PRIMA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 47796/99 prezentate de Ali EROL împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 13 mai 2004 într-o cameră compusă din domnii Lorenzen președinte Bonello Türmen mes Tulkens Vajić Botomarova Steiner, judecători și grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 15 aprilie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială din 30 mai 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, dl Ali Erol, este un resortisant turc, născut în 1952, și are reședința la Istanbul. El este redactor-șef al cotidianului Evrensel (Universal). El este reprezentat în fața Curții de către domnul K.T. Sürek, avocat la Istanbul. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 18 decembrie 1995, reclamantul, în calitate de redactor-șef, a autorizat publicarea unui articol intitulat În școlile militare, ostilitatea împotriva kurzilor. Comandantul căruia îi place să tortureze. Colecțiile J itemului și ale echipelor specializate formate din urechi și degete de gherilă. Comportamentul special față de deținătorii colecției (...) Puteți să vi-l prezentați pe domnul Ö. : Am început în 1983 în secția subofițerilor sanitari ai Academiei de Medicină Militară din Gülhane. După terminarea studiilor am fost numiți subofițeri sanitari. De fapt, școala în care am fost instruiți era ca un loc de antrenament. Naționalismul, rasismul și ostilitatea împotriva kurzilor erau predate. Studenții, la sfârșitul studiilor, își încep cariera ca opoziție completă pentru kurzi. Ce ați trăit în regiunile kurde, care sunt primele locuri de muncă ale dvs., dle. Ö. Am fost numit la primul meu post la comanda diviziei 70 ca tehnician sanitar din Siirt. Comandanții au spus lucruri foarte interesante despre kurzi. : Bătaia, la fel ca la școala militară, făcea parte din viața de zi cu zi. Majoritatea comandanților, ofițerilor și subofițerilor erau beți, adică se poate spune alcoolic. Eu... beam ca să nu ne pierdem mințile. se trezea dimineața și își începea ziua cu băutura, și bea până la culcare. El se bucura de strigătele celor pe care îi interoga. Odată, în timp ce eram în misiune pe teren, un tânăr a venit la noi spunând că fugea de PKK și că voia să fugă. L - am luat și l - am dus la unitate. T.K.... l - a adus la birou, lovindu - l. Am intrat și i-am spus că el s-a predat comandantul meu, el m-a alungat spunându-mă afară, orice s-ar întâmpla leacul împotriva lor este bătaia. (...) Încă nu ai înțeles un alt fapt interesant, urechile și degetele membrelor gherilei ucise au fost păstrate ca suveniruri. Comandanții îi tratau pe cei care aveau cele mai multe urechi sau degete cu multă atenție, ceea ce a dus la o concurență între ofițerii educați într-un mod ostil Kurzilor... între 1988 și 1990, corpurile unui căpitan și trei soldați au fost aduse la jandarmerie. Comandantul de brigadă E.T. ne-a adunat în piață: Aceștia sunt agenți legați de organizații ilegale (...) de aceea au fost împușcați (...) maiorul și cei trei soldați au fost uciși sub supravegherea E.T. Dar li s-a spus familiilor lor că au murit în luptă (...) Ce spuneți de JITEM și de echipa specială M.Ö. JITEM este legat de comanda de jandarmerie. Ei au libertate de acțiune (...) Cele mai multe vorbesc kurdă ca și cum ar fi limba lor maternă. Există o mulțime de oameni de origine kurdă. (...) în ceea ce privește echipa de poliție specială, majoritatea, de fapt, toate, sunt originare din MHP [Milliyetçi Hareket Partsi - Party de acțiune naționalistă În JITEM există disciplină, în timp ce în echipa specială nu există. Aceștia folosesc droguri cum ar fi drogurile (...) Adevărata problemă nu este astăzi, ci pentru mâine. Când acești soldați vor părăsi această regiune, cum se vor integra în societate? De exemplu, eu locuiesc în Germania de aproape cinci ani. Încă nu pot să mă dezleg de ceea ce am trăit. Uneori am crize de nervi. Mergeți la spitalele psihiatrice din Turcia, vă veți întâlni cu sute de ofițeri, subofițeri, soldați, mulți oameni care urmează un tratament psihologic.... La 28 decembrie 1995, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului de instanță ( o instanță de siguranță a statului membru) l-a acuzat pe reclamant pentru publicarea articolului menționat și a solicitat condamnarea sa, în conformitate cu art. 312 alineatul (2) din Codul penal, pentru incitarea poporului la ură și ostilitate pe baza unei distincții bazate pe diferența rasială și regională. În rechizițiile sale, procurorul Republicii s-a exprimat astfel în articolul intitulat □ Un subofițer sanitar care și-a exercitat funcțiile în regiunile kurde relatează prin ce a trecut: confesiunile unui subofițer, în școlile militare, ostilitatea împotriva kurzilor. Comandantul căruia îi place să tortureze. Colecțiile J itemului și echipe specializate formate din urechi și degete de gherilă. Comportamentul special față de deținătorii de colecții (...) Școala