDH 1999-IX). Curtea arată că, într-adevăr, părțile nu pot introduce ele însele o astfel de acțiune în fața Curții de Casație; acestea trebuie să adreseze o cerere în acest scop procurorului general aproape de Curtea de Casație, care decide în mod discreționar să sesizeze Curtea Supremă sau nu. În cazul de față, o eventuală sesizare a procurorului general de către reclamant nu putea fi considerată o acțiune pe care art. 35 din convenție o impunea epuizării. (a se vedea, în ultimă instanță, art. 10 din convenție, art. 10 din convenție, art. 10 din convenție, art. 10 din convenție, art. 10 din convenție, art. 25723/94, art. 34 CEDH 2000). Guvernul susține că, presupunând că condamnarea reclamantului pentru publicarea unui articol constituie o interferență în exercitarea libertății sale de exprimare, această condamnare se baza pe art. 312 alineatul (2) din Codul penal și, prin urmare, era prevăzută de lege. În plus, măsura contestată urmărea obiective legitime, și anume apărarea ordinii, a securității naționale și a integrității teritoriale, din cauza argumentelor exagerate și a stimulentelor utilizate în articolul Õ. Referindu-se la jurisprudența Curții, guvernul afirmă că un stat care se confruntă cu o situație de terorism care îi amenință integritatea teritorială trebuie să dispună de o marjă de apreciere mai largă decât a celui în cauză ar avea dacă situația în cauză nu are implicații decât la nivel individual. În acest sens, consideră că reclamantul a fost condamnat pe bună dreptate în temeiul articolului 312 din Codul penal și măsura care a fost afectată a fost în mare măsură de marja de apreciere a autorităților în acest domeniu. Prin urmare, ingerința s-a justificat în temeiul articolului 10 alineatul (2) din Convenție. Potrivit guvernului, o examinare superficială a articolului a fost redactat pentru a comemora Ziua Mondială a Păcii scoate în evidență absența oricărei poziții politice responsabile. Articolul nu conține nici un element de dezbatere. Dimpotrivă, exclude orice alt rezultat în afară de violența absolută, la mai puțin de o clasă socială de către o altă clasă socială. În acest articol, care se referă la un război, nu este vorba despre exprimarea unei ideologii sau a unui stil literal, ci despre dorința de a provoca confruntarea violentă între diferitele clase sociale. Prin urmare, în acest caz, sunt în joc un discurs de □ și incitare la violență. Reclamantul se referă la teza guvernului și susține că este redactor-sef al cotidianului Evrensel. În plus, afirmă că articolul incriminat nu conține nici o afirmație care poate fi numită apel la violență și, în opinia sa, măsurile luate împotriva sa se referă la o ingerință disproporționată în dreptul garantat de art. 10 din Convenție. În urma unei examinări preliminare a faptelor și argumentelor părților, Curtea consideră că acest motiv ridică întrebări de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a procedurii și necesită o examinare pe fond a cauzei. Prin urmare, acesta nu poate fi declarat în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, acesta nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Despre încălcarea în temeiul articolului 6 din Convenție Reclamantul denunță o dublă încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. Pe de o parte, el se plânge de ceea ce nu a beneficiat de un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar printre judecătorii instanței de securitate din statul care l-a judecat și condamnat. Pe de altă parte, acesta se plânge de durata procedurii în fața instanțelor interne. Cu privire la imparțialitatea și independența Curții de Securitate Citând dispozițiile Constituției turce, guvernul susține că cursurile de securitate ale statului nu sunt tribunale de excepție, ci instanțe penale specializate, introduse pentru a judeca infracțiunile împotriva integrității statului, inclusiv un judecător militar printre membrii efectivi și membrii supleanți ai acestora. Acești judecători, care sunt numiți pentru patru ani, au aceleași prerogative de independență și de imparțialitate ca judecătorii civili în temeiul dispozițiilor Constituției. În plus, potrivit guvernului, hotărârile pronunțate de instanțele de securitate din statul membru pot face obiectul unui recurs în fața Curții de Casație, care, în cauzele pe care le sesizează, cunoaște nu numai chestiuni de drept, ci și chestiuni de fond. De asemenea, atrage atenția Curții asupra faptului că art. 143 din Constituție privind componența unor astfel de instanțe a fost modificat printr-o revizuire constituțională adoptată la 18 iunie 1999, care a intrat în vigoare prin revizuirea legislativă din 22 iunie 1999. În iunie 1999, nu există niciun interes juridic pentru reclamant în ceea ce privește caracterul său întemeiat pe independența și imparțialitatea cursurilor de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Culegerea hotărârilor și a hotărârilor din 1998-IV și din 28 octombrie 1998, Rec. 1998-VII. După efectuarea unei examinări preliminare a faptelor și argumentelor părților, Curtea consideră că acest motiv ridică întrebări de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a procedurii și necesită o examinare pe fond a cauzei. Prin urmare, acesta nu poate fi declarat în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, nu se confruntă cu niciun alt motiv de nevinovăție. Pe durata procedurii Curtea arată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 6 septembrie 1995, data la care instanța care a formulat acțiunea a emis o ordonanță de rejudecare cu privire la confiscarea cotidianului în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Deweer din 27 februarie 1980, seria A nr. 35, p. 22, § 42. Aceasta s-a încheiat la 21 octombrie 1996, data hotărârii Curții de Casație și, prin urmare, a durat un an, o lună și 15 zile. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Richard c. Franța din 22 aprilie 1998, Rec., 1998-II, p. 824, § 57, și Doustaly c. Franța din 23 aprilie 1998, Rec., 1998-II, p. 857, § 39). În speță, Curtea nu vede nicio perioadă importantă de inactivitate imputabilă autorităților interne. Întradevăr, aceasta constată că durata procedurii de sesizare în fața instanțelor interne (șapte zile), a procedurii în fața Curții de Securitate a statului (șase luni și douăzeci și una de zile) și a celei în fața Curții de Casație (șase luni și șaptesprezece zile) nu constituie o critică. Având în vedere durata generală a procedurii, Curtea consideră că autoritățile au manifestat toată diligența necesară în desfășurarea cauzei reclamantului. Prin urmare, Curtea a hotărât să respingă această parte a cererii pentru lipsă vădită de temei în sensul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară admisibile, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiunile reclamantului care au fost luate de la o cerere care a încălcat dreptul său la libertatea de exprimare și la injumătățire și independența Curții de Securitate de la

