SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 42779/98 prezentate de Vedat çET Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 18 martie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială a primei secțiuni din 22 mai 2001, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, Vedat țetin, este un resortisant turc, născut în 1961 și rezident în Diyarbak. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Mesut Bestaș și Meral Bestaș, avocați în Baroul din Diyarbaker. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: În plus, reclamantul, membru al Consiliului de administrație al Secțiunii de la Diyarbakr a Asociației Drepturilor Omului, este redactor șef al buletinului trimestrial publicat de aceeași asociație. Secțiunea în cauză a publicat în total 7 numere și din cauza dizolvarii celui de-al 8-lea număr al buletinului informativ. Buletin informativ (august-septembrie-octombrie 1996), trei articole intitulate Primul articol a prezentat mai întâi o scurtă prezentare a necesității unei soluții pașnice la problemele menționate de cetățenii de origine kurdă și a criticii lipsei eforturilor depuse de organizațiile democratice populare de a exprima cererile de pace ale populației de origine kurdă din sud-estul Turciei. În al doilea rând, acesta prezenta un raport privind activitățile și obiectivele Asociației Drepturilor Omului, referitor la consolidarea organizațiilor democratice populare din regiune [din sud-est], la organizarea de reuniuni privind pacea, cu participarea coordonată a acestor organizații (...) Cel de-al doilea articol conținea un bilanț al evenimentelor nefericite care au avut loc în timpul războiului care se află deja în al treisprezecelea an al său și propunea soluționarea pașnică a acestui conflict. Nimeni nu va avea nimic de câștigat de pe urma unei soluții militare (conflictului) și a necunoașterii cererilor umane ale populației kurde. Războiul este ruină, este devastare, este moarte...În afară de o mână de renegați care au interese în război, pentru mii de oameni, războiul este suferință, lacrimi și mizerie. În ceea ce privește pacea, aceasta înseamnă viață și viață... este posibilitatea ca fiecare să-și exprime ideile fără teamă. Este educația în limba sa maternă, este suprimarea restricțiilor privind activitățile culturale (...) Al treilea articol expunea unele fapte de amenințări, embargouri alimentare, torturi, incendii de terenuri și păduri care ar fi efectuate de către forțele de ordine în departamentul Siirt. Subtitrarea generală a situației fie raiduri de poliție la domiciliu, răpiri și amenințări la adresa forțelor de securitate din sate și districte ale departamentului. Printr-un act de acuzare din 27 noiembrie 1996, procurorul republicii ( În temeiul articolului 312 alineatul (2) și al articolului 3 din Codul penal, persoana care solicită incitarea la ură și ostilitate pe baza unei distincții bazate pe apartenența la o rasă și la o regiune a acesteia a încălcat dispozițiile articolului 312 alineatul (2) și ale articolului 312 alineatul (3) din Codul penal, ca urmare a publicării articolelor menționate anterior. La prima audiere din 5 februarie 1997 în fața Curții de Securitate a statului, reclamantul a contestat acuzațiile împotriva sa. El a susținut că articolul intitulat "Un nou pas pentru pace" se referă la informații speciale privind deciziile luate în cadrul reuniunii din 24 august 1996 a Asociației Drepturilor Omului și că articolul intitulat Pacea imediat, o pace decentă, se referă la o declarație a asociației cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii. La 14 august 1997, legea nr. La 17 octombrie 1997, Curtea de Securitate a statului a decis să suspende judecata reclamantului în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 4304 care prevedea suspendarea sentinței persoanelor în calitate de redactor-șef și reluarea în caz de