CETIN contre la TURQUIE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 42779/98 prezentate de Vedat çétéET Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 18 martie 1998 și înregistrată la 18 august 1998, după ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA FAPTULUI recurentul este un resortisant turc, născut în 1961 și rezident la Diyarbak. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Mesut Bestaș și Meral Bestaș, avocați la Baroul Diyarbak. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este redactor șef al buletinului trimestrial al raportului privind drepturile de proprietate intelectuală al societății Diyarbakýr.

În numărul 4 al buletinului informativ menționat (august-septembrie 1996), trei articole intitulate "Barbeș için yeni bir ad Primul articol a făcut un raport despre activitățile și proiectele Asociației Drepturilor Omului, referitor la consolidarea organizațiilor democratice populare din regiune [din sud-est], organizarea de reuniuni privind pacea, cu participarea coordonată a acestor organizații (...) Al doilea articol a făcut un bilanț al evenimentelor nefericite care au avut loc în timpul războiului care se află deja în al treisprezecelea an al său și a propus rezoluția pașnică a acestui război: Nimeni nu va avea nimic de câștigat printr-o rezoluție militară [conflictului], și prin necunoașterea cererilor umane ale populației kurde.

Războiul, care este ruina, care este devastare, care este moartea...În afară de o mână de renegați care au interese în război, pentru mii de oameni, război, este suferință, lacrimi și mizerie. În ceea ce privește pacea, aceasta înseamnă să trăiești și să faci să trăiască (...) aceaceasta este posibilitatea tuturor de a-și exprima ideile fără teamă. C mai mult decât atât, care ar fi fost împânziți de forțele de ordine din departamentul Siirt. Prin actul din 27 noiembrie 1996, procurorul republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbakćr l-a inculpat pe reclamant de la inculpatul poporului la □ și la gladiator, pe baza unei distincții întemeiate pe: o rasă și o regiune, care încalcă prevederile articolului 312 alineatul (2) și ale articolului 3 din Codul penal, ca urmare a publicării articolelor menționate anterior.

Procuratura nu a citat din articolele puse în discuție. Procedura în fața Curții de Securitate a statului la prima audiere din 5 februarie 1997 în fața Curții de Securitate a statului Diyarbakr, reclamantul a respins acuzațiile aduse împotriva sa, susținând că primele două articole incriminate erau cereri de pace și ultimul a avut caracter de informare. Prin hotărârea din 17 octombrie 1997, Curtea de Securitate a statului a decis să suspende judecata reclamantului în temeiul Legii nr. 4304, care prevedea că hotărârea respectivă va relua în caz de recidivă în următorii trei ani.

În conformitate cu mențiunea privind hotărârea pronunțată la data de 1 decembrie 1997, părțile care nu erau prevăzute în casare la termen, hotărârea a devenit definitivă la data de 2 octombrie 1997. Dreptul și practica internă relevante la art. 312 din Codul penal se citește astfel Instigare nepublică la infracțiune este pasibilă de la șase luni la doi ani de închisoare și de la o amendă grea de la șase mii la treizeci de mii de lire turcești oricine, în mod expres, închiriază sau face laapologie unui act calificat drept infracțiune prin lege, sau motivează populația să nu respecte legea. Se poate face o distincție bazată pe o clasă socială, o rasă, o religie, o sectă sau o regiune pe baza unei distincții bazate pe o clasă socială, o rasă, o sectă sau o regiune.

În cazul în care un astfel de stimulent pune în pericol securitatea publică, pedeapsa se majorează cu o parte care poate merge de la o treime la jumătate din pedeapsa de bază. În acest caz, pedepsele care afectează infracțiunile definite la alineatul precedent sunt dublate atunci când acestea au fost comise prin mijloacele enumerate la alineatul (2) din art. 311 la art. 311 la art. 311 alineatul (2) din Codul penal.

Instigare publică la infracțiune (...) Dacă instigarea la infracțiune este practicată prin mijloace de comunicare în masă, indiferent dacă acestea sunt - benzi de sunet, discuri, ziare, publicații sau alte instrumente de presă - prin distribuirea de manuscrise tipărite sau prin punerea de panouri sau afișe în locuri publice, pedepsele cu închisoarea care trebuie aplicate făptașului sunt dublate (...) Condamnarea unei persoane în temeiul articolului 312 alineatul (2) are alte consecințe, în special în ceea ce privește exercitarea anumitor activități reglementate de legi speciale.