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 35076/97

présentée par Ali EROL

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le

17 mai 2001 en une chambre composée de

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

A.B.

Baka

,

R.

Türmen

,

M

me

V.

Strážnická

,

MM.

P.

Lorenzen

,

M.

Fischbach

,

E.

Levits

,

juges

,

et

de

M.

E. Fribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 janvier 1997 et enregistrée le 25

février 1997,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant turc, né en 1952 et résidant à Istanbul. Il est journaliste. Il est représenté devant la Cour par M

e

Kamil Tekin Sürek, avocat au barreau d’Istanbul.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 5 septembre 1995, le quotidien «

Evrensel

» (

Universel

), dont le requérant était rédacteur en chef, publia dans son numéro quatre-vingt-onze un article intitulé «

Guerre aux palais, paix aux taudis

» (

Saraylara savaș, kulübelere barıș

) et écrit par Semih Hiçyılmaz. L’article litigieux se traduit comme suit

:

«

Le 1

er

septembre était la journée de la paix.

Un jour où la bourgeoisie qui ne pense, pendant 364 jours, qu’à l’exploitation, qu’à la guerre et qu’au massacre, s’arrête et prend congé pour laver ses mains sanglantes.

Un jour où le capital, ayant fondé son existence et son pouvoir sur les larmes et sur le sang, fait une halte dans ses activités d’exécution au cours de laquelle il respire pour accumuler des forces avant de les utiliser le lendemain.