recidivă în următorii trei ani. Potrivit mențiunii din Hotărârea din 1 decembrie 1997, părțile care nu s-au ocupat de casare la termen, hotărârea a devenit definitivă la 24 octombrie 1997. La 10 septembrie 2001, acțiunea publică intentată împotriva reclamantului a fost clasată, deoarece nu fusese condamnat pentru o altă infracțiune în termenul respectiv. Dreptul intern relevant 1. Codul penal art. 311 alineatul (2) din Codul penal este astfel redactat instigarea publică la comiterea unei infracțiuni (...) Dacă instigarea la comiterea unei infracțiuni este practicată prin mijloace de comunicare în masă, indiferent de forma lor - benzi sonore, discuri, ziare, publicații sau alte instrumente de presă - prin distribuirea de manuscrise tipărite sau prin punerea de panouri sau afișe în locuri publice, pedeapsa cu închisoarea care trebuie aplicată persoanei vinovate se dublează... art. 312 din Codul penal se citea astfel în timpul faptelor instigare nepublică la comiterea unei infracțiuni este pasibil de la șase luni la doi ani de închisoare și de la șase mii la treizeci de mii de lire turcești, oricine, în mod expres, închiriază sau face apologia unui act calificat drept infracțiune prin lege, sau încurajează populația să nu respecte legea. Se pedepsește cu un an până la trei ani de închisoare, precum și cu o amendă de nouă mii până la treizeci și șase de mii de lire sterline, oricine, pe baza unei distincții bazate pe apartenența la o clasă socială, la o rasă, la o religie, la o sectă sau la o regiune, încurajează poporul să urască și să se opună ostilității. În cazul în care un astfel de stimulent pune în pericol siguranța publică, pedeapsa se majorează cu o parte care poate merge de la o treime la jumătate din pedeapsa de bază. Pedepsele care se referă la infracțiunile prevăzute la alineatul precedent se dublează atunci când acestea au fost săvârșite prin mijloacele enumerate la art. 311 alineatul (2). Condamnarea unei persoane în temeiul articolului 312 al doilea paragraf are consecințe suplimentare, în special în ceea ce privește exercitarea anumitor activități reglementate de legi speciale. Astfel, de exemplu, persoanele condamnate în acest mod nu pot fi fondatori ai asociațiilor (Legea nr. 2908, art. 4 alineatul (2) litera (b) sau ai sindicatelor, nici membri ai birourilor acestora (Legea nr. 2929, art. 5). De asemenea, acestora li se interzice să înființeze sau să adere la acestea (Legea nr. 2820, art. 11 alineatul (5) sau să fie aleși parlamentari (Legea nr. 2839, art. 11 alineatul f 3). 2. 4304 din 14 august 1997 privind suspendarea hotărârii și executarea pedepselor cu privire la infracțiunile comise înainte de 12 iulie 1997 în calitate de redactor șef Următoarele dispoziții se aplică pedepselor care restrâng încălcarea legii privind presa: art. 1 Se suspendă executarea pedepselor impuse în calitate de redactor-șef, în conformitate cu art. 16 din Legea nr. 5680 privind presa sau cu alte legi, autorilor infracțiunilor comise înainte de 12 iulie 1997. Dispoziția primului paragraf se aplică, de asemenea, pedepselor în curs de executare. Se suspendă punerea în mișcare a acțiunii publice sau a hotărârii în cazul în care redactorul-șef nu este încă în curs de desfășurare, în cazul în care a fost deschisă o anchetă preliminară, dar acțiunea publică nu a fost încă lansată, în cazul în care procedura este în etapa de cercetare finală, dar hotărârea nu a fost încă pronunțată sau în cazul în care hotărârea a fost pronunțată, dar nu a devenit încă definitivă. 