în care am studiat era de fapt un loc de antrenament. Naționalismul, rasismul și ostilitatea împotriva kurzilor erau predate. La sfârșitul studiilor, studenții își încep funcțiile ca opozanți totali ai kurzilor (...) În toate satele Siirt și Eruh, practica bastonadei, la fel ca în această școală militară, făcea parte din viață (...) majoritatea comandanților, ofițerilor și subofițerilor erau beți, adică se putea spune alcoolici (...) ei beau pentru a putea ataca cu mai multă ușurință (...) Atât pasajul împrumutat de mai sus, cât și interpretarea articolului în ansamblu [a se vedea] [a se vedea, de asemenea, forma și conținutul scrisului, [a se vedea] are caracterul de stimulent pentru ură și ostilitate pe baza unei distincții bazate pe diferența rasială și regională La rândul său, reclamantul a susținut în fața Curții de Securitate a statului că, în calitate de redactor-șef, a considerat că articolul în litigiu avea natura unei informații. El a precizat în sensul că, nevăzând în acest articol natura unei infracțiuni, el a autorizat publicarea sa. La 9 mai 1996, după efectuarea unei evaluări globale a elementelor de probă și a argumentelor prezentate, Curtea de Securitate a statului, compusă din trei judecători, unul dintre aceștia fiind un magistrat militar, concluzionează că scrierea în litigiu depășește limitele informațiilor și îmbracă natura infracțiunii prevăzute la art. 155 din Codul Penal, provocând neplăcerea poporului față de serviciul militar. În plus, Comisia a considerat că această scrisoare trebuia să se considere, în temeiul articolului 312 alineatul (2) din Codul penal, un stimulent pentru ură și ostilitate pe baza unei distincții bazate pe diferența rasială și regională și, prin urmare, l-a condamnat pe solicitant la o pedeapsă de doi ani de închisoare și la o amendă de 600 de ani. În plus, când a constatat că încălcarea în cauză era de natură să aducă atingere securității naționale, aceasta a ajuns la concluzia interdicției de zi cu zi în cauză pentru o perioadă de 20 de zile, în conformitate cu articolul suplimentar 2 alineatul (1) din Legea nr. 5680 privind presa. Curtea de Securitate a statului își motivează hotărârea în felul următor În articolul intitulat Confesiunile unui subofițer de poliție, publicat la paginile 1 mai 11 ale ziarului, pe scurt, un subofițer sanitar care își exercita funcțiile în regiunile kurde, povestea prin ce a trecut și răspundea la întrebările adresate: (...) Mi-am început studiile în 1983 la secția subofițerilor sanitari ai Academiei de Medicină Militară din Gülhane. După ce am terminat studiile, am fost numiți subofițeri sanitari, iar școala în care am fost instruiți era ca un loc de antrenament, iar naționalismul, rasismul și ostilitatea față de kurzi erau predate. Studenții, la sfârșitul studiilor, își încep cariera ca opozanți totali ai kurzilor... am fost numit la primul meu post la comanda celei de - a 70 - a brigăzi ca tehnician sanitar al lui Siirt. Comandanții spuneau lucruri foarte interesante despre kurzi: bătaia, ca și în școala militară, făcea parte din viața de zi cu zi. Majoritatea comandanților, ofițerilor și subofițerilor erau beți (...) Urechile și degetele unor membri ai gherilei uciși erau păstrate ca suveniruri. Comandanții îi tratau pe cei care aveau cele mai multe urechi sau degete cu multă considerație. Acest lucru a dus la o concurență între ofițerii educați într-un mod ostil Kurzilor (...) În urma examinării în ansamblu a acestui articol, având în vedere obiectul său principal și tema sa principală, [s - a constatat] că acesta constituie un stimulent public al poporului la ură și ostilitate pe baza unei distincții bazate pe diferența rasială și regională, ceea ce duce la concluzia și convingerea că elementele legale care constituie încălcarea reprobabilă a inculpatului sunt reunite (...) La 14 mai 1996, reclamantul s-a ocupat de casarea acestei hotărâri în scopul infirmării. În memoriul său în casare din 12 iunie 1996, reclamantul susținea că scrisul în litigiu avea natura unei informații și nu depășea cadrul de exercitare a libertății de exprimare, astfel cum este definit la art. 10 din Convenție. În plus, acesta se prevăzuse la art. 6 din Convenție și se plângea de lipsa independenței și a impartilității Curții de Securitate a statului din cauza prezenței unui magistrat militar în el. La 17 octombrie 1996, Curtea de Casație l-a exonerat pe reclamant de recursul său și a confirmat hotărârea de primă instanță. Această hotărâre a fost trimisă la dosarul instanței de primă instanță la 30 octombrie 1996. Oricine face să pară publicații a căror inspirație are ca scop să provoace neplăceri față de serviciul militar sau să le incite printr-un alt mijloc, sau care, în acest scop, ține discursuri, într-o întrunire publică sau în locuri în care publicul este admis, va fi pedepsit (...) art. 312 din Codul penal cu privire la acesta dispune de Instigare