SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49059/99 prezentate de Medeni AYHAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 9 octombrie 2003 într-o cameră compusă din domnii Ress președinte Caflisch Kūris Türmen Hedigan mes Tsatsa Nikolovska H.S. Greve judecători Dl Villiger grefier adjunct de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 10 mai 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Medeni Ayhan, este un resortisant turc, născut în 1968 și rezident în Ankara. El este avocat de profesie. El este reprezentat în fața Curții de către M. S. Kaya, avocat în Ankara. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a scris în limba turcă o carte intitulată "Filozoful kurde Ehmedé Xani" și a fost publicat în 1996. Printr-un act de acuză prezentat la 17 iunie 1996, în conformitate cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului, procurorul Republicii lângă curtea de securitate din Ankara ( 4126 privind lupta împotriva terorismului, Curtea de Securitate a statului l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de un an și la o amendă de 100 000 000 de lire turcești (TRL). În conformitate cu art. 36 din Codul penal, Curtea a dispus, de asemenea, confiscarea cărții incriminate și a constatat că acesta conține propagandă separatistă. Am înțeles că Ehmedê Xani a fost precursorul politicii din Kurdistan. El atrage atenția asupra rolului dificultății în istorie. El propune asocierea și colaborarea împotriva divizării și a dispersării. (...) El dorește să aibă în comun și să elibereze poporul de ocupație și colonialism. Pagina 5 E. Xani apare în vârful literaturii și filozofiei din Kurdistan. (...) în special pe teritoriul Kurdistanului sub suveranitatea imperiului otoman, (...) Pe de altă parte, din cauza faptului că toate războaiele împotriva Iranului au avut loc pe teritoriul Kurdistanului, masacrele au crescut. După tratatul (...) din 1638, Kurdistanul a fost împărțit în două. Pagina 6 În istorie, deoarece nu participau atât de mult la producție, Otomanii își duceau existența printr-un sistem colonial bazat pe cuceriri și distrugeri, ei nu aveau nici o mare implicare în cultură și civilizație; ei împiedicau dezvoltarea culturală a altor popoare. Pagina 17 Pentru că este prima condiție a sfârșitului suveranității străine și a creării unei noi societăți. Cu stabilirea de lan, începe începutul eliberării poporului, realizarea eliberării și a ascensiunii de stare. Condiția fundamentală a dezvoltării instituțiilor este legată de expulzarea forțelor colonialiste feudale. Pagina 45 Disperarea și durerea lui Mem și Zin [tâiul unei lucrări a lui: Ehmedê Xani] sunt cele ale întregului popor kurd. Închis într-o temniță și uciderea lui Mem simbolizează închisoarea și masacrele la care este expus poporul kurd. (...) Arderea lui Zin ca o lumânare este simbolul topirii poporului. Întemnițarea și uciderea lui Mem simbolizează tirania, masacrul și vârtejul suferit de oamenii kurzi, topirea și consumarea lui Zin ca o lumânare simbolizează colonialismul interior și exterior și distrugerea. Pagina 48 Aceasta înseamnă că liberalizarea Kurdistanului și a poporului său este la fel de dificilă ca salvarea de la Potopul lui Noe. În ciuda acestei dificultăți, acest lucru rămâne posibil. Pagina 68 Trădătorul de Bitlis, făcând din lorzii kurzi colaboratori, le-a deschis Otomanilor porțile din est în general și din Kurdistan în special. Pagina 75: Dacă popoarele nu au prejudecată, dacă nu sunt dușmani sau șovini, dacă există condiții de egalitate, libertate, fraternitate și dale legate de existența unei căsătorii, atunci Federația trebuie să fie privilegiată. Această separare scurtă este o condiție preliminară a unei unități comune și eterne. Pagina 385 E. Xani are un vis. C. este visul comun al tuturor kurzilor. E. Xani este primul care a avut acest vis, a crezut. În cazul în care acest vis se adeverește (în cazul în care contradicțiile interne sunt depășite), În avizul său din 2 aprilie 1998, procurorul general din apropierea Curții de Casație a solicitat respingerea recursului în Casație formulat de reclamant. În memoriul său din 10 februarie 1999, reclamantul a susținut că condamnarea sa ca urmare a publicării cărții incriminate era contrară articolului 10 din