2 Dacă un redactor-șef care a beneficiat de dispozițiile primului paragraf din art. 1 este condamnat în calitatea sa de redactor-șef pentru o infracțiune comisă intenționat în termen de trei ani de la data suspendării, acesta trebuie să îndeplinească toate pedepsele a căror executare fusese suspendată. (...) În cazurile în care a fost suspendată, acțiunea publică este pusă în mișcare sau hotărârea pronunțată atunci când intervine o condamnare în calitate de redactor-șef pentru o infracțiune săvârșită intenționat în termen de trei ani de la data suspendării. Orice condamnare în calitate de redactor-șef pronunțată pentru o infracțiune comisă înainte de 12 iulie 1997 este considerată nulă și neavenită dacă termenul de trei ani respectiv expiră fără să se fi mai pronunțat o nouă condamnare pentru o infracțiune intenționată. În aceleași condiții, dacă acțiunea publică nu a fost inițiată, nu mai poate fi inițiată; dacă a fost încheiată, se pune capăt acesteia. GRIEF Reclamantul susține încălcarea articolului 10 din convenție și susține că procedura inițiată împotriva sa în fața Curții de Securitate a statului ca urmare a publicării celor trei articole în litigiu în buletinul de vot pe care este redactor-șef nu și-a recunoscut dreptul la libertatea de exprimare. În plus, el subliniază că, deși a fost suspendat la judecata sa, posibilitatea reluării hotărârii în cazul unei recidive în conformitate cu legislația națională, l-a împiedicat să își exprime ideile timp de trei ani. Reclamantul se plânge că procedura penală inițiată împotriva sa în fața Curții de Securitate a statului, ca urmare a publicării articolelor în litigiu în buletinul de vot al acestuia, constituie o încălcare nejustificată a dreptului său la libertatea de a comunica informații. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ca autoritățile publice să poată interveni și fără a ține cont de frontiere.... Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. În primul rând, invocă art. 35 din Convenție, el subliniază că reclamantul nu s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii de suspendare a Curții de Securitate a statului. În al doilea rând, citând hotărârile Cardot c. Franța din 19 martie 1991 (seria A n. 18 alin. 34) și Ahmet Sadik c. Grecia din 15 noiembrie 1996 (Recuperare 1996-V, punctul 30), susține că art. 35 din Convenție nu impune numai sesizarea instanțelor naționale competente, ci și prezentarea în fața acelorași instanțe a obiecțiilor pe care le ridică ulterior în fața Curții. Reclamantul contestă aceste excepții și susține că suspendarea procedurii în fața Curții de Securitate a statului a fost în conformitate cu Legea nr. 4304 și că un recurs împotriva deciziei de suspendare s-a dovedit ineficient. De altfel, reclamantul susține că a ridicat în esență problema libertății sale de exprimare în fața Curții de Securitate a statului. Curtea amintește jurisprudența sa potrivit căreia regula epuizării căilor de atac interne trebuie să se aplice cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv (Guzzardi c. Italia, Hotărârea din 6 noiembrie 1980, seria A n 39, § 72). În cazul acestui caz, aceasta este o hotărâre de suspendare a hotărârii care a fost pronunțată de Curtea de Securitate a statului în temeiul Legii nr. 4304. Curtea arată că nu se susține că legea în cauză a fost aplicată incorect. În plus, în cazul unui eventual recurs împotriva hotărârii de suspendare, Curtea de Casație ar fi obligată să respecte dispoziția în cauză. Prin urmare, Curtea consideră că acțiunea împotriva unei decizii care, fără a contesta, este conformă cu legea nu poate fi considerată efectivă (doamna X., Cabales, Balkandali c. Regatul Unit, Decizia din 11 mai 1982, nr. 9214/880, 9473/81, 9474/81 Grace Campbell c. Regatul Unit, Decizia din 15 decembrie 1977, nr. 7511/76 Cosans c. Regatul Unit, Decizia din 15 decembrie 1977, nr. 7743/76). Prin urmare, Curtea concluzionează că există circumstanțe speciale care îl exonerează pe solicitant de obligația de a epuiza căile de atac interne. Pe de altă parte, este suficient ca persoana interesată să fi invocat în fața autorităților naționale cel puțin în esență și în condițiile și termenele prevăzute de dreptul intern. Castells c. Spania, Hotărârea