nepublică la infracțiune (...) Pe baza unei distincții bazate pe apartenența la o clasă socială, la o rasă, la o religie, la o sectă sau la o regiune, oamenii sunt îndemnați la ură și ostilitate. În cazul în care un astfel de stimulent pune în pericol siguranța publică, pedeapsa se majorează cu o parte care poate ajunge de la o treime la jumătate din pedeapsa de bază (...) art. 2 suplimentar din Legea nr. 5680 privind presa prevede că, atunci când încălcarea prevăzută la art. 312 din Codul penal a fost săvârșită prin presă, instanța poate dispune interzicerea publicării în care articolul incriminat a fost publicat pentru o perioadă de trei zile la o lună. Calea de atac în rectificarea hotărârii împotriva hotărârilor Camerelor Criminale sau ale Adunării Plenare Criminale este deschisă numai dacă un motiv invocat în memoriul (...) introductivă de casare (...) și/sau erori sau omisiuni care afectează judecata pe fond nu au fost luate în considerare de Curtea de Casație (...) Numai procurorul general are dreptul de a solicita rectificarea unei hotărâri. (...) Procurorul general poate exercita această cale fie din oficiu, fie la cererea procurorului republicii, în apropierea instanței de primă instanță și/sau a părții la care hotărârea de Casație aduce atingere. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul susține că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Curții de Securitate a statului, în măsura în care aceasta nu putea fi considerată drept o instanță independentă și imparțială. În sensul că, la momentul faptelor, această instanță era compusă din trei magistrați titulari, inclusiv un ofițer aflat sub jurisdicția militară. Invocând art. 10 din convenție, reclamantul se plânge că a fost condamnat pentru că a autorizat publicarea unui articol care intră totuși în cadrul exercitării libertății de exprimare și de informare. ÎN DREPT, reclamantul susține că condamnarea sa de către Curtea de Securitate a statului pentru publicarea unui articol de presă aduce atingere articolului 6 alineatul (1) și 10 din Convenție. Cu privire la excepțiile ridicate de guvern cu privire la neobosirea căilor de atac interne Guvernul exclude neobosirea căilor de atac interne. În acest sens, afirmă că reclamantul a omis să sesizeze Curtea de Casație cu privire la o acțiune în rectificare, așa cum se prevede la art. 322 din Codul de procedură penală. Reclamantul se opune acestei afirmații. Curtea amintește că regula epuizării căilor de atac interne, prevăzută la art. 35 alineatul (1) din convenție, se bazează pe ipoteza că ordinea internă oferă o cale de atac eficientă cu privire la presupusa încălcare. Guvernul excită de neobosire îi revine sarcina de a convinge Curtea că o acțiune era efectivă și disponibilă atât în teorie, cât și în practică la momentul faptelor, și anume că era accesibilă și susceptibilă să ofere reclamantului despăgubiri pentru obiecțiunile sale și prezenta perspective rezonabile de succes (Vc Regatul Unit [GC], n 24888/94, § 57, CEDH 1999-IX). Cu toate acestea, Curtea subliniază că părțile nu pot introduce ele însele o astfel de acțiune în fața Curții de Casație; acestea trebuie să adreseze o cerere în acest scop procurorului general aproape de Curtea de Casație, care decide în mod discreționar să sesizeze Curtea Supremă sau nu. Prin urmare, se concluzionează că, în cazul de față, o eventuală sesizare a procurorului general de către solicitant nu ar putea fi considerată o acțiune a cărei epuizare este necesară în temeiul articolului 35 din convenție. Cu privire la nerespectarea termenului de șase luni Guvernul pledează pentru nerespectarea de către solicitant a termenului de șase luni pentru depunerea cererii sale, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție. În opinia sa, acest termen începe să curgă de la data la care Curtea de Casație a respins recursul reclamantului, și anume 17 octombrie 1996. Prin urmare, potrivit acestuia, cererea care a fost depusă la 22 aprilie 1997, adică la șase luni și la cinci zile după decizia internă definitivă, trebuie respinsă. Reclamantul contestă această teză și susține că hotărârea Curții de Casație pronunțată la 17 octombrie 1996 nu i-a fost comunicată și că nu a avut cunoștință de această hotărâre decât la 30 octombrie 1996, dată la care hotărârea a fost trimisă procurorului Republicii la apropierea Curții de Securitate a statului, în timp ce cererea a fost prezentată Comisiei la 15 aprilie 1997. În speță, Curtea arată că nu se contestă faptul că hotărârea Curții de Casație nu a fost comunicată reclamantului și că nu a fost pronunțată în prezența acestuia din urmă sau a avocatului său. Din dosar reiese că această hotărâre a fost trimisă instanței de primă instanță la 30 octombrie 1996. Curtea amintește că, în repetate rânduri, a afirmat că atunci când semnificația nu este prevăzută în dreptul intern, trebuie să se ia în considerare data punerii la dispoziție a deciziei, data de la care părțile pot lua efectiv cunoștință de conținutul acesteia (Seher Karatas c. Turcia, 33179/96, 9 iulie 2002). În cazul de față, reclamantul a avut cunoștință de hotărârea Curții de Casație la 30 octombrie 1996. Prin urmare, a înaintat cererea sa Comisiei în termenul de șase luni prevăzut de fostul articol 26 din convenție. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția întemeiată pe nerespectarea termenului de șase luni. Cu privire la motivul întemeiat pe art. 10 din convenție, recurentul se plânge că condamnarea sa penală, în calitate de redactor-șef al unui ziar, pentru publicarea unui articol, constituie o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare și de informare, astfel cum este garantată prin art. 10 din convenție, al cărei text este următorul: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără intervenția autorităților publice și fără a ține seama de frontiere (...) Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunii (...) Guvernul precizează că normele privind libertatea de exprimare, de gândire și de opinie, precum și libertatea presei și a publicațiilor periodice sau nejurioase beneficiază de garanție constituțională și susține că condamnarea reclamantului pentru publicarea unui articol constituie o măsură prevăzută de lege. și a urmărit obiective legitime, și anume protecția ordinii publice, a securității naționale și a integrității teritoriale, precum și prevenirea criminalității. Referindu-se la jurisprudența Curții (Zana c. Turcia, Hotărârea din 25 noiembrie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997-VII), guvernul consideră, de asemenea, că marja de apreciere a statului care se confruntă cu o situație de terorism care amenință integritatea teritoriului său ar trebui să fie și mai mult interpretată în raport cu situații care privesc numai drepturile persoanelor izolate. În acest caz, instigarea deschisă și fără ambiguitate la violență și ură demonstrează că aceasta nu este expresia unei ideologii sau a unui stil literar. Prin urmare, încheierea unei astfel de aprecieri ar fi absolut incompatibilă cu sistemul și valorile democratice pe care jurisprudența Curții intenționează să le mențină și să le protejeze. În această privință, recurentul se opune tezei guvernului și subliniază că articolul în litigiu lua forma unui reportaj în care un militar povestea despre acte ilegale, încălcări ale drepturilor omului, acte de tortură și presiuni la care fusese martor. În acest caz, acestea erau expresii care nu incitau la teroare și la violență, ci care, dimpotrivă, se opuneau și le criticau; în plus, acesta precizează că cotidianul în care articolul în litigiu a fost publicat nu are decât o mică tragere (3000 până la 4000 de exemplare), astfel încât acesta nu ar putea avea nicio influență asupra populației. În sfârșit, Comitetul consideră că măsura contestată nu poate fi considerată proporțională. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Curții de Securitate a statului, în măsura în care aceasta nu putea fi considerată o instanță independentă și imparțială și susține în acest sens că judecătorul militar care se afla în această instanță era dependent de executiv și de autoritățile militare. El invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, a cărui parte relevantă se citește după cum urmează Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin legea care va decide (...) temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Guvernul contestă teza reclamantului. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Peer Lorenzen Președinte
de la requête n
o
47796/99
présentée par Ali EROL
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 13 mai 2004 en une chambre composée de
:
MM.
P.
Lorenzen
,
président
,
G.
Bonello
,
R.
Türmen
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
E.
Steiner,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l'Homme le 15 avril 1997,
Vu l'article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision partielle du 30 mai 2002,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Ali Erol, est un ressortissant turc, né en 1952 et résidant à Istanbul. Il est rédacteur en chef du quotidien
Evrensel
(Universel). Il est représenté devant la Cour par M
e
K.T. Sürek, avocat à Istanbul. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 18 décembre 1995, le requérant, en qualité de rédacteur en chef, autorisa la parution d'un article intitulé «
Les confessions d'un sous-officier
», en première et onzième pages du numéro 195 du quotidien
Evrensel
. Les passages pertinents peuvent se lire comme suit
:
«
Dans les écoles militaires, l'hostilité contre les Kurdes. Le commandant qui prend plaisir à torturer. Les collections du
Jitem
et des équipes spécialisées composées d'oreilles et de doigts de membres de la guérilla. Le comportement particulier à l'égard des détenteurs de la collection (...)