Un jour où les classes exploiteuses, sachant que la voie unique pour préserver leurs intérêts et leur avenir consiste à faire recours à la violence et à la pression, cherchent à dévaloriser une notion

; un jour où le bombardement idéologique ainsi que les autres méthodes se sont intensifiés, où les larmes de crocodile priment les victimes de la chasse.

Un jour où ceux qui ne veulent plus de guerres, de massacres, de génocides scandent leur désir de PAIX. Un jour où l’effort destiné à assurer la paix ne se limite pas à un jour, à une semaine, à un mois, à un an, où les drapeaux de la résistance faisant partie de la lutte pour la liberté sont hissés plus haut.

Quand nous demandons la paix, il faut également comprendre les caractéristiques et les causes de cette guerre qui se déroule. Cela peut servir à combler le contenu de la demande. Que demandons-nous et pourquoi

? Que pouvons-nous obtenir et comment

? La paix est-elle une revendication que nous pouvons obtenir d’emblée

?

Demandons-nous uniquement que le sang qui coule dans les quatre coins du monde soit arrêté

? Notre demande se limite-t-elle à ce que les guerres telles qu’elles se déroulent en Bosnie, au Kurdistan, au Caucase, en Amérique centrale prennent fin

? Une guerre consiste-t-elle uniquement à bombarder des villages

?

Certainement, celles-là constituent une guerre et une forme supérieure de la guerre. Mais, la lutte menée pour le travail, pour une éducation libre, pour s’associer, pour les droits démocratiques, pour le pain, pour la liberté ne constitue-t-elle pas une guerre

? Le fait que les capitalistes détenteurs du pouvoir usurpent tous les droits des masses populaires pour accumuler leurs intérêts et font recours à la violence pour assurer la continuité de leur pouvoir ne constitue-t-il pas une guerre

?

Une guerre ne se déroule-t-elle pas constamment dans des conditions telles que ceux qui disent «

non

» au système [nourri] du sang, de la pression et de l’exploitation ont été arrêtés, soumis à la torture, tués

; que des journaux opposants ont été censurés, leurs locaux fermés et détruits par explosion

; que les ouvrières grévistes ont été agressées par les gendarmes

; que les organisations ont été dissoutes

; que des tirs ont été ouverts sur le pauvre peuple des bidonvilles.

Il a été répliqué par la pression et par la violence à toutes les revendications des masses opprimées menaçant le système. Cela, c’est une guerre, le nom de cette guerre est la guerre des classes. A Ambarlar Izmir, à Edremit, à Tuzla, à Șırnak, à Dersim, une véritable guerre dure entre les oppresseurs et les opprimés.

En essayant toutes les méthodes, parfois en bombardant les villages, parfois en agressant les ouvrières par les gendarmes, parfois en fermant les syndicats, la bourgeoisie continue à mener cette guerre. A plusieurs reprises, elle applique des méthodes telles que des agressions idéologiques pour pouvoir retarder le réveil des opprimés.

Comme elle [la bourgeoisie] cherche à posséder le mot «

paix

», alors qu’elle ne mérite pas de l’employer, comme elle n’est pas responsable du sang qui coule dans les quatre coins du monde, en fait, elle essaye de posséder toutes les valeurs comme un moyen [de sa lutte] et de les dévaloriser. Elle fait semblant d’être le dieu de la paix devant les gens qu’elle assassine pendant 364 jours.

Lors de la fête des enfants vietnamiens, les avions de bombardements américains ont lancé des jouets sur les villages où ils avaient tué des enfants avec des bombes peu de temps avant. Ce fait s’est reflété dans une poésie d’un poète autrichien

:

Lors de la fête des enfants

à la place des bombes

lancer

des jouets

est très efficace

certainement

ont dit

les spécialistes des relations humaines

Evidemment

cela a eu

un impact

grandiose

dans le monde

Les avions

s’ils avaient

lancé les jouets

quinze jours avant

et les bombes aujourd’hui

Deux de nos petits enfants

grâce à notre bienfaisance

auraient pu avoir de quoi jouer

au cours de leurs deux dernières semaines.

Dans les gants de la paix de la bourgeoisie se sont cachées les mains sanglantes. Le fait d’offrir la main de la paix et d’être attiré par la séduction de ces gants-là, même pour que les enfants ne meurent plus, que les villages kurdes ne soient plus bombardés, que les cris des mères cessent, servira ces mains sanglantes.

Il existe une seule voie pour assurer la paix, à savoir lutter, mener la guerre proclamée depuis l’existence des classes et vaincre. Cela peut être réalisé ni d’emblée ni demain

; lorsque le pouvoir des capitalistes sera détruit, lorsque les opprimés obtiendront le pouvoir, lorsque le socialisme vaincra, la guerre sera terminée.

Lorsque les taudis battront les palais, la guerre se terminera.

Lorsque «

l’on partage tout à part les joues de la bien-aimée

», la guerre se terminera.

Alors, la guerre pour la paix, tout de suite (...

»).

Le 6 septembre 1995, à la demande du procureur de la République, le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul («

la cour de sûreté de l’Etat

») rendit une ordonnance de référé sur la saisie des exemplaires du numéro du quotidien susmentionné, en application des articles 28 de la Constitution et 86 du code de la procédure pénale.

Le 8 septembre 1995, le requérant forma une opposition devant la cour de sûreté de l’Etat contre l’ordonnance de référé du 6 septembre 1995. Il soutint notamment que la saisie du quotidien portait atteinte à son droit à la liberté d’expression et enfreignait l’article 10 de la Convention européenne des Droits de l’Homme.

Le même jour, la cour de sûreté de l’Etat rejeta l’opposition du requérant.

Par acte d’accusation présenté le 13 septembre 1995, le procureur de la République engagea devant la cour de sûreté de l’Etat une action publique contre le requérant. Se basant sur l’article susmentionné, il lui reprochait d’avoir voulu inciter le peuple à la haine et à l’hostilité sur la base d’une distinction fondée sur l’appartenance à une race et à une région et requérait l’application de l’article 312 du code pénal ainsi que l’interdiction de la publication du quotidien, en application de l’article 2 additionnel de la loi n°

5680 sur la presse.

Devant la cour de sûreté de l’Etat, le requérant soutint notamment que la publication litigieuse, rédigée par Ali Yılmaz, auteur résidant en Allemagne, était un article du journal dans lequel l’auteur exprimait son opinion personnelle.

Le 4 avril 1996, la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois juges, dont l’un était membre de la magistrature militaire, déclara le requérant coupable des faits reprochés et le condamna à une amende de 4

250

000

livres turques en application de l’article 312 du code pénal turc. Elle ordonna également l’interdiction de la publication pour une durée d’un mois, en application de l’article 2 additionnel de la loi sur la presse n° 5680.

La cour examina le cas du requérant en sa qualité de rédacteur en chef du quotidien. Elle déclara notamment «

Dans l’article intitulé «

Guerre aux palais, paix aux taudis

» se trouvant à la page 12, «

(...) il était répliqué par la pression et par la violence à toutes les revendications des masses opprimées menaçant le système et cela, c’est une guerre, le nom de cette guerre est la guerre des classes. A Ambarlar İzmir, à Edremit, à Tuzla, à Șırnak, à Dersim, une véritable guerre dure entre les oppresseurs et les opprimés (...) Il existe une seule voie pour assurer la paix, à savoir lutter, mener la guerre proclamée depuis l’existence des classes et vaincre. Cela peut être réalisé ni d’emblée ni demain, lorsque les opprimés obtiendront le pouvoir, lorsque le socialisme vaincra, la guerre se terminera. Lorsque les taudis battront les palais, la guerre se terminera. Alors, la guerre pour la paix, toute suite

» (...)

».

La cour conclut que, pris dans son ensemble, l’article litigieux avait pour but de susciter dans la société la haine et l’hostilité fondées sur l’appartenance à une classe, à une région et à une race.

Le requérant forma un pourvoi devant la Cour de cassation. Il contesta notamment l’interprétation de l’article incriminé retenue par la cour de sûreté de l’Etat. Il soutint qu’il s’agissait d’un article d’opinion reflétant une vision marxiste rédigée à l’occasion de la journée de la paix. Il contesta en outre la présence d’un juge membre de la magistrature militaire dans la formation de la cour de sûreté de l’Etat l’ayant condamné. Il invoqua que sa condamnation enfreignait les articles 6 et 10 de la Convention.

Par un arrêt du 21 octobre 1996, la Cour de cassation confirma le jugement de première instance.

B.

Le droit interne pertinent

1.

Sur la saisie d’une publication

L’article 28 de la Constitution dispose que la saisie et la confiscation de publications périodiques et non périodiques dans le cadre d’enquêtes ou de poursuites pénales sont soumises aux dispositions générales.

L’article 86 du code pénal turc stipule la saisie des objets susceptibles d’avoir une relation avec l’infraction et d’apporter une certaine lumière à l’investigation.

2.

Sur la condamnation du requérant et l’interdiction de la publication

L’article 312 du code pénal turc

:

«

Incitation non publique au crime

(...)

Est passible d’un à trois ans d’emprisonnement ainsi que d’une amende de neuf mille à trente-six mille livres quiconque, sur la base d’une distinction fondée sur l’appartenance à une classe sociale, à une race, à une religion, à une secte ou à une région, incite le peuple à la haine et à l’hostilité. Si pareille incitation compromet la sécurité publique, la peine est majorée d’une portion pouvant aller d’un tiers à la moitié de la peine de base.

Les peines qui s’attachent aux infractions définies au paragraphe précédent sont doublées lorsque celles-ci ont été commises par les moyens énumérés au paragraphe 2 de l’article 311.

»

L’article 311 § 2 du code pénal

:

«

Incitation publique au crime

(...)

Si l’incitation au crime est pratiquée par des moyens de communication de masse quels qu’ils soient – bandes sonores, disques, journaux, publications ou autres instruments de presse –, par la diffusion ou la distribution de manuscrits imprimés ou par la pose de panneaux ou affiches dans des lieux publics, les peines d’emprisonnement à infliger au coupable sont doublées (...)

»

L’article 2 additionnel de la loi n° 5680 sur la presse dispose que lorsque l’infraction prévue par l’article 312 du code pénal a été commise par voie de presse, le tribunal peut ordonner l’interdiction de la publication dans laquelle l’article incriminé a été publié pour une durée de trois jours jusqu’à un mois.

3.

Sur le pourvoi en rectification d’arrêt

Les paragraphes 5 et 6 de l’article 322 du code de procédure pénale régissent les

pourvois

en rectification d’arrêt

:

«

»

Le procureur général peut exercer la voie en question soit d’office soit à la demande du procureur de la République près la juridiction de première instance et/ou de la partie à laquelle l’arrêt de cassation fait grief.

GRIEFS

1.

Le requérant se plaint de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable devant la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul, dans la mesure où celle-ci ne pouvait passer pour un tribunal indépendant et impartial. Il soutient à cet égard que le juge militaire qui y siégeait avait été dépendant de l’exécutif ainsi que des autorités militaires. Il se plaint en outre de ce que sa cause n’a pas été entendue dans un délai raisonnable. Il invoque à cet égard l’article

6 §

1 de la Convention.

2.