Astfel, de exemplu, persoanele condamnate astfel nu pot fi fondatoare ale asociațiilor (Legea nr. 2908, art. 4 § 2 litera (b) sau ale sindicatelor sau ale birourilor acestora (Legea nr. 2929, art. 5). De asemenea, acestora li se interzice să înființeze partide politice sau să adere (Legea nr. 2820, art. 11 alineatul (5)) sau să fie aleși parlamentari (Legea nr. 2839, art. 11 alineatul f 3). Legea nr. 4304 din 14 august 1997 privind suspendarea hotărârilor judecătorești și executarea pedepselor cu privire la infracțiunile comise înainte de 12 iulie 1997 în calitate de redactor principal Următoarele dispoziții se aplică pedepselor care reprimă infracțiunile la Legea privind presa: art. 1 Se suspendă executarea pedepselor impuse în calitatea lor de redactor șef, în conformitate cu art. 16 din Legea nr. 5680 privind presa sau cu alte legi, autorilor de acte comise înainte de 12 iulie 1997. Dispoziția primului paragraf se aplică și pedepselor în curs de execuție.

Acesta este suspendat la punerea în mișcare a acțiunii publice sau la judecată în cazul în care redactorul-șef nu este încă urmărit, în cazul în care a fost deschisă o anchetă preliminară, dar acțiunea publică nu a fost încă lansată, în cazul în care procedura este în stadiul de laminare finală, dar hotărârea nu a fost încă pronunțată sau în cazul în care hotărârea a fost pronunțată, dar nu a devenit încă definitivă. art. 2 În cazul în care un redactor-șef care a beneficiat de dispozițiile primului alineat din art. 1 este condamnat în calitate de redactor-șef pentru o infracțiune comisă intenționat în termen de trei ani de la data suspendării, acesta trebuie să efectueze la mai multe pedepse a căror execuție fusese suspendată.

(...) În cazurile în care a fost suspendată, acțiunea publică este pusă în mișcare sau hotărârea pronunțată în momentul în care a fost pronunțată o condamnare în calitate de redactor-șef pentru o infracțiune săvârșită intenționat în termen de trei ani de la data suspendării. Orice condamnare în calitate de redactor-șef pronunțată pentru o infracțiune comisă înainte de 12 iulie 1997 este considerată nulă și neavenită dacă termenul de trei ani expiră fără să se fi mai pronunțat o nouă condamnare pentru o infracțiune intenționată. În aceleași condiții, dacă acțiunea publică nu a fost inițiată, nu mai poate fi îndeplinită; dacă a fost încheiată, se pune capăt acesteia. GRIFS Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii în fața Curții de Securitate a Statelor Unite pentru că a fost condamnat în singura sa calitate de redactor principal, pe baza articolelor pe care nu le-a scris el însuși.

Reclamantul se plânge că condamnarea sa de către Curtea, ca urmare a publicării articolelor în litigiu în buletinul de vot al cărui redactor principal este, ar constitui o încălcare a dreptului său la libertatea de gândire și la furnizarea de informații și invocă articolele 9 și 10 din convenție. El susține că, deși a fost suspendat la judecată, legislația națională laică ar împiedica exprimarea ideilor sale prin publicarea timp de trei ani, sub pedeapsa de a fi condamnat la penalitate. Reclamantul invocă în ultimă instanță art. 14 coroborat cu dispozițiile menționate în Convenție, susținând că a fost judecat numai din cauza convingerilor sale politice. Reclamantul se plânge de faptul că condamnarea sa de către Curtea de Securitate a Uniunii Europene, ca urmare a publicării articolelor în litigiu în buletinul de știri al cărui redactor principal este, ar constitui o încălcare a dreptului său la libertatea de a comunica informații și Õ art. 10 din convenție.

În statul în care se află dosarul în fața sa, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestuia, așa cum a făcut-o reclamanta, și consideră că este necesar să îl aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Curtea a examinat celelalte obiecțiuni ale reclamantului, astfel cum au fost prezentate în cererea sa și a constatat că reclamantul a fost informat cu privire la eventualele obstacole în calea admisibilității. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție.

