SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 56362/00 prezentate de Vasfiye Tülay YÜKSEL (GEY.K) împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește la 1 aprilie 2004 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Traja Gyulumyan, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 12 noiembrie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, dl Vasfiye Tülay Yüksel (Geyik), este resortisant turc născut în 1964 și rezident la Istanbul. Aceasta este reprezentată în fața Curții de către M. K. Soypak, avocat la Istanbul. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează. La 12 decembrie 1993, reclamanta, în calitate de delegată a Partidului Democrației la Istanbul, a ținut un discurs în cadrul unui congres excepțional organizat de acest partid. August 1994, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Ankara, procurorul Republicii, a acuzat-o pe reclamantă, împreună cu alți patru inculpați, de șeful propagandei separatiste împotriva integrității teritoriale a statului și a solicitat condamnarea sa în temeiul articolului 8 alineatul (1) din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. Procurorul Republicii și-a întemeiat rechizițiile, în special, pe următoarele pasaje din discursul în litigiu Aș dori să spun că sunt foarte emoționată să vă întâlnesc cu ocazia unui congres atât de glorios (...) În cele din urmă, regimul din 12 septembrie (1980), ziua în care armata a făcut o lovitură de stat în Turcia, a încercat să treacă prin probleme și să salveze economia prin faimoasele decizii ale 24-lea ianuarie, aplicat sub baionete și exploatarea maselor nemiloase. El a încercat să rupă voința libertății poporului kurd și să asuprească [cei] care cer democrație și schimbare (...) timp de 70 de ani, așa cum statul Republicii Turcia nu a dat nimic poporului turc, nu a dezvoltat și modernizat țara, poporul kurd, cu identitatea sa evidentă care rezultă din istorie, nu este fericit sub autoritatea acestui stat. Kurzii au trăit zile grele în țara lor, au suferit încălcări grave ale drepturilor omului, un popor nefericit, asuprit, deportat, masacrat, umilit, a cărui onoare națională a fost atacată. La fel ca în întreaga istorie, astăzi, kurzii, care pot rezista distrugerii și care reușesc să supraviețuiască, au fost considerați cetățeni de clasa a doua și potențiali criminali (...) Nici chiar constituția, a cărei abolire este prevăzută, nu se aplică în regiunea kurdă. Presiunile și administrațiile extraordinare au devenit destinul constant al poporului kurd. Cercul asimilării funcționează fără milă pentru kurzi, a căror limbă maternă este interzisă, faptul de a citi și de a scrie în limba sa, [din utilizarea] artei sale, a culturii sale sunt tratate ca infracțiuni (...) Politica de stat, care constă în negarea existenței poporului kurd, a cărui populație atinge 15 ani. Milioane de oameni, și de a impune o ideologie sortită eșecului și bazată pe teorii fabuloase, împiedică democrația. Concepția contradictorie a unei singure națiuni Pe baza asimilării forțate ca dovezi de rasism, naționalism șauvin și aplicații separatiste, constituie cel mai mare obstacol în calea vieții democratice și a schimbării pentru a aduce libertatea poporului kurd (...) În rechiziționările sale pe fond, procurorul Republicii solicită condamnarea recurentei în temeiul articolului 312 alineatul (2) din Codul penal. În apărarea sa, reclamanta a precizat că își ținea discursul în calitate de delegat al Partidului Democrației și a negat propaganda separatistă și a susținut că discursul său intenționa doar să apere programul partidului său. În conformitate cu art. 312 alineatul (2) din Codul penal, Curtea a condamnat reclamanta la o pedeapsă de un an de închisoare și la o amendă de 160 000 de lire turcești (TRL) pentru incitarea poporului la ură și ostilitate pe baza unei distincții bazate pe diferența de rasă și regiune. La 23 noiembrie 1998, recurenta s-a ocupat de casarea în scopul infirmării acestei hotărâri. În memoriul său introductiv de casare, aceasta s-a prevalat în special de protecția libertății de exprimare. La 10 februarie 1999, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. La 22 februarie 1999, textul hotărârii Curții de Casație a fost retrimis la dosarul instanței de primă instanță și a fost înscris în acesta la 5 martie 1999. La 7 aprilie 1999, procurorul general al Republicii Beyouilu a emis recurentei un ordin de plată cu privire la amenda penală la care fusese condamnată, precum și o invitație de a se prezenta în termen de șapte zile la biroul