Le requérant invoque enfin une violation de l’article 10 de la Convention résultant du fait de sa condamnation pour avoir publié un article. Il soutient que la condamnation du rédacteur en chef du quotidien

Evrensel

ainsi que l’interdiction de ce dernier constituent une atteinte à son droit à la liberté de communiquer des informations sans ingérence des autorités publiques, dans la mesure où l’auteur de l’article incriminé n’avait fait l’objet d’aucune poursuite.

EN DROIT

A.

Sur l’exception préliminaire du Gouvernement

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. D’après lui, le requérant a omis de saisir le procureur général près la Cour de cassation afin que celui-ci demandât la rectification de l’arrêt de cassation du 21 octobre 1996, en vertu de l’article 322 § 5 du code de procédure pénale.

Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement.

La Cour rappelle que la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée à l’article 35 § 1 de la Convention se fonde sur l’hypothèse que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée. Il incombe au Gouvernement excipant du non-épuisement de convaincre la Cour qu’un recours était effectif et disponible tant en théorie qu’en pratique à l’époque des faits, c’est-à-dire qu’il était accessible et susceptible d’offrir au requérant la réparation de ses griefs et présentait des perspectives raisonnables de succès (

V c. Royaume-Uni

[GC], n° 24888/94, § 57, CEDH 1999-IX).

La Cour relève que les parties ne peuvent en effet introduire elles-mêmes un tel recours devant la Cour de cassation. Il leur faut adresser une demande à cette fin au procureur général près la Cour de cassation, lequel décide discrétionnairement de saisir ou non la haute juridiction. Il s’en déduit qu’en l’espèce, une éventuelle saisine du procureur général par le requérant ne pouvait passer pour un recours dont l’article 35 de la Convention exige l’épuisement. (voir, en dernier lieu,

Erdoğdu c. Turquie

, n° 25723/94, §

34, CEDH 2000). Il y a donc lieu de rejeter cette branche de l’exception.

B.

Sur la violation alléguée de l’article 10 de la Convention

Le Gouvernement soutient qu’à supposer que la condamnation du requérant pour avoir publié un article constitue une ingérence dans l’exercice de sa liberté d’expression, cette condamnation se fondait sur l’article 312 § 2 du code pénal, et, dès lors, était prévue par la loi. En outre, la mesure litigieuse poursuivait des buts légitimes, à savoir la défense de l’ordre, de la sécurité nationale et de l’intégrité territoriale en raison des propos exagérés et incitatifs employés dans l’article litigieux.

Se référant à la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement affirme qu’un Etat confronté à une situation de terrorisme menaçant son intégrité territoriale doit disposer d’une marge d’appréciation plus large qu’il n’aurait si la situation en question n’a de répercussions qu’au niveau individuel. A ce titre, il estime que le requérant a été à juste titre condamné en vertu de l’article

312 du code pénal et que la mesure qui l’a frappé relevait bien de la marge d’appréciation des autorités en ce domaine. En conséquence, l’ingérence se justifiait au regard de l’article 10 § 2 de la Convention.

D’après le Gouvernement, un examen superficiel de l’article litigieux qui aurait été rédigé pour commémorer la journée mondiale de la paix fait ressortir l’absence de toute position politique responsable. L’article ne renferme aucun élément constitutif de débat. Au contraire, il exclut toute issue autre que la violence absolue, l’écrasement total d’une classe sociale par une autre classe sociale. Dans cet article qui se réfère à une «

guerre

», il ne s’agit ni de l’expression d’une idéologie ni d’un style littéraire, mais de la volonté de provoquer la confrontation violente entre les différentes classes sociales. Dès lors, en l’espèce, sont en jeu un discours de haine et l’incitation à la violence.

Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement et soutient qu’étant rédacteur en chef du quotidien «

Evrensel

», il ne peut pas être tenu responsable des articles publiés. Il fait valoir en outre que l’article incriminé ne contenait aucun propos qui peut être qualifié d’appel à la violence. Selon lui, les mesures prises à son encontre s’analysent donc en une ingérence disproportionnée dans le droit que lui garantit l’article 10 de la Convention.