convenție. Prin Hotărârea din 22 februarie 1999, Curtea de Casație a conchis hotărârea atacată prin respingerea cererii de încuviințare formulată de solicitant. Printr-o hotărâre incidentă din 3 septembrie 1999, în temeiul articolului 1 din Legea nr. 4454, Curtea de Securitate a Uniunii Europene a decis să suspende executarea pedepsei prin ordonarea eliberării reclamantului, în cazul în care acesta ar mai fi deținut. Dreptul intern relevant Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului La art. 8 alineatul (1) din Legea nr. 3713, după modificarea prin Legea nr. 4126, adoptată la 27 octombrie 1995, dispune de propagandă scrisă și orală, întrunirile, adunările și manifestările menite să aducă atingere unității indivizibile a statului Republicii Turcia, teritoriului său și națiunii sale sunt interzise indiferent de metoda sau intenția lor și de ideile care le-au motivat. Oricine continuă o astfel de activitate va fi condamnat la o pedeapsă cu închisoarea între doi și cinci ani de închisoare și la o amendă de o sută și trei sute de milioane de lire turcești. (...) L În caz de condamnare, instanța va dispune confiscarea lucrurilor care au servit sau care au fost destinate să servească în cadrul comisiei pentru infracțiuni sau amenzi, precum și a celor care le produc, cu excepția cazului în care acestea nu sunt destinate persoanelor străine de infracțiune. (...) GRIFS Invocând articolele 9 și 10 din convenție, reclamantul susține că condamnarea sa la infracțiune, în conformitate cu art. 8 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, din cauza publicării unei cărți, a încălcat libertatea de exprimare și libertatea de gândire. Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) din Convenție, reclamantul se plânge că cauza sa nu a fost ascultată de o instanță independentă și imparțială. În această privință, el expune că un judecător militar, a cărui independență față de superiorii săi nu este asigurată, se afla în cadrul Curții de Securitate a statului. Reclamantul susține, de asemenea, că procedura în fața Curții de Casație a încălcat principiul contradictoriei și al egalității armelor. Pe de o parte, în niciun moment, nu a putut răspunde la avizul procurorului general care nu i-a fost transmis și, pe de altă parte, Curtea de Casație nu și-a îndeplinit cererea cu privire la desfășurarea unei ședințe. Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul a afirmat că cartea incriminată raporta viața unui filozof care a trăit în secolul al XVII-lea sub imperiul otoman și că faptele menționate nu constituiau o încălcare a legii. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge că sechestrarea cărții incriminate a adus atingere dreptului său la proprietate. Reclamantul se plânge în sfârșit de o încălcare a articolului 18 din Convenție și susține în acest sens că restricțiile impuse exercitării libertății sale de exprimare nu urmăresc obiectivele prevăzute de Convenție. Cu privire la excepția preliminară a guvernului Guvernul ridică o excepție de la obligația de a nu epuiza căile de atac interne. Referindu-se la jurisprudența Curții (a se vedea Ahmet Sad ak c. Grecia, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-V, punctul 33), guvernul susține că reclamantul nu a prezentat, în niciun moment al procedurii împotriva sa în fața instanțelor interne, un motiv care era legat de încălcarea articolului 10 din convenție. Curtea reamintește că art. 35 alin. (1) din Convenție trebuie să se aplice cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv; este suficient să se fi pronunțat cel puțin în esență, și în condițiile și termenele prevăzute de dreptul intern, aspectele pe care le înțelege mai târziu în fața organelor Convenției (a se vedea Hotărârile Guzzardi c. Italia, 6 În noiembrie 1980, seria A n 39, p. 26, § 72, și Cardot c. Franța, 19 martie 1991, seria A n 200. Curtea constată că, în special în recursul în casare prezentat la 10 februarie 1999, reclamantul a prezentat în esență cauza prezentată organelor de la Strasbourg. În această privință, Curtea a arătat că condamnarea sa ca urmare a publicării cărții incriminate era contrară articolului 10 din Convenție. Comisia este de părere că reclamantul a formulat astfel o delegărie legată, în mod clar, de încălcarea articolului 10 din Convenție. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul a invocat în fața autorităților judiciare interne competente cel puțin în esență Articolele 9, 10 și 18 din Convenția care invocă articolele 9, 10 și 18 din convenție, reclamantul se plânge că condamnarea sa la penalitate și-a încălcat dreptul la libertatea de gândire și de exprimare. Curtea decide să examineze aceste obiecțiuni din unghiul articolului 10, astfel de cuvinte Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a înțelege și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a ține seama de graniță. (...) exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. Guvernul reamintește că intervenția în cauză se baza pe art. 8 din Legea nr. 3713. Referindu-se la jurisprudența Curții (Sürek c. Turcia [GC], nr 26682/95, CEDH 1999-IV și Zana c. Turcia, 25 noiembrie 1997, Rec. 1997-VII, p. 2539, § 10), guvernul susține că intervenția a fost justificată, în conformitate cu art. 10 alin. (2) din Convenție, din cauza propagandei separatiste și a propagandei la adresa integrității și a indivizibilității de a se deplasa în această carte. Guvernul susține că intervenția în litigiu a fost necesară într-o societate democratică În măsura în care reclamantul a calificat statul membru al organizației infracționale și a prezentat actele comise de PKK drept acte de eliberare națională, susține că propaganda separatistă incită inevitabil la violență și provoacă ostilitate între diferitele grupuri ale societății, ceea ce aduce atingere drepturilor omului și democrației. El susține că, prin răspândirea propagandei separatiste prin cartea sa, aduce atingere intereselor fundamentale ale comunității naționale, cum ar fi integritatea teritorială, unitatea și securitatea națională și prevenirea criminalității și a dezordinii. Prin urmare, guvernul este de acord cu acest lucru: este vorba despre măsuri care intră în sfera de competență a statului, în conformitate cu art. 10 alineatul (2) din Convenție. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest aspect ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; se presupune că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Reclamantul se plânge mai întâi de faptul că cauza sa nu a fost ascultată de o instanță independentă și imparțială în măsura în care un judecător militar a stat în cadrul Curții de Securitate a statului Landului Ankara. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul reamintește că cursurile de securitate ale statului sunt stabilite prin art. 143 din Constituție și funcționarea și procedura lor prin Legea nr. 2485. Aceste cursuri sunt competente să judece faptele împotriva caracterului indivizibil al statului, ordinea democratică, precum și securitatea internă și externă a statului. Hotărârile pronunțate de aceste Curți sunt supuse controlului Curții de Casație. Guvernul susține că aceste cursuri au fost stabilite pe modelul cursurilor de securitate din statul francez și că există și în alte câteva țări. El susține că astfel de cursuri sunt specializate pentru infracțiuni teroriste. În plus, guvernul amintește că Legea nr. 4338 din 18 iunie 1999 privind inițierea cursurilor de securitate din statul a modificat art. 143 din Constituția care a îndepărtat judecătorii militari din componența lor. În cele din urmă, el subliniază că, în nici un moment al procedurii în fața instanțelor interne, reclamantul nu și-a ridicat gladiatoriul întemeiat pe independența și pe imparțialitatea instanței de securitate a statului, având în vedere faptul că un judecător militar se afla acolo. În continuare, reclamantul susține că cauza sa nu a fost audiată în mod echitabil în fața Curții de Casație. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide... de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul, printre altele, să (...) dețină timpul și facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale (...) Guvernul precizează că, atunci când un recurs este formulat în fața Curții de Casație, cauza este mai întâi adusă la cunoștința procurorului general în apropierea acestei instanțe, care soluționează cauza pentru a verifica dacă hotărârea pronunțată este conformă cu procedura și cu legea în vigoare. Apoi, acesta formulează un aviz cu privire la această cauză, care este înaintat camerei competente a Curții de Casație. Avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație nu o leagă pe aceasta din urmă, care rămâne liber de a decide sau de a confirma decizia atacată. Apoi, în conformitate cu art. 99 din Regulamentul de procedură al Curții de Casație, părțile pot obține o copie a avizului procurorului general, la fel cum pot avea acces la dosar. Părțile pot obține orice informație utilă cu privire la cauza lor în s . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Guvernul reamintește apoi că, chiar dacă procedura în fața Curții de Casație este scrisă, este posibil să se țină o audiere într-un caz la inițiativa sa sau la inițiativa reclamantului. În cursul acestei ședințe, raportorul prezintă un rezumat succint al cauzei și apoi, pe rând, procurorul general și persoana care îl apelează iau cuvântul, ultimul cuvânt revenind la acesta din urmă, care are, de asemenea, posibilitatea de a răspunde la observațiile primului. Guvernul susține că, în prezenta cauză, deși Curtea de Casație a desfășurat o ședință, nici recurentul, nici reprezentantul său nu s-au prezentat în instanță. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Nu a fost menționat niciun alt motiv. art. 7 din Convenție Reclamantul declară că cartea incriminată declara viața unui filozof care a trăit în XVII secole sub imperiul otoman și că faptele menționate acolo nu constituiau o infracțiune. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform legislației naționale sau internaționale. Prezentul articol nu va aduce atingere judecății și pedepsei unei persoane vinovate de o acțiune sau de omisiune care, în momentul în care a fost comisă, era infracțională în conformitate cu principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate. Guvernul nu se pronunță în această privință. Curtea amintește că art. 7 consacră principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine legi) și interzice retroactivitatea legii penale. În plus, aceasta arată că noțiunea de "drept" (adică "law") utilizată la art. 7 corespunde celei de "lege" care figurează în alte articole ale convenției (a se vedea S.W. c. Regatul Unit , Hotărârea din 22 iulie 1991 În noiembrie 1995, seria A n 335-B, p. 42 alineatul 35. Curtea constată că: în speță, reclamantul a fost condamnat de Curtea de Securitate a Uniunii Europene pentru fapte care i-au fost reproșate în temeiul articolului 8 alineatul (1) din Legea nr. 3713. Dispozițiile acestei legi erau în vigoare înainte de publicarea cărții incriminate (a se vedea, a contro Ecer și Zeyrek c. Turcia, 29295/95 și 29365/95, §§ 34-35, CEDO 2001-II. În continuare, Comisia constată că Curtea de Securitate a Uniunii Europene, după ce a apreciat faptele reproșate reclamantului, l-a condamnat pe acesta din urmă pe baza acestei legi, în conformitate cu principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor prevăzute la art. 7 din convenție. art. 1 din Protocolul nr. Reclamantul susține că măsura de confiscare pronunțată în speță de Curtea de Securitate a statului a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul reamintește că cartea incriminată a fost confiscată, în conformitate cu art. 36 din Codul penal, din cauza condamnării principalului reclamant pentru propagandă separatistă. Curtea constată că măsura de care se plânge reclamantul reprezintă un efect secundar al condamnării sale, care constituie încălcarea articolului (10) În consecință, nu are loc nici o analiză separată a acestui aspect (a se vedea Öztürk c. Turcia [GC], n 22479/93, § 76, CEDH 1999-VI). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară admisibile, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiile reclamantului întemeiate pe libertatea sa de exprimare [art. 10] și pe lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului membru în cauză și de echitatea procedurii în fața Curții de Casație [art. 6 alineatul (1) ] și detașează cererea inadmisibilă pentru surplus. Mark Villiger Georg Ressfleur adjunct Președinte
de la requête n
o
49059/99
présentée par Medeni AYHAN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 9 octobre 2003 en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
R.
Türmen
,
J.
Hedigan
,
M
mes
M.
Tsatsa
-
Nikolovska
,
H.S.