–
Pouvez-vous vous présentez
?
–
M.Ö.
: J'ai commencé en 1983 à la section des sous-officiers sanitaires de l'académie de médecine militaire de Gülhane. Après avoir terminé les études, nous avons été nommés sous-officiers sanitaires. En fait, l'école dans laquelle nous avons été formés était comme un lieu d'entraînement. Le nationalisme, le racisme et l'hostilité contre les Kurdes étaient enseignés. Les étudiants, à la fin des études, débutent leur carrière comme opposants complet aux Kurdes.
–
Qu'avez-vous vécu dans les régions kurdes qui sont vos premiers lieux d'affectation
?
–
M.Ö.
:
J'ai été nommé à mon premier poste au commandement de la 70
è
brigade comme technicien sanitaire de Siirt. Les commandants racontaient des choses très intéressantes à propos des Kurdes
: la bastonnade, comme à l'école militaire, faisait partie de la vie quotidienne. La majorité des commandants, des officiers et des sous-officiers étaient ivres, c'est-à-dire qu'on peut dire alcooliques. Moi-même (...) nous buvions pour ne pas perdre la tête. Mais pas les commandants de bataillons, eux buvaient pour pouvoir attaquer avec plus d'emportement. Par exemple, le commandant d'unité T.K. se réveillait le matin et commençait sa journée avec l'alcool, et buvait jusqu'au coucher. Il prenait plaisir aux cris de ceux qu'il interrogeait. Une fois, alors que nous étions en mission sur le terrain, un jeune vint vers nous disant fuir le PKK et vouloir se réfugier. Nous l'avons pris et emmené à l'unité. T.K. (...) l'a amené à son bureau en le frappant. Les cris m'avaient affecté. Je suis entré et ai dit «
il s'est rendu mon commandant
», il m'a chassé en disant «
dehors, quoiqu'il arrive le remède contre eux est la bastonnade. Tu n'as pas encore compris
?
» (...) Un autre fait intéressant, les oreilles et les doigts de membres de la guérilla tués étaient gardés comme souvenirs. Les commandants traitaient ceux qui possédaient le plus d'oreilles ou de doigts avec beaucoup d'égards. Ce fait déclenchait une concurrence parmi les officiers éduqués d'une manière hostile aux Kurdes (...) Entre 1988 et 1990, les corps d'un capitaine et de trois soldats furent amenés à la gendarmerie. Le commandant de brigade E.T. nous a réunis sur la place
: «
ce sont des agents liés à des organisations illégales (...) c'est pourquoi ils ont été fusillés (...)
» Le capitaine et les trois soldats avaient été tués sous la surveillance de E.T. Mais il fut dit à leur famille qu'ils étaient morts au combat (...)
–
Que dites-vous du JITEM et de l'équipe spéciale
?
–
M.Ö.
:
Le JITEM est lié au commandement de gendarmerie. Ils ont une liberté d'action (...) La plupart parle kurde comme si c'était leur langue maternelle. Il y a beaucoup de personnes d'origine kurde. (...) quant à l'équipe de police spéciale, la plupart, en fait tous, sont originaires du MHP [Milliyetçi Hareket Partisi -
Parti de l'action nationaliste
] et ont fait de la prison. Dans le JITEM, la discipline règne. Alors que dans l'équipe spéciale, il n'y en a pas. Ceux-là utilisent des produits stupéfiants tels que des drogues (...) Le vrai problème n'est pas aujourd'hui mais pour demain. Quand ces soldats vont quitter cette région, comment vont-ils s'intégrer à la société
? Par exemple, moi, cela fait près de cinq ans que je vis en Allemagne. Je n'arrive toujours pas à me détacher de ce que j'ai vécu. Parfois j'ai des crises de nerfs. Allez dans les hôpitaux psychiatriques en Turquie, vous rencontrerez des centaines d'officiers, sous-officiers, soldats, de nombreuses personnes qui suivent un traitement psychologique.
(...)
»
Le 28 décembre 1995, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Istanbul («
la cour de sûreté de l'Etat
») inculpa le requérant pour avoir fait paraître ledit article et requit sa condamnation, en vertu de l'article 312 § 2 du code pénal, pour incitation du peuple à la haine et à l'hostilité sur la base d'une distinction fondée sur la différence raciale et régionale.