În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână Reexaminarea persoanei care a depus cererea în conformitate cu art. 10 din Convenție Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Michael O acu' Boyle Elizabeth Palm Modululer Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 42779/98 présentée par Vedat ÇETİN contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 22 mai 2001 en une chambre composée de M mes E. Palm , présidente , W. Thomassen , MM Gaukur Jörundsson , R. Türmen , B. Zupančič , T. Panțîru , R. Maruste , juges et de M M. O’Boyle , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 18 mars 1998 et enregistrée le 18 août 1998, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant turc, né en 1961 et résidant à Diyarbakır. Il est représenté devant la Cour par M es Mesut Beștaș et Meral Beștaș, avocats au barreau de Diyarbakır.

A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le requérant est rédacteur en chef du bulletin trimestriel de l’association des droits de l’Homme de Diyarbakır. Dans le n° 4 dudit bulletin (août-septembre-octobre 1996), trois articles intitulés respectivement « barıș için yeni bir adım » (un nouveau pas pour la paix), « hemen barıș, onurlu bir barıș !» (la paix tout de suite, une paix digne !) et « Siirt raporu » (le rapport de Siirt), non signés, furent publiés.

Le premier article faisait un compte-rendu des activités et projets de l’association des droits de l’Homme, concernant le « renforcement des organisations populaires démocratiques dans la région [du sud-est], la mise en place de réunions au sujet de la paix, avec la participation coordonnée de ces organisations (...) ». Le deuxième article faisait un bilan des événements malheureux s’étant produit lors de « la guerre qui est déjà dans sa treizième année » et proposait la résolution pacifique de ladite guerre : « personne n’aura rien à gagner par une résolution militaire [du conflit], et par la méconnaissance des demandes humaines de la population kurde. La guerre, c’est la ruine, c’est la dévastation, c’est la mort...Mise à part une poignée de rentiers qui ont des intérêts dans la guerre, pour des milliers de personnes, la guerre, c’est de la souffrance, des larmes et de la misère.

Quant à la paix, c’est vivre et faire vivre (...) c’est la possibilité de tout un chacun d’exprimer ses idées sans crainte. C’est l’éducation dans sa langue maternelle, c’est la suppression des interdits concernant les activités culturelles [...] ». Le troisième article énonçait certains faits de « menaces, embargos alimentaires, tortures, incendies de terrains et de forêts » qui seraient perpétrés par les forces de l’ordre dans le département de Siirt. Par acte du 27 novembre 1996, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır inculpa le requérant d’incitation du peuple à la haine et à l’hostilité sur la base d’une distinction fondée sur l’appartenance à une race et à une région, infraction prévue à l’article 312 §§ 2 et 3 du code pénal, du fait de la publication des articles susmentionnés.

Le procureur ne fit aucune citation des articles mis en cause. La procédure devant la cour de sûreté de l’Etat Lors de la première audience tenue le 5 février 1997 devant la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır, le requérant réfuta les accusations portées contre lui, en arguant que les deux premiers articles incriminés étaient des appels à la paix et le dernier avait caractère d’information. Par arrêt du 17 octobre 1997, la cour de sûreté de l’Etat décida de surseoir au jugement du requérant en vertu de la loi 4304, qui prévoyait que ledit jugement reprendrait en cas de récidive dans les trois années à venir.

Selon la mention portée sur l’arrêt le 1 er décembre 1997, les parties ne s’étant pas pourvues en cassation dans les délais, l’arrêt devint définitif à la date du 2 octobre 1997. B. Le droit et la pratique internes pertinents L’article 312 du code pénal se lit ainsi : « Incitation non publique au crime Est passible de six mois à deux ans d’emprisonnement et d’une amende lourde de six mille à trente mille livres turques quiconque, expressément, loue ou fait l’apologie d’un acte qualifié de crime par la loi, ou incite la population à désobéir la loi. Est passible d’un à trois ans d’emprisonnement ainsi que d’une amende de neuf mille à trente-six mille livres quiconque, sur la base d’une distinction fondée sur l’appartenance à une classe sociale, à une race, à une religion, à une secte ou à une région, incite le peuple à la haine et à l’hostilité.