din 23 aprilie 1992, seria A n 236, 27, și Akdivar și alții c. Turcia, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Rec., 1996-IV, §§ 65-69). În cazul cauzei, Curtea constată că, în fața Curții de Securitate a statului, recurentul a declarat că articolele în litigiu constituie un apel la pace sau o informare și nu implică niciun stimulent pentru ură și violență. Curtea constată că, în pofida faptului că reclamantul nu a menționat în mod explicit libertatea de exprimare în fața instanțelor interne, a pledat pentru respectarea limitelor acestei libertăți (instigare la ură și la violență) ; aceasta concluzionează că reclamantul nu trebuia să epuizeze alte căi de atac interne. B. Calitatea de victimă Guvernul contestă calitatea de victimă a reclamantului, astfel cum este prevăzută la art. 34 din convenție. Referindu-se la Hotărârea Otto-Preminger-Institut c. Austria din 20 septembrie 1994 (seria A n 295-A), subliniază că nu există nicio hotărâre pronunțată împotriva reclamantului, nici o condamnare sau nici o achitare. Potrivit guvernului, reclamantul declară încălcarea convenției numai din cauza existenței articolului 312 din Codul penal; ceea ce ar însemna că un actio popularis, care nu este recunoscut de Convenție, se referă la hotărâri. Klass și altele c. Germania din 6 septembrie 1978 (seria A 28) și Norris c. Irlanda din 26 octombrie 1988 (seria A n 142). Curtea consideră că problema este strâns legată de fond și trebuie examinată împreună cu acesta. C. Fond Guvernul respinge afirmația reclamantului potrivit căreia art. 10 din convenție ar fi fost încălcat. După ce a semnalat importanța libertății de exprimare care beneficiază de o garanție constituțională în Turcia, acesta precizează că acțiunea penală intentată împotriva reclamantului se baza pe art. 312 alineatul (2) și pe art. 312 alineatul (3) din Codul penal și că aceasta Prin urmare, această acțiune penală avea un scop legitim, și anume protecția securității publice, apărarea ordinii și integritatea teritorială într-o societate democratică. Prin urmare, guvernul solicită Curții să respingă prezenta cerere în temeiul articolului 35 din convenție. În primul rând, subliniază că acțiunea publică intenționată împotriva sa a fost suspendată pentru o perioadă de trei ani, prin urmare nu a fost achitată, ci, dimpotrivă, în cazul în care o nouă acțiune publică împotriva sa în această perioadă, judecata în suspendare va fi repusă în evidență faptul că este scriitor și Având în vedere profesia sa și situația sa specială, el se află sub o amenințare permanentă la reluarea sentinței pe care o consideră o sabie a lui Damocles. Această amenințare continuă, conform reclamantului, constituie o limitare a libertății sale de exprimare. Reclamantul contestă, de asemenea, scopul legitim al așa-numitei intervenții. El susține că aceasta nu are ca scop protecția ordinii, ci vizează mai degrabă prevenirea difuzării de informații cu privire la anumite evenimente care au loc în sud-estul Turciei. În cele din urmă, susține că articolele în litigiu nu fac nicio referire la separatismul kurd și nu implică niciun stimulent pentru ură și violență ; prin urmare, ca atare, interferența nu îndeplinește condiția de a se afla într-o societate democratică în lumina argumentelor părților; Curtea consideră că cererea ridică întrebări serioase de fapt și de drept care necesită o examinare de fond. Prin urmare, cererea nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Mark Villiger Ireneu Cabral Barreto Grefier Adjunct Președinte
de la requête n
o
42779/98
présentée par Vedat ÇETİN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 18 mars 2004 en une chambre composée de
MM.
I.
Cabral Barreto
,
président
,
P.
Kūris
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
J.
Hedigan
,
M
mes
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
H.S.
Greve,
juges
,
et de M. M.