Dans ses réquisitions, le procureur de la République s'exprima ainsi
:
«
Dans l'article intitulé «
Un sous-officier sanitaire qui a exercé ses fonctions dans les régions kurdes raconte ce qu'il a vécu – les confessions d'un sous officier –,
Dans les écoles militaires, l'hostilité contre les Kurdes. Le commandant qui prend plaisir à torturer. Les collections du
Jitem
et des équipes spécialisées composées d'oreilles et de doigts de membres de la guérilla. Le comportement particulier à l'égard des détenteurs de collection (...) L'école dans laquelle j'ai étudié était en fait comme un lieu d'entraînement. Le nationalisme, le racisme et l'hostilité contre les Kurdes étaient enseignés. A la fin des études, les étudiants entament leurs fonctions comme opposants complet aux Kurdes (...) Dans tous les villages de Siirt et Eruh, la pratique de la bastonnade, tout comme dans cette école militaire, faisait partie de la vie (...) La majorité des commandants, des officiers et des sous-officiers étaient ivres, c'est-à-dire qu'on peut dire alcooliques (...) Ils buvaient pour pouvoir attaquer avec plus d'emportement (...)
»
Tant [selon] le passage emprunté ci-dessus qu'à la lecture et l'interprétation de l'article dans son ensemble, [il apparaît] compte tenu de la forme et du contenu de l'écrit, [que celui-ci] revêt le caractère d'une incitation à la haine et à l'hostilité sur la base d'une distinction fondée sur la différence raciale et régionale
».
Pour sa part, le requérant soutint devant la cour de sûreté de l'Etat, qu'en qualité de rédacteur en chef, il avait estimé que l'article litigieux avait la nature d'une information. Il précisa en ce sens que, n'ayant pas vu dans cet article la nature d'une infraction, il autorisa sa parution.
Le 9 mai 1996, après avoir procédé à une appréciation globale des éléments de preuve et des arguments soumis, la cour de sûreté de l'Etat, composée de trois juges, dont l'un était un magistrat militaire, conclut que l'écrit litigieux dépassait les limites de l'information et revêtait la nature de l'infraction énoncée à l'article 155 du code pénal en provoquant la désaffection du peuple envers le service militaire. Elle considéra en outre que cet écrit devait s'entendre, au regard de l'article 312 § 2 du code pénal, comme une incitation à la haine et à l'hostilité sur la base d'une distinction fondée sur la différence raciale et régionale. Elle condamna en conséquence le requérant à une peine de deux ans d'emprisonnement et à une amende de 600
000 livres turques (TRL). Constatant par ailleurs que l'infraction en cause était de nature à porter atteinte à la sécurité nationale, elle conclut à l'interdiction du quotidien en question pour une durée de vingt jours, en vertu de l'article additionnel 2 § 1 à la loi n
o
5680 sur la presse.
La cour de sûreté de l'Etat motiva son arrêt de la manière suivante
:
«
Dans l'article intitulé «
Les confessions d'un sous-officier
» publié aux pages
1–11 du journal, en résumé, un sous-officier sanitaire exerçant ses fonctions dans les régions kurdes racontait ce qu'il avait vécu et répondait aux questions posées «
(...) J'ai débuté mes études en 1983 à la section des sous-officiers sanitaires de l'académie de médecine militaire de Gülhane. Après avoir terminé les études, nous avons été nommés sous-officiers sanitaires. En fait, l'école dans laquelle nous avons été formés était comme un lieu d'entraînement. Le nationalisme, le racisme et l'hostilité envers les Kurdes étaient enseignés. Les étudiants, à la fin des études, débutent leur carrière comme opposants complet aux Kurdes (...) j'ai été nommé à mon premier poste au commandement de la 70
è
brigade comme technicien sanitaire de Siirt. Les commandants racontaient des choses très intéressantes à propos des Kurdes
: la bastonnade, comme dans l'école militaire, faisait partie de la vie quotidienne. La majorité des commandants, des officiers et des sous-officiers étaient ivres (...) Les oreilles et les doigts de membres de la guérilla tués étaient gardés comme souvenirs. Les commandants traitaient ceux qui possédaient le plus d'oreilles ou de doigts avec beaucoup d'égards. Ce fait déclenchait une concurrence parmi les officiers éduqués d'une manière hostile aux Kurdes (...)
» (...) en examinant dans son ensemble cet article litigieux au regard de son objet et de son thème principal, [il apparaît] qu'il constitue une incitation publique du peuple à la haine et à l'hostilité sur la base d'une distinction fondée sur la différence raciale et régionale, ce qui aboutit à la conclusion et conviction que les éléments légaux constitutifs de l'infraction reprochée à l'accusé sont réunis (...)
»
Le 14 mai 1996, le requérant se pourvut en cassation aux fins d'infirmation de cet arrêt.
Dans son mémoire en cassation du 12 juin 1996, le requérant soutint que l'écrit litigieux avait la nature d'une information et ne dépassait pas le cadre d'exercice de la liberté d'expression, tel que défini à l'article 10 de la Convention. Il se prévalait en outre de l'article 6 de la Convention et se plaignait du manque d'indépendance et d'impartilité de la cour de sûreté de l'Etat en raison de la présence d'un magistrat militaire en son sein.
Le 17 octobre 1996, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi et confirma l'arrêt de première instance. Cet arrêt fut renvoyé au dossier de la juridiction de première instance le 30 octobre 1996.
B.
Le droit interne pertinent
En vertu de l'article 155 du code pénal
:
«
Quiconque (...) fait paraître des publications dont l'inspiration a pour but de provoquer la désaffection envers le service militaire, ou y incite par un autre moyen, ou qui, dans ce but, tient des discours, dans une réunion publique ou dans des endroits où le public est admis, sera puni (...)
»
L'article 312 du code pénal quant à lui dispose
:
«
Incitation non publique au crime
(...)
Est passible d'un à trois ans d'emprisonnement ainsi que d'une amende (...) quiconque, sur la base d'une distinction fondée sur l'appartenance à une classe sociale, à une race, à une religion, à une secte ou à une région, incite le peuple à la haine et à l'hostilité. Si pareille incitation compromet la sécurité publique, la peine est majorée d'une portion pouvant aller d'un tiers à la moitié de la peine de base (...)
»
L'article 2 additionnel de la loi n
o
5680 sur la presse dispose que, lorsque l'infraction prévue par l'article 312 du code pénal a été commise par voie de presse, le tribunal peut ordonner l'interdiction de la publication dans laquelle l'article incriminé a été publié pour une durée de trois jours à un mois.
Les paragraphes 5 et 6 de l'article 322 du code de procédure pénale régissent les pourvois en rectification d'arrêt
:
«
5.
La voie de recours en rectification d'arrêt contre les arrêts des Chambres criminelles ou de l'Assemblée plénière criminelle n'est ouverte que si un moyen invoqué dans le mémoire (...) introductif de cassation (...) et/ou des erreurs ou omissions affectant le jugement au fond n'ont pas été pris en compte par la Cour de cassation (...)
6.
Seul le procureur général est habilité à demander la rectification d'un arrêt. (...)
»
Le procureur général peut exercer la voie en question soit d'office soit à la demande du procureur de la République près la juridiction de première instance et/ou de la partie à laquelle l'arrêt de cassation fait grief.
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue n'avoir pas bénéficié d'un procès équitable devant la cour de sûreté de l'Etat, dans la mesure où celle-ci ne pouvait passer pour un tribunal indépendant et impartial. Il expose en ce sens qu'à l'époque des faits, cette juridiction était composée de trois magistrats titulaires, dont un officier relevant de la magistrature militaire.
2.
Invoquant l'article 10 de la Convention, le requérant se plaint d'avoir été condamné pour avoir autorisé la publication d'un article qui entre pourtant dans le cadre d'exercice de la liberté d'expression et d'information.
Le requérant soutient que sa condamnation par la cour de sûreté de l'Etat pour avoir publié un article de presse porte atteinte aux articles 6 § 1 et
10 de la Convention.
1.
Sur les exceptions soulevées par le Gouvernement
a)
Sur le non-épuisement des voies de recours internes
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. En ce sens, il allègue que le requérant a omis de saisir la Cour de cassation d'un recours en rectification tel que prévu à l'article 322 du code de procédure pénale.
Le requérant s'oppose à cette thèse.
La Cour rappelle que la règle de l'épuisement des voies de recours internes, énoncée à l'article 35 § 1 de la Convention, se fonde sur l'hypothèse que l'ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée. Il incombe au Gouvernement excipant du non-épuisement de convaincre la Cour qu'un recours était effectif et disponible tant en théorie qu'en pratique à l'époque des faits, c'est-à-dire qu'il était accessible et susceptible d'offrir au requérant la réparation de ses griefs et présentait des perspectives raisonnables de succès (
V c. Royaume-Uni
[GC], n
o
24888/94, §
La Cour relève toutefois que les parties ne peuvent en effet introduire elles-mêmes un tel recours devant la Cour de cassation. Il leur faut adresser une demande à cette fin au procureur général près la Cour de cassation, lequel décide discrétionnairement de saisir ou non la haute juridiction. Il s'en déduit qu'en l'espèce, une éventuelle saisine du procureur général par le requérant ne pouvait passer pour un recours dont l'article 35 de la Convention exige l'épuisement. (
Erdoğdu c. Turquie
, n
o
25723/94, §
‑
VI, et
Erol c. Turquie
(déc.), n
o
35076/97, 17 mai 2001). Il y a donc lieu de rejeter l'exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes.
b)
Sur le non-respect du délai de six mois
Le Gouvernement plaide le non-respect par le requérant du délai de six mois pour introduire sa requête, conformément à l'article 35 § 1 de la Convention. D'après lui, ce délai commence à courir à partir de la date à laquelle la Cour de cassation a rejeté le pourvoi du requérant, à savoir le 17
octobre 1996. Dès lors, d'après lui, la requête qui a été introduite le 22
avril 1997, soit six mois et cinq jours après la décision interne définitive, doit être rejetée.