Si pareille incitation compromet la sécurité publique, la peine est majorée d’une portion pouvant aller d’une tiers à la moitié de la peine de base. Les peines qui s’attachent aux infractions définies au paragraphe précédent sont doublées lorsque celles-ci ont été commises par les moyens énumérés au paragraphe 2 de l’article 311 » L’article 311 § 2 du code pénal est ainsi rédigé : « Incitation publique au crime (...) Si l’incitation au crime est pratiquée par des moyens de communication de masse quels qu’ils soient - bandes sonores, disques, journaux, publications ou autres instruments de presse -, par la distribution de manuscrits imprimés ou par la pose de panneaux ou affiches dans les lieux publics, les peines d’emprisonnement à infliger au coupable sont doublées (...) » La condamnation d’une personne en application de l’article 312 § 2 entraîne d’autres conséquences, notamment quant à l’exercice de certaines activités régies par des lois spéciales.

Ainsi, par exemple, les personnes condamnées de la sorte ne peuvent être fondatrices d’associations (loi n° 2908, article 4 § 2 b) ou de syndicats, ni membres des bureaux de ces derniers (loi n° 2929, article 5). Il leur est également interdit de fonder des partis politiques ou d’y adhérer (loi n° 2820, article 11 § 5) ou d’être élus parlementaires ( loi n°2839, article 11, alinéa f 3). La loi n° 4304 du 14 août 1997 sur les sursis au jugement et à l’exécution des peines quant aux infractions commises avant le 12 juillet 1997 en qualité de rédacteur en chef Les dispositions suivantes sont applicables aux peines réprimant les infractions à la loi sur la presse : Article 1 « Il est sursis à l’exécution des peines infligées en leur qualité de rédacteur en chef, conformément à l’article 16 de la loi n° 5680 sur la presse ou à d’autres lois, aux auteurs d’infractions commises avant le 12 juillet 1997. La disposition du premier paragraphe s’applique aussi aux peines en cours d’exécution.

Il est sursis à la mise en mouvement de l’action publique ou au jugement si le rédacteur en chef n’est pas encore poursuivi, si une enquête préliminaire a été ouverte mais que l’action publique n’a pas encore été lancée, si la procédure en est au stade de l’instruction finale mais que le jugement n’a pas encore été prononcé ou si le jugement a été prononcé mais n’est pas encore devenu définitif. » Article 2 « Si un rédacteur en chef ayant bénéficié des dispositions du premier paragraphe de l’article 1 est condamné en sa qualité de rédacteur en chef pour une infraction intentionnelle commise dans les trois ans à compter de la date du sursis, il doit accomplir l’intégralité des peines dont l’exécution avait été suspendue.

(...) Dans les cas où il y a été sursis, l’action publique est mise en mouvement ou le jugement rendu dès lors qu’intervient une condamnation en qualité de rédacteur en chef pour une infraction intentionnelle commise dans les trois ans à compter de la date du sursis. Toute condamnation en qualité de rédacteur en chef prononcée pour une infraction commise avant le 12 juillet 1997 est réputée nulle et non avenue si ledit délai de trois ans expire sans que soit intervenue une nouvelle condamnation pour une infraction intentionnelle. Dans les mêmes conditions, si l’action publique n’a pas été lancée, elle ne peut plus l’être; si elle l’a été, il y est mis fin. » GRIEFS Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint du manque d’équité de la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat, pour avoir été condamné en sa seule qualité de rédacteur en chef, sur la base d’articles qu’il n’a pas écrit lui-même.

Le requérant se plaint de ce que sa condamnation par ladite cour, du fait de la publication des articles litigieux dans le bulletin dont il est rédacteur en chef constituerait une violation de son droit aux libertés de pensée et de communiquer des informations, et invoque les articles 9 et 10 de la Convention. Il fait valoir que, bien qu’il fut sursis à son jugement, la législation nationale l’empêcherait d’exprimer ses idées par voie de publication pendant trois ans, sous peine d’être condamné au pénal. Le requérant invoque en dernier lieu l’article 14 combiné avec les dispositions mentionnées de la Convention, en alléguant avoir été poursuivi en justice uniquement du fait de ses convictions politiques.

EN DROIT 1. Le requérant se plaint de ce que sa condamnation par la cour de sûreté de l’Etat, du fait de la publication des articles litigieux dans le bulletin dont il est rédacteur en chef, constituerait une violation de son droit à la liberté de communiquer des informations, et invoque l’article 10 de la Convention. En l’état du dossier devant elle, la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief, tel qu’exposé par la partie requérante, et juge nécessaire de le porter à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement. 2. La Cour a examiné les autres griefs du requérant, tels qu’ils ont été présentés dans sa requête et a constaté que le requérant a été informé des obstacles éventuels à la recevabilité.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré de l’article 10 de la Convention ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente