SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 63739/00 prezentate de Abdullah AYDIN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 27 martie 2003 într-o cameră compusă din domnii Ress președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič H.S. Greve Traja, judecători și grefier adjunct de secțiune al dlui Villiger Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 27 octombrie 2000, după ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la faptul că reclamantul, domnul Abdullah Ayd.n, este un resortisant turc, născut în 1944 și rezident la Keçiören, Ankara. El este reprezentat în fața Curții de către domnul O.E. Ataman, avocat la Istanbul. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. La 25 septembrie 1993, reclamantul a participat, în calitate de prezentator, la o adunare care avea ca temă: "Drepturile și Libertățile" (Drepturile și Libertățile), organizată la Ankara de către Biroul Asociației (în calitate de procuror), la Casa Poporului din Keçiören. La 23 octombrie 1996, procurorul se află lângă curtea de securitate a statului ( Curtea de Securitate a Uniunii Europene l-a acuzat pe reclamant din cauza discursului său. Pe baza dispozițiilor articolului 8 alineatul (1) din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, reclamantul a fost urmărit astfel de către șeful propagandei separatiste. La 27 iulie 1998, tribunalul de securitate din lamâi, alcătuit din doi magistrați civili și un judecător militar, l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de un an de închisoare și la plata unei amenzi de 100 000 000 de lire turcești (TRL). Invocând principiul libertății de exprimare, reclamantul a formulat un recurs în casație. El a susținut că calitatea sa de reprezentant al unui grup civil îl conducea în mod obligatoriu să se exprime pe subiecte de actualitate care implică societatea în ansamblul său. La 19 aprilie 1999, Curtea de Casație a infirmat hotărârea pronunțată de prima instanță. Pentru a determina situația juridică a reclamantului, Curtea de Casație a considerat într-adevăr că benzile sonore pe care se înregistrau declarațiile ținute de către persoana în cauză ar fi trebuit supuse examinării unui expert independent și declarat. La 18 iunie 1999, Marea Adunare Națională a modificat art. 143 din Constituție și exclude magistrații militari (de la sediu sau de la Parchet) din componența Curții de Securitate a statului. Ca urmare a modificărilor aduse în același sens la 22 iunie 1999 legii privind Curțile de Securitate de la Õ , judecătorul militar care se află în cadrul Curții de Securitate a statului însărcinat cu cauza reclamantului a fost înlocuit cu un magistrat nemilitar. La 27 decembrie 1999, Curtea de Securitate a Laui, compusă din trei magistrați civili, a aplicat cerințele Curții de Casație și a dispus o expertiză cu privire la benzile sonore colectate la adunarea respectivă. Având în vedere concluziile raportului din 3 noiembrie 1999, Curtea de Securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de un an de închisoare și la o amendă de 100 000 000 de TRL, în conformitate cu art. 8 alineatul (1) din Legea nr. 3713. Cu toate acestea, această pedeapsă a fost însoțită de o suspendare. În sprijinul concluziei sale, Curtea a citat anumite pasaje din cuvintele reclamantului. Din acest motiv, problema drepturilor și libertăților are o importanță deosebită în țara noastră. Lovitura militară și fascistă din 1980 a adus o nouă importanță chestiunii drepturilor și libertăților. Practicile care rămân aceleași, aceste consecințe au continuat și, prin urmare, are o importanță mai mare pentru noi, deoarece libertățile popoarelor și ale lucrătorilor au fost uzurpate cu cruzime și controlate (...). Un alt aspect important este existența în țara noastră a unei probleme naționale. Problema naționalității și a luptei kurde. Mai ales, din 1984 până în prezent, în timp ce rezistența kurdă se dezvolta, problema popoarelor și a libertăților se afla în mod deschis și devenea un subiect de actualitate (...). Lupta pentru libertate în țara noastră va continua. Cred că nu suntem decât la începutul acestei sarcini și, în această privință, ultimul cuvânt va fi al celor care luptă pentru drepturi și libertăți; ea a considerat că astfel de cuvinte constituiau propagandă separatistă, incompatibilă cu art. 8 alineatul (1) din Legea nr. 3713. Mai 2000, Curtea de Casație, sesizată cu un nou recurs, a răspuns la cererea reclamantului de a ține o audiere și a confirmat soluția formulată de instanța de securitate a laui, fără ca reclamantul să poată lua cunoștință de avizul procurorului general. Dreptul intern relevant la art. 8 alineatul (1) din Legea nr 3713, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 4126 din 27 octombrie 1995, care a intrat în vigoare la 30 octombrie 1995, se citește după cum urmează Propaganda scrisă și orală, întrunirile, adunările și manifestările menite să aducă atingere integrității teritoriale a statului membru al Republicii Turcia sau unității indivizibile a națiunii sunt interzise. Oricine continuă o astfel de activitate este condamnat la o pedeapsă de un an până la trei ani de închisoare și la o amendă de 100 la 300 de milioane de lire turcești. În caz de recidive, pedepsele nu sunt transformate în amendă. Reclamantul se plânge că dreptul său la libertatea de exprimare, în sensul articolului 10 din convenție, a fost încălcat ca urmare a condamnării sale din cauza unui discurs public. Reprezentând un grup civil, reclamantul consideră în această privință că a fost pe deplin în dreptul de a-și exprima opinia pe un subiect de actualitate. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de către un tribunal independent și imparțial. În acest sens, el expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi militari nu este asigurată în mod corespunzător, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului d Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) din Convenție, reclamantul susține în sfârșit că dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat în măsura în care nu a avut niciodată posibilitatea de a răspunde la avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație, această instanță refuzând, de asemenea, să redeschidă dezbaterile. Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul declară o încălcare a libertății sale de exprimare din cauza condamnării sale pentru că a ținut o cuvântare pașnică în timpul unei adunări. Acesta susține, de asemenea, că Curtea de Casație și-a încălcat dreptul la apărare și principiul egalității armelor din cauza necomunicarii avizului procurorului general. În acest sens, se referă la art. 6 alineatul (1) și la art. 3 din convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 alineatul (1), reclamantul se plânge de lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului. Curtea amintește că, în trecut, obiecții similare au condus la constatări de încălcare pe motiv că anumite caracteristici ale statutului judecătorilor militari care se află în cadrul cursurilor de securitate de la Õ Ö Õ ï în ceea ce privește independența și imparțialitatea lor supuse cauțiunii (a se vedea, printre altele, Incal c. Turcia , Hotărârea din 9 iunie 1998 Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998-IV, p. 1571, § 68. Cu toate acestea, în speță, Curtea arată că Astfel, condamnarea a fost pronunțată de o instanță de securitate din statul membru, compusă din trei magistrați civili care au examinat toate elementele de fapt și de drept prezentate de solicitant. În consecință, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului întemeiat pe lipsa de notificare a avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație și a unei încălcări a libertății sale de exprimare, declarând cererea inadmisibilă pentru surplus. Mark Villiger Georg Ressfleminer Președintele adjunct
de la requête n
o
63739/00
présentée par Abdullah AYDIN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 27 mars 2003 en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja,
juges
,
et de M.
V.
Villiger,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 27 octobre 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Abdullah Aydın, est un ressortissant turc, né en 1944 et résidant à Keçiören, Ankara. Il est représenté devant la Cour par M
e
O.E.
Ataman, avocate à Istanbul.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 25 septembre 1993, le requérant participa, en tant que présentateur, à un rassemblement ayant pour thème «
Les Droits et Libertés
», organisé à Ankara par le bureau de l’association «
la Maison du Peuple
» de Keçiören.
Le 23 octobre 1996, le procureur près la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara («
la cour de sûreté de l’Etat
») inculpa le requérant en raison des propos tenus lors de son discours. Sur la base des dispositions de l’article 8 § 1 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme, le requérant fut ainsi poursuivi du chef de propagande séparatiste.
Le 27 juillet 1998, la cour de sûreté de l’Etat, composée de deux magistrats civils et d’un juge militaire, condamna le requérant à une peine d’un an d’emprisonnement et au paiement d’une amende s’élevant à 100
000
000 livres turques (TRL).
Invoquant le principe de la liberté d’expression, le requérant forma un pourvoi en cassation. Il fit valoir que sa qualité de représentant d’un groupement civil le conduisait nécessairement à s’exprimer sur des sujets d’actualité intéressant la société dans son ensemble.
Le 19 avril 1999, la Cour de cassation infirma le jugement rendu par la première juridiction. Afin de déterminer la situation juridique du requérant, la Cour de cassation estima en effet que les bandes sonores sur lesquelles étaient enregistrées les propos tenus par l’intéressé auraient dû être soumises à l’examen d’un expert indépendant et assermenté.
Le 18 juin 1999, la Grande Assemblée nationale modifia l’article
143 de la Constitution et exclut les magistrats militaires (du siège ou du parquet) de la composition des cours de sûreté de l’Etat. Suite aux modifications apportées dans le même sens le 22 juin 1999 à la loi sur les cours de sûreté de l’Etat, le juge militaire siégeant au sein de la cour de sûreté de l’Etat chargée de l’affaire du requérant fut remplacé par un magistrat non militaire.
Le 27 décembre 1999, saisie sur renvoi, la cour de sûreté de l’Etat, composée de trois magistrats civils, se conforma aux prescriptions de la Cour de cassation et ordonna une expertise concernant les bandes sonores recueillies lors du rassemblement en question. Au vu des conclusions du rapport d’expertise du 3 novembre 1999, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à une peine d’un an d’emprisonnement et à une amende s’élevant à 100 000 000 TRL, en application de l’article 8 § 1 de la loi n
o
3713.Cette peine fut toutefois assortie d’un sursis.