Villiger,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l'Homme le 18 mars 1998,
Vu l'article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision partielle de la première section du 22
mai 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Vedat Çetin, est un ressortissant turc, né en 1961 et résidant à Diyarbakır. Il est représenté devant la Cour par M
es
Mesut Beștaș et Meral Beștaș, avocats au barreau de Diyarbakır.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant, membre du conseil d'administration de la section de Diyarbakır de l'Association des droits de l'homme, est en outre rédacteur en chef du bulletin trimestriel publié par la même association. La section en question a publié au total 7 numéros et en raison de sa dissolution le 8ème numéro du bulletin n'a pu paraître. Dans le n
o
4 du
bulletin (août-septembre-octobre 1996), trois articles intitulés respectivement «
Un nouveau pas pour la paix
», «
La paix tout de suite, une paix digne
!
» et «
Le rapport de Siirt
», non signés, furent publiés.
Le premier article présentait d'abord un bref exposé de la nécessité d'une solution pacifique aux problèmes évoqués par les citoyens d'origine kurde et d'une critique de l'insuffisance des efforts faits par les organisations populaires démocratiques d'exprimer les demandes de paix de la population d'origine kurde dans le sud-est de la Turquie.
Ensuite, il présentait un compte rendu des activités et objectifs de l'Association des droits de l'homme, concernant le «renforcement des organisations populaires démocratiques dans la région [du sud-est], la mise en place de réunions au sujet de la paix, avec la participation coordonnée de ces organisations (...)
».
Le deuxième article dressait un bilan des événements malheureux s'étant produits lors de «la guerre qui est déjà dans sa treizième année
» et proposait le règlement pacifique de ce conflit
:
«
Personne n'aura rien à gagner d'une solution militaire [au conflit], et de la méconnaissance des demandes humaines de la population kurde. La guerre, c'est la ruine, c'est la dévastation, c'est la mort...Mise à part une poignée de rentiers qui ont des intérêts dans la guerre, pour des milliers de personnes, la guerre, c'est de la souffrance, des larmes et de la misère. Quant à la paix, c'est vivre et faire vivre (...) c'est la possibilité pour tout un chacun d'exprimer ses idées sans crainte. C'est l'éducation dans sa langue maternelle, c'est la suppression des interdits concernant les activités culturelles
(...)
»
Le troisième article exposait certains faits de menaces, embargos alimentaires, tortures, incendies de terrains et de forêts qui seraient perpétrés par les forces de l'ordre dans le département de Siirt. Sous le sous-titre de «Situation générale» [dans le département], l'article dénonçait «
la poursuite d'actes d'oppression envers la population
», soit des descentes de police dans les domiciles, des enlèvements et des menaces opérés par les forces de sécurités dans les villages et districts du département.
Par un acte d'accusation du 27 novembre 1996, le procureur de la République («
le procureur
») près la cour de sûreté de l'Etat de Diyarbakır («
la cour de sûreté de l'Etat
») inculpa le requérant d'incitation à la haine et à l'hostilité sur la base d'une distinction fondée sur l'appartenance à une race et à une région, infraction prévue par l'article 312 §§ 2 et 3 du code pénal, du fait de la publication des articles susmentionnés.
Lors de la première audience tenue le 5 février 1997 devant la cour de sûreté de l'Etat, le requérant contesta les accusations pesant sur lui. Il fit valoir que l'article intitulé de «Un nouveau pas pour la paix» concernait des informations spéciales sur les décisions prises lors de la réunion du 24 août 1996 de l'Association des droits de l'homme et que l'article intitulé de
«
La paix tout de suite, une paix digne
!
» portait sur une déclaration de
l'association à l'occasion de la journée mondiale de la paix. Il argua que ces articles constituaient un appel à la paix et qu'ils ne comportaient aucune incitation à la haine et à la violence.
Le 14 août 1997, la loi n
o
4304 sur «les sursis au jugement et à l'exécution des peines quant aux infractions commises avant le 12 juillet 1997 en qualité de rédacteur en chef
»
entra en vigueur.
Le 17 octobre 1997, la cour de sûreté de l'Etat décida de surseoir au jugement du requérant en application de l'article 1 de la loi n
o
4304 qui prévoyait le sursis au jugement des personnes en qualité de rédacteur en chef et la reprise en cas de récidive dans les trois années à venir.
