SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 53648/00 prezentate de Veysel TURHAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se întrunește la 17 iunie 2004 într-o cameră compusă din domnii Ress președintele Cabral Barreto Türmen Hedigan H.S. Greve Traja Gyulumyan, judecători și de domnul V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 25 noiembrie 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, dl Veysel Turhan, este un resortisant turc, născut în 1968 și rezident în Siirt. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Mesut Bestaș, Meral Bestaș și Fehmile Kaș, avocați în Diyarbakr.
Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La momentul faptelor, reclamantul a fost președinte al Secțiunii departamentului Siirt a Partidului politic Halk main Emek Partsi (Partea muncii poporului). La 2 iunie 1998, reclamantul a făcut o intervenție telefonică, cu ocazia informațiilor difuzate în direct de Med - TV Printr-o scrisoare din 1 iulie 1998 adresată Ministerului Justiției, Secretariatul General al Consiliului de Securitate Națională, considerând că conținutul declarațiilor reclamantului se încadrează în propaganda separatistă, a solicitat urmărirea penală a acestuia. Textul acestei intervenții telefonice, așa cum este menționat în scrisoare, se poate citi după cum urmează La întrebarea mai jos că înseamnă măsurile economice și sociale luate de statul turc (...) Veysel Turhan a răspuns: (...) Deși au declarat că vor face așa-numitele "investiții," noi nu am văzut concretizarea.
Trăim în această regiune și nu vedem investiții, lucrări destinate creării de locuri de muncă. Nu există nici un loc de muncă [exact], început de creșterea numărului de închisori și continuate de creșterea șantierelor închisorilor. Investiții, destinate [construirii] spații de securitate, locuințe militare și polițienești au fost efectuate. În afară de aceasta, nimic nu s-a făcut pentru a crea locuri de muncă (...). Până în prezent, politicile de asimilare a poporului kurd și de separare a oamenilor de producție au fost aplicate. Pe de o parte, oamenii au fost obligați să se distanțeze de producție, pe de altă parte, vorbim despre investiții economice. Aceaceasta este o situație contradictorie și inacceptabilă (...).
Aceaceasta este o mare minciună. Poporul nostru nu are nevoie de pâine de genul acesta, a fost forțat să aibă nevoie de pâine. Problema nu este deloc economică. Toată lumea știe că este o problemă politică. Atât țăranii cât și oamenii obișnuiți o consideră în acest fel. Problema este politică, așa că aceaceasta este cu siguranță problema kurdă. Toate pachetele [d'investment], toate promisiunile (...) sunt cu siguranță goale și nu pot atinge scopul lor. Am spus deja acest lucru, vom repeta și vom continua să o spunem. La 11 septembrie 1998, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbak'r ( procurorul republicii a pus sub acuzare pe reclamant al șefului de instigare al poporului pentru a-și îndeplini responsabilitatea și pentru a-și exercita responsabilitatea pe baza unei distincții bazate pe rasă și regiune și a solicitat condamnarea în temeiul articolului 312 alineatele (2) și (3) din Codul penal.
În apărarea sa prezentată în fața instanței de securitate a statului Diyarbakarr ( În acest sens, reclamantul a contestat faptele care i-au fost reproșate și a fost mulțumit să critice în calitate de reprezentant al unui partid politic, politica economică și socială condusă de statul membru în regiunea sa.
Printr-o hotărâre din 20 aprilie 1999, Curtea de Securitate a statului, compusă din trei judecători, dintre care unul era constituit din magistratură militară, l-a recunoscut pe reclamant vinovat de propagandă separatistă și l-a condamnat în consecință la o pedeapsă de un an și patru luni de închisoare, precum și la 8 266 666 de lire turcești (TRL) d 3713 privind lupta împotriva terorismului ( În ceea ce privește dovezile colectate și elementele dosarului, în discursul pe care l-a făcut în direct cu ocazia informațiilor difuzate de canalul de televiziune MED [el a pretins] că pachetele (d.n.) Investițiile nu erau destinate producției, ci construcției de închisori, secții de poliție, locuințe militare și polițienești, iar problema era politică ceea ce toți considerau a fi și, prin urmare, numeroase promisiuni [ale] problemei kurde sunt goale și s-a stabilit că, explicând acest punct de vedere, el a făcut propaganda orală a organizației, care are ca scop distrugerea integrității teritoriale a Republicii Turcia (...) La 3 septembrie 1999, în timp ce procedura penală rămânea pendinte în fața instanțelor naționale, a fost promulgată Legea nr. 4454 prin care se prevedea suspendarea hotărârii judecătorești și a executării pedepselor pentru infracțiunile comise înainte de 12 iulie 1997 prin intermediul presei scrise și orale ( La 13 septembrie 1999,
Curtea de Casație a infirmat hotărârea de primă instanță și a retrimis cauza în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene, astfel încât aceasta să reexamineze decizia sa în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 4454. La 2 noiembrie 1999, Curtea de Securitate a Uniunii Europene, compusă din trei judecători civili, a suspendat judecarea cauzei împotriva reclamantului în temeiul articolului 1 din Legea nr. 4454. În conformitate cu elementele dosarului, până în prezent nu a fost pronunțată nicio hotărâre definitivă care să pună capăt procedurii penale în cauză. 4126 din 27 octombrie 1995, art. 8 din Legea nr. 3713 dispune de propagandă scrisă și orală, se interzic întâlnirile, adunările și manifestările menite să aducă atingere integrității teritoriale a statului membru al Republicii Turcia sau unității indivizibile a națiunii.