Greve
,
juges
,
et
de
Villiger
,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 10 mai 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Medeni Ayhan, est un ressortissant turc, né en 1968 et résidant à Ankara. Il est avocat de profession. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant écrivit en turc un livre intitulé «
Le philosophe kurde Ehmedê Xanî
» et publié en 1996.
Par un acte d’accusation présenté le 17 juin 1996, en application de l’article
8 § 1 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme, le procureur de la République près la cour de sûreté d’Ankara («
la cour de sûreté de l’Etat
») inculpa le requérant pour propagande séparatiste et lui intenta une action pénale.
Par un arrêt du 6 février 1997, en application de l’article 8 § 1 de la loi n
o
3713 modifié par la loi n
o
4126 relative à la lutte contre le terrorisme, la cour de sûreté de l’Etat condamna le requérant à une peine d’emprisonnement d’un an et à une amende de 100 000 000 livres turques (TRL). En application de l’article 36 du code pénal, la cour ordonna également la saisie du livre incriminé. Elle constata que celui-ci contenait de la propagande séparatiste. Elle cita notamment
:
Préface du livre
:
«
J’ai compris qu’Ehmedê Xanî était le précurseur de la politique au Kurdistan. Il attire l’attention sur le rôle de la difficulté dans l’histoire. Il propose l’association et la collaboration contre la division et l’éparpillement. (...) Il souhaite l’union et la libération du peuple de l’occupation et du colonialisme.
»
Page 5
:
«
»
Page 6
:
«
Dans l’histoire, comme ils ne participaient pas tellement à la production, les Ottomans menaient leur existence grâce à un système colonial fondé sur les conquêtes et les destructions, ils n’avaient pas non plus une grande implication dans la culture et la civilisation
; ils faisaient obstacle au développement culturel des autres peuples.
»
Page 17
:
«
Car l’union est la première condition de la fin de la souveraineté étrangère et la création d’une nouvelle société. Avec l’établissement de l’union, commence le début de la libération du peuple, la réalisation de la libération et l’apparition de l’étatisation. La condition fondamentale du développement des institutions est liée à l’expulsion des forces colonialistes féodales.
»
Page 45
:
«
Le désespoir et la douleur de Mem et Zin [titre d’une œuvre d’Ehmedê Xanî] sont ceux de l’ensemble du peuple kurde. L’enfermement dans un cachot et le meurtre de Mem symbolise l’emprisonnement et les massacres auxquels le peuple kurde est exposé. (...) La consumation de Zin telle une bougie est le symbole de la fonte du peuple. L’emprisonnement et le meurtre de Mem symbolisent la tyrannie, le massacre et l’oppression subis par le peuple kurde, la fonte et la consumation de Zin comme une bougie symbolise le colonialisme intérieur et extérieur et la destruction.
»
Page 48
:
«
Cela veut dire que la libéralisation du Kurdistan et de son peuple est aussi difficile que de se sauver du déluge de Noé. Malgré cette difficulté, cela reste possible.
»
Page 68
:
«
Le traître İdris de Bitlis, en faisant des seigneurs kurdes des collaborateurs, a ouvert aux Ottomans les portes de l’Est en général et du Kurdistan en particulier.
»
Page 75
: «
Si les peuples n’ont pas de préjugé, s’ils ne sont pas ennemis ou bien chauvins, s’il existe les conditions d’égalité, de liberté, de fraternité et d’associé pour l’existence d’un mariage, alors la fédération doit être privilégiée. S’il n’existe pas de telles conditions, alors une séparation de courte durée doit être privilégiée. Cette courte séparation est une condition préliminaire d’une unité commune et éternelle.
»
Page 385
:
«
je pourrais écrire le deuxième tome de ce livre. En ce moment certaines données apparaissent pour la réalisation de ce rêve.
»
Dans son avis du 2 avril 1998, le procureur général près la Cour de cassation demanda le rejet du pourvoi en cassation formé par le requérant.
Dans son mémoire du 10 février 1999, le requérant fit valoir que sa condamnation en raison de la publication du livre incriminé était contraire à l’article
10 de la Convention.
Par un arrêt du 22 février 1999, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué en rejetant la demande d’audience présentée par le requérant.