Le requérant conteste cette thèse et fait valoir que l'arrêt de la Cour de cassation rendu le 17 octobre 1996 ne lui a pas été signifié et qu'il n'a eu connaissance de cet arrêt que le 30 octobre 1996, date à laquelle l'arrêt fut renvoyé au procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat, alors que la requête fut introduite devant la Commission le 15 avril 1997.
En l'espèce, la Cour relève qu'il n'est pas contesté que l'arrêt de la Cour de cassation n'a pas été signifié au requérant et qu'il n'a pas été prononcé en présence de ce dernier ou de celle de son avocat. Il ressort du dossier que cet arrêt a été renvoyé à la juridiction de première instance le 30 octobre 1996.
La Cour rappelle avoir à maintes reprises dit que lorsque la signification n'est pas prévue en droit interne, il convient de prendre en considération la date de la mise à disposition de la décision, date à partir de laquelle les parties peuvent réellement prendre connaissance de son contenu (
Seher Karatas c. Turquie
, n
o
33179/96, 9 juillet 2002). En l'espèce, le requérant a eu connaissance de l'arrêt de la Cour de cassation le 30 octobre 1996. Dès lors, il a introduit sa requête devant la Commission dans le délai de six mois prévu par l'ancien article 26 de la Convention. En conséquence, il y a lieu de rejeter l'exception tirée du non-respect du délai de six mois.
2.
Sur le grief tiré de l'article 10 de la Convention
Le requérant se plaint que sa condamnation pénale, en qualité de rédacteur en chef d'un quotidien, pour avoir fait paraître un article, constitue une violation de son droit à la liberté d'expression et d'information, tel que garanti par l'article 10 de la Convention dont le libellé est le suivant
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d'expression. Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière (...)
2.
L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l'intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime (...)
»
Le Gouvernement précise que les règles concernant la liberté d'expression, de pensée et d'opinion, tout comme la liberté de la presse et des publications périodiques ou non périodiques bénéficient de garantie constitutionnelle.
Il soutient que la condamnation du requérant pour avoir fait paraître un article constituait une mesure «
prévue par la loi
» et poursuivait des buts légitimes, à savoir la protection de l'ordre public, de la sécurité nationale et de l'intégrité territoriale ainsi que la prévention du crime.
Se référant à la jurisprudence de la Cour (
Zana c. Turquie
, arrêt du 25
novembre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997-VII), le Gouvernement estime par ailleurs que la marge d'appréciation de l'Etat confronté à une situation de terrorisme menaçant l'intégrité de son territoire devrait être encore plus largement interprétée par rapport à des situations qui ne concernent que les droits d'individus isolés.
Dans la présente affaire, l'incitation ouverte et sans ambiguïté à la violence et à la haine démontre qu'il ne s'agit ni de l'expression d'une idéologie ni d'un style littéraire. Dès lors, conclure à une telle appréciation serait absolument incompatible avec le système et les valeurs démocratiques que la jurisprudence de la Cour entend maintenir et sauvegarder.
Le requérant s'oppose à la thèse du Gouvernement. Il souligne à cet égard que l'article litigieux prenait la forme d'un reportage dans lequel un militaire racontait les actes illégaux, les violations des droits de l'homme, les actes de tortures et de pressions dont il avait été témoin. Il s'agissait en l'occurrence d'expressions qui n'incitaient pas à la terreur et à la violence mais qui, au contraire, s'y opposaient et les critiquaient. En outre, il précise que le quotidien dans lequel l'article litigieux fut publié n'a qu'un faible tirage (3000 à 4000 exemplaires) de sorte qu'il ne saurait avoir d'influence sur la population. Enfin, il estime que la mesure litigieuse ne saurait être considérée comme proportionnée.
La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.
3.
Sur le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention
Le requérant se plaint de n'avoir pas bénéficié d'un procès équitable devant la cour de sûreté de l'Etat, dans la mesure où celle-ci ne pouvait passer pour un tribunal indépendant et impartial. Il soutient à cet égard que le juge militaire qui siégeait au sein de cette juridiction était dépendant de l'exécutif ainsi que des autorités militaires. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention dont la partie pertinente se lit comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
Le Gouvernement conteste la thèse du requérant.
La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
le restant de la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Søren
Nielsen
Peer
Lorenzen
Greffier
Président