Oricine continuă o astfel de activitate este condamnat la o pedeapsă de la unu la trei ani de închisoare și la o amendă de o sută la trei sute de milioane de lire turcești. În caz de recidivă, pedepsele nu sunt transformate în amendă.
(...) Atunci când propaganda menționată la primul paragraf este comisă prin mijloace de comunicare în masă sau prin mijloace de comunicare în masă, altele decât revistele menționate la al doilea paragraf, autorii responsabili și proprietarii mijloacelor de comunicare în masă sunt condamnați la o pedeapsă de șase luni până la doi ani de închisoare, precum și la o amendă de o sută până la trei sute de milioane de lire turcești (...) Această dispoziție a fost abrogată prin Legea nr. 4928 din 19 iunie 2003. Se pedepsește cu o pedeapsă de la unu la trei ani de închisoare, precum și cu o amendă de nouă mii la treizeci și șase de mii de lire sterline, oricine, pe baza unei distincții bazate pe o clasă socială, o rasă, o religie, o sectă sau o regiune, atrage poporul spre ură și dușmănie.
În cazul în care un astfel de stimulent pune în pericol securitatea publică, pedeapsa se dublează cu o parte care poate merge de la o treime la jumătate din pedeapsa de bază. Persoanele care (...) până la 23 aprilie 1999 au comis infracțiuni prin intermediul presei sau al mijloacelor de comunicare orală sau vizuală, pentru care pedepsele privative de libertate nu sunt mai mari de 12 ani și care au fost condamnate la o pedeapsă privativă de libertate mai mică sau egală cu 12 ani, văd executarea pedepsei lor însoțite de o suspendare.
(...) Acesta este suspendat să se pronunțe sau să se dea în judecată împotriva persoanelor enumerate la primul paragraf care nu au fost supuse unor pedepse privative de libertate mai mari de 12 ani și care nu fac încă obiectul unei urmăriri penale sau a căror judecată nu a fost încă deschisă în stadiul de lantură pregătitoare sau care, în ultimul stadiu al procedurii, nu au făcut obiectul unei condamnări sau a cărei condamnare nu este definitivă (...) La art. 2 din această lege, persoanele care beneficiază de dispozițiile art. 1 și care comit, în termen de trei ani de la pronunțarea suspendării, o infracțiune intenționată care intră în domeniul de aplicare al art. 1, vor trebui să execute pedepsele la care a fost suspendat.
(...) În cazul unei condamnări pentru o infracțiune Intenționat care intră în domeniul de aplicare a articolului 1 care a avut loc în termen de trei ani de la pronunțarea unei suspendări la data de: inițierea unei proceduri sau la pronunțarea unei hotărâri judecătorești (...), procedura la care a fost suspendată va fi continuată și judecata pronunțată (...) mai departe (...) GRIFS Invocând art. 10 din Convenție și 3 din Protocolul nr. 1, reclamantul susține că condamnarea sa pentru o intervenție telefonică în cursul unei emisiuni televizate aduce atingere dreptului său la libertatea de exprimare. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața unei instanțe independente și imparțiale.
În acest sens, el expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi nu era asigurată, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului. Acesta susține, de asemenea, că procesul său a fost pus în pericol arbitral, în măsura în care urmăririle penale pe care le-a făcut în fața instanțelor naționale se bazau numai pe un document confidențial adresat Ministerului Justiției de către Secretariatul General al Consiliului de Securitate Națională. Reclamantul susține că procedura penală diligentă împotriva sa pentru a interveni în cursul unei emisiuni televizate aduce atingere articolului 10 din convenție și articolului 3 din Protocolul nr. Guvernul și-a prezentat observațiile, care nu au fost depuse la dosar din cauza faptului că nu a respectat termenul stabilit.
Curtea va examina acest aspect pe teren al articolului 10 din Convenție și consideră că, în lumina tuturor argumentelor părților, acest aspect ridică probleme serioase de fapt și de drept care nu pot fi rezolvate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; în consecință, nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea nu a ridicat nici un alt motiv de refuz. Reclamantul se plânge de lipsa de independență și de jurisdicție a Curții de Securitate a statului care a soluționat cazul său, precum și de caracterul arbitrar al procedurii penale la care a făcut obiectul.
Curtea constată în primul rând că condamnarea inițială a reclamantului pentru propagandă separatistă, pronunțată la 20 aprilie 1999 de Curtea de Securitate a Uniunii Europene, a fost infirmată de Curtea de Casație la 13 septembrie 1999. Pe de altă parte, potrivit elementelor dosarului, reclamantul n Este adevărat că dosarul nu conține informații precise cu privire la desfășurarea procedurii ulterioare, în timp ce termenul de suspendare a expirat într-adevăr. Cu toate acestea, se pare că reclamantul ar fi fost în mod necesar adus în fața unei instanțe de securitate din statul membru, formată numai din magistrați civili, dacă suspendarea în cauză ar fi fost retrasă.
Pe de altă parte, în cazul în care cauza la … În consecință, obiecțiile reclamantului referitoare la independență și la imparțialitatea Curții de Securitate a statului, precum și la echitatea procedurii sunt în mod evident greșit întemeiate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare admisibilitate, toate mijloacele de fond rezervate, litigiul reclamantului cu privire la dreptul său de exprimare de a declara cererea inadmisibilă, pentru surplus. Vincent Berger Georg Res Modulul Președinte
DÉCISION
de la requête n o 53648/00 présentée par Veysel TURHAN contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 17 juin 2004 en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , R. Türmen , J. Hedigan , M me H.S. Greve , M. K. Traja , M me A. Gyulumyan, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 25 novembre 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Veysel Turhan, est un ressortissant turc, né en 1968 et résidant à Siirt. Il est représenté devant la Cour par M es Mesut Beștaș, Meral Beștaș et Fehmile Kaș, avocats à Diyarbakır. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A l’époque des faits, le requérant était président de la section départementale de Siirt du parti politique Halkın Emek Partisi (Parti du travail du peuple). Le 2 juin 1998, le requérant fit une intervention téléphonique, lors des informations diffusées en direct par Med - TV , une chaîne de télévision illégale. Par une lettre du 1 er juillet 1998 adressée au ministère de la Justice, le secrétariat général du Conseil de la sécurité nationale, estimant que le contenu des déclarations du requérant relevait de la propagande séparatiste, demanda que des poursuites soient engagées à son encontre. Le texte de cette intervention téléphonique, tel que repris dans la lettre, peut se lire comme suit : « A la question « que signifient les mesures économiques et sociales prises par l’Etat turc ? (...) Veysel Turhan a répondu: (...) Bien qu’ils aient déclaré qu’ils allaient faire des « soi-disant » (...) investissements, nous n’en avons pas vu la concrétisation.
Nous vivons dans cette région et nous ne voyons pas d’investissements, de travaux destinés à créer des emplois. Il n’y a qu’un travail [précis], débuté par l’augmentation du nombre de prisons et continué par l’augmentation des chantiers de prisons. Des investissements, destinés [à la construction] de locaux de sûreté, de logements militaires et de police ont été effectués. A part cela, rien n’a été fait pour créer des emplois (...). Jusqu’à aujourd’hui, des politiques consistant à assimiler le peuple kurde et à séparer les gens de la production ont été appliquées. D’une part, on a obligé les gens à s’éloigner de la production, d’autre part, on parle d’investissements économiques. C’est une situation contradictoire et inacceptable (...).
C’est un grand mensonge. Notre peuple n’a pas besoin du pain de ce genre. Il a été forcé à avoir besoin du pain. Le problème n’est pas du tout économique. Tout le monde sait qu’il s’agit d’un problème politique. Tant les paysans que les gens ordinaires le considèrent de cette façon. Le problème est politique, donc c’est certainement le problème kurde. Tous les paquets [d’investissements], toutes les promesses (...) sont certainement vides et ne peuvent pas atteindre leur but. Nous avons déjà dit cela, nous réitérons et nous allons continuer à le dire. » Le 11 septembre 1998, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır (« le procureur de la République ») inculpa le requérant du chef d’incitation du peuple à la haine et à l’hostilité sur la base d’une distinction fondée sur la race et la région et requit sa condamnation en vertu de l’article 312 §§ 2 et 3 du code pénal.
Dans sa défense présentée devant la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır (« la cour de sûreté de l’Etat »), le requérant nia les faits qui lui étaient reprochés et expliqua s’être contenté de critiquer en qualité de représentant d’un parti politique, la politique économique et sociale menée par l’Etat dans sa région. Par un arrêt du 20 avril 1999, la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois juges, dont l’un était issu de la magistrature militaire, reconnut le requérant coupable de propagande séparatiste et le condamna en conséquence à une peine d’un an et quatre mois d’emprisonnement ainsi qu’à 8 266 666 666 livres turques (TRL) d’amende en vertu de l’article 8 § 1 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme (« loi n o 3713 »). En application de l’article 6 de la loi n o 647, elle décida en outre de surseoir à l’exécution de la peine.
Dans sa motivation, la cour de sûreté de l’Etat estima notamment : «Au regard des preuves recueillies et des éléments du dossier, dans l’allocution qu’il fit en direct lors des informations diffusées par la chaîne de télévision MED – TV, qui fait la propagande de l’organisation terroriste illégale PKK et qui en est pratiquement le porte parole, l’accusé Veysel Turhan a déclaré que l’Etat de la République de Turquie appliquait des politiques d’assimilation et de rupture de la production à l’encontre du peuple kurde [ il a prétendu] que les paquets d’investissements n’étaient pas destinés à la production mais à la construction de prisons, commissariats, logements militaires et policiers et que le problème était politique ce que tout le monde percevait comme tel et que donc de nombreuses promesses [relatives au] problème kurde sont vides et il fut établi qu’en expliquant ce point de vue il fit la propagande orale de l’organisation qui a pour but de détruire l’intégrité territoriale de l’Etat de la République de Turquie (...) » Le 3 septembre 1999, alors que la procédure pénale demeurait pendante devant les juridictions nationales, fut promulguée la loi n o 4454 prévoyant le sursis au jugement et à l’exécution des peines pour les infractions commises avant le 12 juillet 1997 par voie de la presse écrite et orale (« loi n o 4454 »). Le 13 septembre 1999,
la Cour de cassation infirma l’arrêt de première instance et renvoya l’affaire devant la cour de sûreté de l’Etat afin que celle-ci procède à son réexamen au regard des dispositions de la loi n o 4454. Le 2 novembre 1999, la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois juges civils, sursit à statuer sur l’action pénale diligentée à l’encontre du requérant en application de l’article 1 er de la loi n o 4454. Selon les éléments du dossier, à ce jour, aucun jugement définitif mettant fin à la procédure pénale en question n’a été rendu. B. Le droit interne pertinent Tel qu’il a été modifié par la loi n o 4126 du 27 octobre 1995, l’article 8 de la loi n o 3713 dispose : « La propagande écrite et orale, les réunions, assemblées et manifestations visant à porter atteinte à l’intégrité territoriale de l’Etat de la République de Turquie ou à l’unité indivisible de la nation sont prohibées.
Quiconque poursuit une telle activité est condamné à une peine d’un à trois ans d’emprisonnement et à une amende de cent à trois cents millions de livres turques. En cas de récidive, les peines infligées ne sont pas converties en amende.
(...) Lorsque l’infraction de propagande visée au premier alinéa est commise par la voie d’imprimés ou par des moyens de communication de masse autres que les périodiques mentionnés au second alinéa, les auteurs responsables et les propriétaires des moyens de communication de masse sont condamnés à une peine de six mois à deux ans d’emprisonnement ainsi qu’à une amende de cent à trois cents millions de livres turques (...) » Cette disposition a été abrogée par la loi n o 4928 du 19 juin 2003. L’article 312 du code pénal turc dispose : « Incitation non publique au crime (...) Est passible d’une peine d’un à trois ans d’emprisonnement ainsi que d’une amende de neuf mille à trente six mille livres quiconque, sur la base d’une distinction fondée sur l’appartenance à une classe sociale, à une race, à une religion, à une secte ou à une région, incite le peuple à la haine et à l’hostilité.
Si pareille incitation compromet la sécurité publique, la peine est majorée d’une portion pouvant aller d’un tiers à la moitié de la peine de base. Les peines qui s’attachent aux infractions définies à l’alinéa précédent sont doublées lorsque celles-ci ont été commises par les moyens énumées au deuxième alinéa de l’article 311. » L’article 1 er de la loi n o 4454 du 3 septembre 1999 se lit comme suit : « Les personnes qui (...) jusqu’au 23 avril 1999 ont commis des infractions par voie de presse ou moyens de communication oraux ou visuels, pour lesquelles les peines privatives de liberté encourues ne sont pas supérieures à douze ans et qui ont été condamnées à une peine privative de liberté inférieure ou égale à douze ans, voient l’exécution de leur peine assortie d’un sursis.
(...) Il est sursis à statuer ou à l’ouverture d’un procès contre les personnes énumérées à l’alinéa premier qui n’encourent pas de peines privatives de liberté supérieures à douze ans et qui ne font pas encore l’objet de poursuites, ou dont, au stade de l’instruction préparatoire le procès n’a pas encore été ouvert, ou qui, au dernier stade de la procédure n’ont pas fait l’objet d’une condamnation, ou dont la condamnation n’est pas définitive (...) » L’article 2 de cette loi dispose : « Les personnes qui bénéficient des dispositions de l’article 1er et qui commettent, dans les trois années suivant le prononcé du sursis, une infraction intentionnelle entrant dans le champs d’application de l’article 1 er , devront exécuter les peines auxquelles il avait été sursis.
(...) En cas de condamnation pour une infraction intentionnelle entrant dans le champs d’application de l’article 1 er survenue dans les trois années à compter du prononcé d’un sursis à l’ouverture d’une procédure ou au prononcé d’un jugement (...), la procédure à laquelle il aura été sursis sera poursuivie et le jugement prononcé (...) » GRIEFS 1. Invoquant les articles 10 de la Convention et 3 du Protocole n o 1, le requérant soutient que sa condamnation pour avoir fait une intervention téléphonique au cours d’une émission télévisée porte atteinte à son droit à la liberté d’expression. 2. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable devant un tribunal indépendant et impartial.
Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance vis-à-vis de ses supérieurs hiérarchiques n’était pas assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat. Il soutient aussi que son procès était entaché d’arbitraire, dans la mesure où les poursuites pénales dont il fit l’objet devant les juridictions nationales se fondaient uniquement sur un document confidentiel adressé au ministère de la Justice par le secrétariat général du Conseil de la sécurité nationale. EN DROIT 1. Le requérant soutient que la procédure pénale diligentée à son encontre pour être intervenu au cours d’une émission télévisée porte atteinte à l’article 10 de la Convention ainsi qu’à l’article 3 du Protocole n o 1. Le Gouvernement a présenté ses observations, lesquelles n’ont pas été versées au dossier faute d’avoir respecté le délai imparti.
La Cour examinera ce grief sur le terrain de l’article 10 de la Convention. Elle estime qu’à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, ce grief pose de sérieuses questions de faits et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête mais nécessitent un examen au fond ; il s’ensuit qu’il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour n’a en outre relevé aucun autre motif d’irrecevabilité. 2. Le requérant se plaint du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat ayant statué sur son cas ainsi que du caractère arbitraire de la procédure pénale dont il fit l’objet.
La Cour constate tout d’abord que la condamnation initiale du requérant pour propagande séparatiste, prononcée 20 avril 1999 par la cour de sûreté de l’Etat, a été infirmée par la Cour de cassation le 13 septembre 1999. Par ailleurs, selon les éléments du dossier, le requérant n’a fait l’objet d’aucune condamnation ayant acquis force de chose jugée dans la mesure où la cour de sûreté de l’Etat saisie sur renvoi et composée de trois juges civils, a sursis à statuer sur le fond de l’affaire, en application des dispositions de la loi n o 4454. Il est vrai que le dossier ne contient pas d’information précise quant au déroulement de la procédure ultérieure, alors que le délai de sursis avait bel et bien expiré.
Il apparaît toutefois que le requérant aurait nécessairement été traduit devant une cour de sûreté de l’Etat composée uniquement de magistrats civils, si le sursis en question avait été révoqué. Au demeurant, si l’affaire de l’intéressé a fait l’objet d’un nouvel examen, celui-ci aurait eu l’occasion de présenter son grief concernant l’équité de la procédure devant cette juridiction (voir, mutatis mutandis , Aslı Güneș c. Turquie (déc.), n o 53916/00). Il s’ensuit que les griefs du requérant relatifs à l’indépendance et l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat ainsi qu’à l’équité de la procédure sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare recevable, tous moyens de fond réservés, le grief du requérant concernant l’atteinte à sa liberté d’expression ; Déclare la requête irrecevable, pour le surplus. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président