Par un arrêt incident du 3 septembre 1999, en application de l’article 1 de la loi n
o
4454, la cour de sûreté de l’Etat décida de surseoir à l’exécution de la peine en ordonnant la mise en liberté du requérant, au cas où celui-ci serait encore détenu.
B.
Le droit interne pertinent
1.
La loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme
L’article 8 § 1 de la loi n
o
3713, après la modification par la loi n
o
4126, promulguée le 27 octobre 1995, dispose
:
«
La propagande écrite et orale, les réunions, les assemblées et les manifestations visant à porter atteinte à l’unité indivisible de l’Etat de la République de Turquie, de son territoire et de sa nation sont prohibées quelles que soient la méthode ou l’intention et les idées qui les ont motivées. Quiconque poursuit une telle activité sera condamné à une peine d’emprisonnement de deux à cinq ans de prison et à une amende de cent à trois cent millions de livres turques. (...)
»
L’article 8 § 2 prévoit la condamnation des propriétaires des publications incriminées.
2.
Le code pénal
L’article 36 § 1 dispose
:
«
En cas de condamnation, le tribunal ordonnera la confiscation des choses qui ont servi ou qui étaient destinées à servir à la commission du délit ou de la contravention, et de celles qui en sont le produit, à moins qu’elles n’appartiennent à des personnes étrangères au délit.
(...)
»
Invoquant les articles 9 et 10 de la Convention, le requérant soutient que sa condamnation au pénal, en application de l’article 8 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme, en raison de la publication d’un livre, a enfreint sa liberté d’expression et sa liberté de pensée.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa cause n’a pas été entendue par un tribunal indépendant et impartial. Il expose à cet égard qu’un juge militaire, dont l’indépendance à l’égard de ses supérieurs n’est pas assurée, siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat.
Le requérant soutient par ailleurs que la procédure devant la Cour de cassation a méconnu le principe du contradictoire et l’égalité des armes. D’une part, à aucun moment, il n’a pu répondre à l’avis du procureur général qui ne lui avait pas été transmis et, d’autre part, la Cour de cassation n’a pas satisfait sa demande concernant la tenue d’une audience.
Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant allègue que le livre incriminé relatait la vie d’un philosophe ayant vécu au XVII
è
siècle sous l’empire ottoman et que les faits y relatés ne constituaient pas une infraction.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, le requérant se plaint de ce que la saisie pratiquée sur le livre incriminé a porté atteinte à son droit à la propriété.
Le requérant se plaint enfin d’une violation de l’article 18 de la Convention et soutient à cet égard que les restrictions apportées à l’exercice de sa liberté d’expression ne poursuivent pas les buts prévus par la Convention.
A.
Sur l’exception préliminaire du Gouvernement
Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes.
Se référant à la jurisprudence de la Cour (voir
Ahmet Sadık c.
Grèce
, arrêt du 15 novembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-V, § 33), le Gouvernement soutient que le requérant n’a, à aucun moment de la procédure entamée à son encontre devant les juridictions internes, fait valoir les griefs qu’il formule devant la Cour.
Le requérant prétend qu’il a présenté, en substance, devant les juges du fond et la Cour de cassation, un grief qui était lié à la violation de l’article 10 de la Convention.
La Cour rappelle que l’article 35 § 1 de la Convention doit s’appliquer «
avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif
»
; il suffit que l’intéressé ait soulevé «
au moins en substance, et dans les conditions et délai prescrits par le droit interne
», les griefs qu’il entend formuler par la suite devant les organes de la Convention (voir les arrêts
Guzzardi c.
Italie
, 6
novembre 1980, série A n
o
39, p. 26, § 72, et
Cardot c. France
, 19
mars 1991, série A n
o
200).
La Cour observe que, notamment dans son pourvoi en cassation présenté le 10 février 1999, le requérant a exposé en substance le grief soumis aux organes de Strasbourg. Elle relève à cet égard qu’il a fait valoir que sa condamnation en raison de la publication du livre incriminé était contraire à l’article
10 de la Convention. Elle est d’avis que le requérant a formulé de la sorte une doléance liée, à l’évidence, à la violation alléguée de l’article
10 de la Convention.