A l’appui de sa conclusion, la cour cita certains passages des propos du requérant
:
«
(....) pour cette raison, la question des droits et libertés revêt une importance particulière dans notre pays. Le coup d’état militaire et fasciste de 1980 conféra à la question des droits et libertés une importance nouvelle. Il est inutile de le rappeler, nous le savons tous. Nous l’avons vécu et nos jeunes camarades en subissent encore les conséquences. Les pratiques demeurant les mêmes, ces conséquences perdurent. Cela revêt dès lors pour nous une importance accrue. Car les libertés des peuples et des travailleurs ont été cruellement usurpées et placées sous contrôle (...). Un autre point important est l’existence dans notre pays d’un problème national. La question de la nationalité et de la lutte kurde. Particulièrement, de 1984 à nos jours, alors que la résistance kurde se développait, la question des peuples et des libertés se trouvait ouvertement posée et devenait un sujet d’actualité (...). La lutte pour la liberté dans notre pays va encore continuer. Je pense que nous ne sommes qu’au commencement de cette tâche et, sur ce point, le dernier mot appartiendra à ceux qui luttent pour les droits et les libertés.
»
Elle considéra que de tels propos constituaient de la propagande séparatiste, incompatibles avec l’article 8 § 1 de la loi n
o
3713.
Le 1
er
mai 2000, la Cour de cassation, saisie d’un nouveau pourvoi, s’opposa à la demande du requérant de tenir une audience et confirma la solution énoncée par la cour de sûreté de l’Etat sans que le requérant fût en mesure de prendre connaissance de l’avis du procureur général.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 8 § 1 de la loi n
o
3713, telle que modifiée par la loi n
o
4126 du 27
octobre 1995, entrée en vigueur le 30 octobre 1995, se lit comme suit
:
«
La propagande écrite et orale, les réunions, les assemblées et manifestations visant à porter atteinte à l’intégrité territoriale de l’Etat de la République de Turquie ou à l’unité indivisible de la nation sont prohibées. Quiconque poursuit une telle activité est condamné à une peine d’un an à trois ans d’emprisonnement et à une amende de cent à trois cents millions de livres turques. En cas de récidives, les peines infligées ne sont pas converties en amende.
»
1.
Le requérant se plaint que son droit à la liberté d’expression, au sens de l’article 10 de la Convention, a été violé du fait de sa condamnation en raison d’un discours public. Représentant un groupement civil, le requérant estime à cet égard avoir été parfaitement en droit d’exprimer son opinion sur un sujet d’actualité.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs militaires n’est pas dûment assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara.
3.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant soutient enfin que son droit à un procès équitable a été violé dans la mesure où il n’a jamais eu la possibilité de répondre à l’avis du procureur général près la Cour de cassation, cette juridiction ayant par ailleurs refusé de procéder à la réouverture des débats.
1.
Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant allègue une violation de sa liberté d’expression en raison de sa condamnation pour avoir tenu un discours pacifique lors d’un rassemblement.
Il soutient également que la Cour de cassation a méconnu son droit de la défense et le principe de l’égalité des armes du fait de la non-communication de l’avis du procureur général. Il invoque à cet égard l’article
6 §§ 1 et 3 de la Convention.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Invoquant l’article 6 § 1, le requérant se plaint du défaut d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat.
La Cour rappelle d’emblée que des griefs similaires ont abouti, dans le passé, à des constats de violation au motif que certaines caractéristiques du statut des juges militaires siégeant au sein des cours de sûreté de l’Etat rendaient leur indépendance et leur impartialité sujettes à caution (voir, entre autres,
Incal c. Turquie
, arrêt du 9 juin 1998
,
Recueil des arrêts et décisions
1998-IV, p. 1571, § 68). Toutefois, en l’espèce, la Cour relève qu’à la suite de l’amendement constitutionnel intervenu le 18 juin 1999, le juge militaire siégeant au sein de la cour de sûreté de l’Etat a été remplacé par un juge civil avant que celle-ci ait tranché définitivement l’affaire (voir,
mutatis mutandis, İmrek c. Turquie
(déc.), n
o
57175/00, 28
janvier 2003, non publiée). Ainsi, la condamnation a été prononcée par une cour de sûreté de l’Etat composée de trois magistrats civils qui procédèrent à l’examen de l’ensemble des éléments de fait et de droit présentés par le requérant.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant tirés du défaut de notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation et d’une atteinte à sa liberté d’expression
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Mark
Villiger
Georg
Ress
Greffier adjoint
Président