Selon la mention portée sur l'arrêt le 1er décembre 1997, les parties ne s'étant pas pourvues en cassation dans les délais, l'arrêt devint définitif le 24 octobre 1997.
Le 10 septembre 2001, l'action publique intentée contre le requérant fut classée, étant donné qu'il n'avait pas été condamné pour une autre infraction pendant le délai en question.
B.
Le droit interne pertinent
L'article 311 § 2 du code pénal est ainsi rédigé
:
«
Incitation publique à commettre une infraction
(...)
Si l'incitation à commettre une infraction est pratiquée par des moyens de communication de masse quels qu'ils soient - bandes sonores, disques, journaux, publications ou autres instruments de presse -, par la distribution de manuscrits imprimés ou par la pose de panneaux ou affiches dans les lieux publics, les peines d'emprisonnement à infliger au coupable sont doublées (...)
»
L'article 312 du code pénal se lisait ainsi à l'époque des faits
:
«
Incitation non publique à commettre une infraction
Est passible de six mois à deux ans d'emprisonnement et d'une amende lourde de six mille à trente mille livres turques quiconque, expressément, loue ou fait l'apologie d'un acte qualifié d'infraction par la loi, ou incite la population à désobéir à la loi.
Est passible d'un à trois ans d'emprisonnement ainsi que d'une amende de neuf mille à trente-six mille livres quiconque, sur la base d'une distinction fondée sur l'appartenance à une classe sociale, à une race, à une religion, à une secte ou à une région, incite le peuple à la haine et à l'hostilité. Si pareille incitation compromet la sécurité publique, la peine est majorée d'une portion pouvant aller d'une tiers à la moitié de la peine de base.
Les peines qui s'attachent aux infractions définies au paragraphe précédent sont doublées lorsque celles-ci ont été commises par les moyens énumérés au paragraphe 2 de l'article 311.
»
La condamnation d'une personne en application de l'article 312, deuxième alinéa, entraîne d'autres conséquences, notamment quant à l'exercice de certaines activités régies par des lois spéciales. Ainsi, par exemple, les personnes condamnées de la sorte ne peuvent être fondatrices d'associations (loi no 2908, article 4 § 2 b) ou de syndicats, ni membres des bureaux de ces derniers (loi no 2929, article 5). Il leur est également interdit de fonder des partis politiques ou d'y adhérer (loi no 2820, article 11 § 5) ou d'être élus parlementaires (loi no2839, article 11, alinéa f 3).
o
4304 du 14 août 1997 sur les sursis au jugement et à l'exécution des peines quant aux infractions commises avant le 12
juillet 1997 en qualité de rédacteur en chef
Les dispositions suivantes sont applicables aux peines réprimant les infractions à la loi sur la presse :
Article 1
«
Il est sursis à l'exécution des peines infligées en leur qualité de rédacteur en chef, conformément à l'article 16 de la loi n
o
5680 sur la presse ou à d'autres lois, aux auteurs d'infractions commises avant le 12 juillet 1997. La disposition du premier alinéa s'applique aussi aux peines en cours d'exécution.
Il est sursis à la mise en mouvement de l'action publique ou au jugement si le rédacteur en chef n'est pas encore poursuivi, si une enquête préliminaire a été ouverte mais que l'action publique n'a pas encore été lancée, si la procédure en est au stade de l'instruction finale mais que le jugement n'a pas encore été prononcé ou si le jugement a été prononcé mais n'est pas encore devenu définitif. »
Article 2
«
Si un rédacteur en chef ayant bénéficié des dispositions du premier alinéa de l'article 1 est condamné en sa qualité de rédacteur en chef pour une infraction intentionnelle commise dans les trois ans à compter de la date du sursis, il doit accomplir l'intégralité des peines dont l'exécution avait été suspendue.
(...)
Dans les cas où il y a été sursis, l'action publique est mise en mouvement ou le jugement rendu dès lors qu'intervient une condamnation en qualité de rédacteur en chef pour une infraction intentionnelle commise dans les trois ans à compter de la date du sursis.
Toute condamnation en qualité de rédacteur en chef prononcée pour une infraction commise avant le 12 juillet 1997 est réputée nulle et non avenue si ledit délai de trois ans expire sans que soit intervenue une nouvelle condamnation pour une infraction intentionnelle. Dans les mêmes conditions, si l'action publique n'a pas été lancée, elle ne peut plus l'être ; si elle l'a été, il y est mis fin. »
GRIEF
Le requérant allègue la violation de l'article 10 de la Convention. Il affirme que la procédure engagée contre lui devant la cour de sûreté de l'État du fait de la publication des trois articles litigieux dans le bulletin dont il est rédacteur en chef méconnaît son droit à la liberté d'expression. Il souligne en outre que bien qu'il fût sursis à son jugement, la possibilité de la reprise du jugement en cas de récidive selon la législation nationale, l'a empêché d'exprimer ses idées pendant trois ans.
Le requérant se plaint de ce que la procédure pénale engagée contre lui devant la cour de sûreté de l'État, du fait de la publication des articles litigieux dans le bulletin dont il est rédacteur en chef, constitue une atteinte injustifiée à son droit à la liberté de communiquer des informations. Il invoque à cet égard l'article 10 de la Convention, ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d'expression. Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière. (...)
2.
L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l'intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d'autrui, pour empêcher la divulgation d'informations confidentielles ou pour garantir l'autorité et l'impartialité du pouvoir judiciaire.
»
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes sur deux points. Premièrement, invoquant l'article 35 de la Convention, il souligne que le requérant ne s'est pas pourvu en cassation contre l'arrêt de sursis de la cour de sûreté de l'Etat. Deuxièmement, citant les arrêts
Cardot c. France
du 19 mars 1991 (série A n
o
200, p. 18, § 34) et
Ahmet Sadik c. Grèce
du 15 novembre 1996 (
Recueil
1996-V, § 30), il fait valoir que l'article 35 de la Convention n'exige pas seulement la saisine des juridictions nationales compétentes mais aussi la présentation devant ces mêmes juridictions les griefs qu'ils soulèvent ensuite devant la Cour. Or, dans l'affaire présente le requérant n'aurait pas soulevé son grief au niveau interne.
Le requérant conteste ces exceptions. Il soutient que le sursis de la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat était en conformité avec la loi n
o
4304 et qu'un pourvoi contre la décision de sursis s'avérait inefficace.
D'ailleurs, le requérant prétend avoir soulevé en substance la question de sa liberté d'expression devant la cour de sûreté de l'Etat.
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle la règle de l'épuisement des voies de recours internes doit s'appliquer avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif (
Guzzardi c. Italie,
arrêt du 6 novembre 1980, série A n
o
39, § 72). Dans le cas de l'espèce, il s'agit d'un arrêt de sursis au jugement qui a été rendu par la cour de sûreté de l'Etat en application de la loi n
o
4304.La Cour relève qu'il n'est nullement allégué que la loi en question a été incorrectement appliquée. De plus, dans le cas d'un éventuel pourvoi contre l'arrêt de sursis, la Cour de cassation serait dans l'obligation de respecter la disposition en cause. Dès lors, la Cour considère que le recours contre une décision qui, sans contestation, est conforme à la loi ne saurait être considéré comme effectif (
Mmes X., Cabales, Balkandali c. Royaume Uni
, décision du 11 mai 1982, n
o
9214/80, 9473/81, 9474/81
;
Grace Campbell c. Royaume Uni
, décision du 15 décembre 1977, n
o
7511/76
;
Cosans c. Royaume Uni
, décision du 15 décembre 1977, n
o
7743/76).
La Cour conclut donc qu'il existait des circonstances particulières dispensant le requérant de l'obligation d'épuiser les voies de recours internes.
Par ailleurs, il suffit que l
'
intéressé ait soulevé devant les autorités nationales «
au moins en substance, et dans les conditions et délais prescrits par le droit interne
» les griefs qu
'
il entend formuler par la suite à la Cour de Strasbourg (
Castells c.
Espagne,
arrêt du 23
avril 1992, série A n
o
236,
§
27, et
Akdivar et autres c.
Turquie,
arrêt du 16
septembre 1996,
Recueil
1996-IV, §§ 65-69). Dans le cas de l'espèce, la Cour remarque que devant la cour de sûreté de l'Etat, le requérant a déclaré que les articles litigieux constituaient un appel à la paix, ou une information et ne comportaient aucune incitation à la haine et à la violence. La Cour note que malgré le fait que le requérant n'a pas explicitement mentionné la liberté d'expression devant les juridictions internes, il a plaidé avoir respecté les limites de cette liberté (incitation à la haine et à la violence) ; elle conclut que le requérant n'avait pas à épuiser d'autres voies de recours internes.
Partant, la Cour rejette l'exception
préliminaire du Gouvernement.
Le Gouvernement conteste la qualité de victime du requérant telle que prévue par l'article 34 de la Convention. Se référant à l'arrêt
Otto-Preminger-Institut c. Autriche
du 20 septembre 1994 (série A n
o
295-A), il fait observer qu'il n'y a aucun jugement prononcé contre le requérant, ni aucune condamnation ou aucun acquittement. Selon le Gouvernement, le requérant allègue la violation de la Convention du seul fait de l'existence de l'article 312 du code pénal ; ce qui reviendrait à une
actio popularis
, droit non reconnu par la Convention. A cet égard, il se réfère aux arrêts
Klass et autres c. Allemagne
du 6 septembre 1978 (série A
n
o
28) et
Norris c. Irlande
du 26 octobre 1988 (série A n
o
142).
La Cour estime que la question est étroitement liée au fond et doit être examinée avec celui-ci.
Le Gouvernement rejette l'allégation du requérant selon laquelle l'article 10 de la Convention aurait été violé. Après avoir signalé l'importance de la liberté d'expression qui bénéficie d'une garantie constitutionnelle en Turquie, il précise
que l'action pénale intentée contre le requérant était fondée sur l'article 312 §§ 2 et 3 du code pénal et qu'elle
était donc prévue par la loi. Cette action pénale avait d'ailleurs un but légitime, à savoir la protection de la sûreté publique, de la défense de l'ordre et l'intégrité territoriale dans une société démocratique.
Par conséquent, le Gouvernement prie la Cour de rejeter la présente requête en application de l'article 35 de la Convention.
Le requérant conteste les thèses du Gouvernement.
Il souligne d'abord que l'action publique intentée contre lui a été suspendue pour une durée de trois ans. Il n'a donc pas été acquitté mais tout au contraire, dans le cas où une nouvelle action publique serait intentée contre lui dans ce période, le jugement en sursis serait repris. Il met en exergue le fait qu'il est écrivain et
compte tenu de sa profession et de sa situation particulière, il est sous une menace permanente de la reprise du jugement qu'il considère comme une épée de Damoclès. Cette menace continue, d'après le requérant, constitue une limitation de sa liberté d'expression.
Le requérant conteste également le but légitime de l'ingérence prétendue. Il allègue que celle-ci n'a pas pour but la protection de l'ordre mais vise plutôt à empêcher la diffusion d'informations au sujet de certains événements qui se déroulent dans le sud-est de la Turquie. Enfin, il fait valoir que les articles litigieux ne font aucune référence au séparatisme kurde et ne comportent aucune incitation à la haine et à la violence
; en tant que telle, l'ingérence ne remplit donc pas la condition de «nécessaire dans une société démocratique
».
A la lumière des arguments des parties,
la Cour estime que la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen de fond. Il s'ensuit que la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Mark
Villiger
Ireneu
Cabral Barreto
Greffier adjoint
Président