Dès lors, la Cour estime que le requérant a soulevé devant les autorités judiciaires internes compétentes «
au moins en substance
» les griefs qu’il tire de l’article 10 de la Convention. Elle rejette donc l’exception.
B.
Sur le fond
1.
Articles 9, 10 et 18 de la Convention
Invoquant les articles 9, 10 et 18 de la Convention, le requérant se plaint de ce que sa condamnation au pénal a enfreint son droit à la liberté de pensée et d’expression. La Cour décide d’examiner ces griefs sous l’angle de l’article 10, ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière. (...)
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.
»
Le Gouvernement rappelle que l’ingérence en cause était fondée sur l’article 8 de la loi n
o
3713.
Se référant à la jurisprudence de la Cour (
Sürek c.
Turquie
(n
o
1)
[GC], n
o
26682/95, CEDH 1999-IV, et
Zana c. Turquie
, 25 novembre 1997,
Recueil
1997-VII, p. 2539, § 10), le Gouvernement soutient que l’ingérence était justifiée, conformément à l’article 10 § 2 de la Convention, en raison de la propagande séparatiste et de l’atteinte à l’intégrité et à l’indivisibilité de l’Etat véhiculées dans le livre en question.
Le Gouvernement soutient que l’ingérence litigieuse était «
nécessaire dans une société démocratique
» dans la mesure où le requérant avait qualifié l’Etat défendeur d’organisation criminelle et présenté les actes commis par le PKK comme des actes de libération nationale. Il soutient que la propagande séparatiste incite inévitablement à la violence et provoque l’hostilité entre les différents groupes de la société, ce qui porte atteinte aux droits de l’homme et à la démocratie. Il fait valoir qu’en propageant la propagande séparatiste à travers son livre, il porte atteinte aux intérêts fondamentaux de la communauté nationale, tels que l’intégrité territoriale, l’unité et la sécurité nationale et la prévention du crime et du désordre. Dès lors, le Gouvernement est d’avis qu’il s’agit là de mesures qui relèvent de la marge d’appréciation de l’Etat, conformément à l’article 10 § 2 de la Convention.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
2.
Article 6 §§ 1 et 3 de la Convention
a)
Le requérant se plaint d’abord de ce que sa cause n’a pas été entendue par un tribunal indépendant et impartial dans la mesure ù un juge militaire siégeait au sein de la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara. Il invoque l’article
6 §
1 de la Convention ainsi libellé dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement rappelle que les cours de sûreté de l’Etat sont établies par l’article 143 de la Constitution et leurs fonctionnement et procédure par la loi n
o
2485.Ces cours sont compétentes pour juger des faits dirigés contre l’indivisibilité de l’Etat, l’ordre démocratique ainsi que la sécurité interne et externe de l’Etat. Les arrêts rendus par ces cours sont soumis au contrôle de la Cour de cassation. Le Gouvernement fait valoir que ces cours ont été établies sur le modèle des cours de sûreté de l’Etat françaises et qu’il en existe par ailleurs dans quelques autres pays. Il soutient que de telles cours sont spécialisées pour les crimes terroristes.
Par ailleurs, le Gouvernement rappelle que la loi n
o
4338 du 18
juin 1999 relative à l’instauration des cours de sûreté de l’Etat a modifié l’article
143 de la Constitution qui a écarté les juges militaires de leur composition. Enfin, il souligne qu’à aucun moment de la procédure devant les juridictions internes le requérant n’a soulevé son grief tiré de l’indépendance et de l’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat, eu égard au fait qu’un juge militaire y siégeait.
b)
Le requérant allègue ensuite que sa cause n’a pas été entendue équitablement devant la Cour de cassation. Il invoque l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention ainsi libellé dans partie pertinente
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense
;
(...)