procurorului în scopul de a executa pedeapsa cu închisoarea la care a fost condamnată și care ar fi fost notificată persoanei în cauză la 20 mai 1999. La 24 mai 1999, procurorul Republicii Beyoślu notifia recurentei a emis o decizie de amânare, pentru o perioadă de două luni, a pedepsei pronunțate împotriva sa. În aceeași zi, aceasta sesizează Curtea de Casație cu privire la o acțiune în revizuire. La 26 mai 1999, aceasta a vărsat Trezoreriei suma de 160 000 TRL corespunzătoare valorii amenzii penale la care fusese condamnată. La 24 iunie 1999, procurorul general aproape de Curtea de Casație a respins acțiunea în revizuire formulată de persoana în cauză. A doua zi, amânarea cu două luni însoțită de sentința recurentei încheiată. La 26 iulie 1999, reclamanta a fost încarcerată la casa de arestare Edirna. Printr-o hotărâre a Curții de Justiție din Edirna din 16 decembrie 1999, recurenta a beneficiat de o eliberare condiționată pentru bună purtare, care a devenit efectivă la 19 decembrie 1999. După ce au fost prezentate și semnate, acestea sunt depuse la dosarul instanței de primă instanță care a intervenit în cauză și sunt astfel puse la dispoziția părților. Mai târziu, dacă este necesar, procurorul districtual însărcinat cu executarea pedepselor efectuează, în funcție de specificul cauzei, unul dintre actele de punere în aplicare, și anume invitația de a executa pedeapsa privativă de libertate, ordinul de plată sau notificarea hotărârii condamnatului condamnat. În cazul în care o persoană nu dă curs invitației de a executa o pedeapsă privativă de libertate, Parchetul emite un mandat de arestare împotriva ei. art. 312 din Codul Penal dispune de Instigare nepublică la infracțiune Pe baza unei distincții bazate pe apartenența la o clasă socială, la o rasă, la o religie, la o sectă sau la o regiune, oamenii sunt îndemnați la ură și ostilitate. În cazul în care un astfel de stimulent pune în pericol securitatea publică, pedeapsa se majorează cu o parte care poate merge de la o treime la jumătate din pedeapsa de bază (...) GRIFS recurenta susține că condamnarea sa pentru discursul politic aduce atingere drepturilor sale la libertatea de gândire și de exprimare, astfel cum sunt garantate prin articolele 9 și 10 din convenție. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanta a declarat că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Curții de Securitate a statului Ankara, în măsura în care aceasta nu putea fi considerată drept o instanță independentă și imparțială. În această privință, aceasta expune numai în momentul faptelor, această instanță era compusă din trei judecători, printre care un ofițer care se încadrează în cadrul magistraturii militare. ÎN DREPT termen de șase luni Guvernul excită de la începutul nerespectării termenului de șase luni și susține că reclamanta și-a prezentat cererea la 12 noiembrie 1999, adică la zece luni după decizia internă definitivă, care este hotărârea Curții de Casație din 10 februarie 1999. În special, acesta susține că reclamanta, în calitate de avocat și de femeie politică, ar fi trebuit să se adreseze Curții de Casație pentru a afla rezultatul procedurii penale diligente împotriva sa. Cu titlu subsidiar, guvernul precizează că hotărârea de Casație a fost plătită la dosarul instanței de primă instanță la 22 februarie 1999 și înregistrată la grefa acestei instanțe la 5 martie 1999, astfel încât reclamanta ar fi trebuit să fie informată cel târziu la data respectivă. În plus, observă că, la 7 aprilie 1999, un ordin de plată și o invitație de a-și executa pedeapsa cu închisoarea au fost adresate recurentei. Or, presupunând chiar că aceasta din urmă a fost efectiv informată cu privire la hotărârea pronunțată împotriva sa cel târziu la 5 martie sau 7 aprilie 1999, aceasta a sesizat, în ambele cazuri, Curtea după termenul de șase luni. De fapt, guvernul neagă faptul că recurenta ar fi putut avea cunoștință de această hotărâre numai la 20 mai 1999. recurenta susține că a avut cunoștință de hotărârea în cauză că la 20 mai 1999, data la care a primit notificarea de către procurorul însărcinat cu executarea pedepselor la începutul executării pedepsei care i-a fost aplicată. Aceasta precizează că, în cazul în care ar fi avut efectiv cunoștință de condamnarea sa la 5 martie sau 7 aprilie 1999, procurorul general al Republicii ar fi efectuat arestarea în locul suspendării pedepsei sale, atunci când a depus o cerere în acest sens. Curtea amintește că termenul de șase luni nu poate începe să curgă decât din momentul în care persoana interesată are