Après avoir procédé à un examen préliminaire des faits et des arguments des parties, la Cour considère que ce grief pose des questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de la procédure et nécessitent un examen au fond de l’affaire. Dès lors, il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. En outre, il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

C.

Sur la violation alléguée de l’article 6 de la Convention

Le requérant dénonce une double violation de l’article 6 § 1 de la Convention. D’une part, il se plaint de ce qu’il n’a pas bénéficié d’un procès équitable en raison de la présence d’un juge militaire parmi les magistrats de la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugé et condamné. D’autre part, il se plaint de la durée de la procédure devant les juridictions internes.

1.

Sur l’impartialité et l’indépendance de la cour de sûreté de l’Etat

En citant les dispositions de la Constitution turque, le Gouvernement soutient que les cours de sûreté de l’Etat ne sont pas des tribunaux d’exception mais des juridictions pénales spécialisées, instaurées pour juger les crimes contre l’intégrité de l’Etat, comprenant un juge militaire parmi leurs membres effectifs et leurs membres suppléants. Ces juges, qui sont nommés pour quatre ans, ont les mêmes prérogatives d’indépendance et d’impartialité que les juges civils en vertu des dispositions de la Constitution.

De surcroît, d’après le Gouvernement, les arrêts rendus par les cours de sûreté de l’Etat peuvent faire l’objet de pourvoi devant la Cour de cassation qui, dans les affaires dont elle est saisie, connaît non seulement des questions de droit mais également des questions de fond. Il attire également l’attention de la Cour sur le fait que l’article 143 de la Constitution concernant la composition de tels tribunaux a été amendé par une révision constitutionnelle adoptée le 18 juin 1999, ayant pris effet par la révision législative du 22 juin 1999. Il soutient que, depuis la réforme du 18

juin 1999, aucun intérêt juridique ne subsiste pour le requérant concernant son grief tiré de l’indépendance et l’impartialité des cours de sûreté de l’Etat, du fait de la présence d’un juge militaire en son sein.

Le requérant s’oppose aux thèses du Gouvernement et se borne à se référer aux conclusions de la Cour dans les affaires Incal et Çıraklar c.

Turquie

(voir les

arrêts Incal du 9 juin 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998-IV et Çıraklar

du 28 octobre 1998,

Recueil

1998-VII).

Après avoir procédé à un examen préliminaire des faits et des arguments des parties, la Cour considère que ce grief pose des questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de la procédure et nécessitent un examen au fond de l’affaire. Dès lors, il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. En outre, il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

2.

Sur la durée de la procédure

La Cour relève d’emblée que la période à considérer a débuté le 6

septembre 1995, date à laquelle le juge assesseur a rendu une ordonnance de référé sur la saisie de du quotidien en question (voir,

mutatis mutandis

, l’arrêt Deweer du 27 février 1980, série A n° 35, p. 22, § 42). Elle s’est achevée le 21 octobre 1996, date de l’arrêt de la Cour de cassation. Elle a donc duré un an, un mois et quinze jours.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Richard c. France du 22 avril 1998,

Recueil

1998-II,

p. 824, § 57, et Doustaly c. France du 23 avril 1998,

Recueil

1998-II, p. 857, § 39).

En l’espèce, la Cour ne voit aucune période importante d’inactivité imputable aux autorités internes. En effet, elle note que les durées de la procédure de la saisie devant les juridictions internes (sept jours), de la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat (six mois et vingt et un jours) et de celle devant la Cour de cassation (six mois et dix-sept jours) ne prêtent pas à critique.

Eu égard à la durée globale de la procédure, la Cour estime que les autorités ont fait preuve de toute la diligence requise dans la conduite de l’affaire du requérant. Dès lors, il échet de rejeter cette partie de la requête pour défaut manifeste de fondement au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevables,

tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés d’une prétendue atteinte à son droit à la liberté d’expression et de l’impartialité et l’indépendance de la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Greffier

Président