»
Le Gouvernement fait savoir que, lorsqu’un pourvoi est formé devant la Cour de cassation, l’affaire est d’abord portée à la connaissance du procureur général près cette cour, qui examine l’affaire afin de vérifier si la décision rendue est conforme à la procédure et à la loi en vigueur. Puis, il formule un avis sur cette affaire, lequel est soumis à la chambre compétente de la Cour de cassation. L’avis du procureur général près la Cour de cassation ne lie pas cette dernière, qui reste libre d’infirmer ou confirmer la décision attaquée. Ensuite, selon l’article 99 du règlement intérieur de la Cour de cassation, les parties peuvent obtenir copie de l’avis du procureur général tout comme elles peuvent accéder au dossier. Les parties peuvent obtenir toute information utile au sujet de leur affaire en s’adressant directement au greffe de la Cour de cassation à tout stade de la procédure. Le Gouvernement se réfère à l’arrêt
Bulut c. Autriche
.
Le Gouvernement rappelle ensuite que, même si la procédure devant la Cour de cassation est écrite, il lui est possible de tenir une audience dans une affaire à son initiative ou à celle du demandeur. Au cours de cette audience, le rapporteur présente un résumé succinct de l’affaire puis, à tour de rôle, le procureur général et le recourant prennent la parole, le dernier mot revenant à ce dernier qui a également la possibilité de répondre aux observations du premier.
Le Gouvernement fait valoir que, dans la présente affaire, bien que la Cour de cassation ait tenu une audience, ni le requérant ni son représentant ne se sont présentés à l’audience. C’est pourquoi, le requérant n’a pas pu répondre aux conclusions présentées par le procureur général.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
3.
Article 7 de la Convention
Le requérant allègue que le livre incriminé relatait la vie d’un philosophe ayant vécu au XVII
è
siècle sous l’empire ottoman et que les faits y relatés ne constituaient pas une infraction pénale. Il invoque l’article 7 de la Convention, ainsi libellé
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
2.
Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d’une personne coupable d’une action ou d’une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d’après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.
»
Le Gouvernement ne se prononce pas à ce sujet.
La Cour rappelle que l’article 7 consacre le principe de la légalité des délits et des peines (
nullum crimen, nulla poena sine lege
) et prohibe la rétroactivité de la loi pénale. Elle relève par ailleurs que la notion de «
droit
» («
law
») utilisée à l’article 7 correspond à celle de «
loi
» qui figure dans d’autres articles de la Convention (voir
S.W. c. Royaume-Uni
, arrêt du 22
novembre 1995, série A n
o
335-B, p. 42, § 35).
La Cour constate qu’en l’espèce le requérant a été condamné par la cour de sûreté de l’Etat pour des faits qui lui étaient reprochés sur le fondement de l’article 8 § 1 de la loi n
o
3713.Les dispositions de cette loi étaient en vigueur avant la publication du livre incriminé (voir,
a contrario
,
Ecer et Zeyrek c. Turquie,
n
os
29295/95 et 29363/95, §§ 34-35, CEDH 2001-II).
Ensuite, elle observe que la cour de sûreté de l’Etat, après avoir apprécié les faits reprochés au requérant, a condamné celui-ci sur la base de cette loi, conformément au principe de la légalité des délits et des peines prévu par l’article 7 de la Convention.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
4.
Article 1 du Protocole n
o
1
Le requérant soutient que la mesure de confiscation prononcée en l’espèce par la cour de sûreté de l’Etat a enfreint l’article 1 du Protocole n
o
1, qui se lit comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
Le Gouvernement rappelle que le livre incriminé a été confisqué, conformément à l’article 36 du code pénal, en raison de la condamnation au principal du requérant pour propagande séparatiste.
La Cour constate que la mesure dont se plaint le requérant représente un effet accessoire de sa condamnation, constitutive de la violation de l’article
10.En conséquence, il n’y a pas lieu d’examiner séparément ce grief (voir
Öztürk c. Turquie
[GC], n
o
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevables,
tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés de l’atteinte à sa liberté d’expression (article 10) et du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Ankara et d’équité de la procédure devant la Cour de cassation (article 6 §§
1 et
3)
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Mark
Villiger
Georg
Ress
Greffier adjoint
Président