o cunoaștere efectivă și suficientă a deciziei interne definitive. Pe de altă parte, statului care determină nerespectarea termenului de șase luni îi revine sarcina de a stabili data la care reclamantul a luat cunoștință de decizia internă definitivă (Baghli c. Franța) , Hotărârea din 30 noiembrie 1999, Culegerea hotărârilor și a deciziilor În speță, Curtea arată că guvernul nu contestă faptul că hotărârea Curții de Casație nu a fost comunicată recurentei sau pronunțată în prezența acesteia din urmă sau a avocatului acesteia, dar susține că, în cazul în care recurenta nu a luat cunoștință de hotărârea în cauză înainte de data de 20 mai 1999, aceasta ar fi din lipsă de diligență din partea acesteia. În lipsa unor dovezi incontestabile care să demonstreze că recurenta sau consiliul său au luat cunoștință de hotărârea Curții de Casație înainte de data indicată, Curtea consideră convingătoare afirmația recurentei, având în vedere elementele dosarului pe care îl deține. Prin urmare, Curtea consideră că, în cazul de față, acesta este mai conform cu obiectul și cu scopul articolului 35 de concluzii că termenul de șase luni începe să curgă de la data la care persoana în cauză a primit o notificare din partea Parchetului în vederea executării pedepsei (a se vedea în special Seher Karataș c. Turcia, nr 33179/96, 9 iulie 2002). În plus, nu se poate recuza recurentei nicio lipsă de diligență având în vedere durata totală a acestor perioade. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția guvernului. Grief trasă din articolele 9 și 10 din Convenție Recurenta susține că condamnarea sa de către Curtea de Securitate a statului pentru organizarea unui discurs aduce atingere articolelor 9 și 10 din Convenție. Curtea va examina acest motiv din perspectiva articolului 10 din Convenție, astfel cum a fost formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără intervenția autorităților publice și fără a ține seama de frontiere (...) Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunii (...) Guvernul susține că condamnarea recurentei pentru că a ținut un discurs constituia o măsură prevăzută de lege și avea obiective legitime, și anume garantarea securității naționale, a integrității teritoriale, a securității publice, asigurarea apărării ordinii și a prevenirii infracțiunilor, precum și a luptei împotriva terorismului. Acesta subliniază, de asemenea, că, având în vedere situația existentă în sud-estul Turciei, discursul în litigiu era de natură să stimuleze ura și dușmănia între diferitele componente ale națiunii, în special din cauza distincției bazate pe apartenența la o rasă și la o regiune pe care aceasta o instituie. El subliniază, de asemenea, că contextul în care a fost pronunțat discursul în litigiu, și anume congresul unui partid politic, era de natură să sporească importanța și efectele acestuia; prin urmare, condamnarea reclamantei răspundea unei nevoi sociale imperative. În cele din urmă, guvernul susține că reclamanta a fost condamnată la numai un an de închisoare, ceea ce reprezintă o pedeapsă privată de libertate minimă în temeiul dispozițiilor dreptului național și că, în plus, aceasta a beneficiat de o eliberare condiționată, efectivă începând cu 19 decembrie 1999 și insistă asupra proporționalității intervenției în litigiu. Recurenta contestă teza guvernului și precizează că, în discursul în cauză, nu a fost încurajată să ucidă sau să apere terorismul și susține că s-a exprimat în calitate de membru al unui partid politic și că a insistat în discursul său privind uniunea, unitatea, democrația, schimbarea, egalitatea și libertatea. De asemenea, aceasta afirmă că o critică a politicii autorităților turce împotriva kurzilor nu poate fi considerată, în sine, un stimulent pentru ură și ostilitate. În lumina tuturor argumentelor părților, Curtea consideră că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea nu a identificat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Grief întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție Recurenta se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil în fața Curții de Securitate a statului, în măsura în care aceasta nu putea fi considerată o instanță independentă și imparțială. Aceasta invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, a cărei parte relevantă se citește după cum urmează: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) În primul rând, guvernul invită Curtea să respingă cererea de neobosire a căilor de atac interne în temeiul articolului 35 din convenție. În această privință, acesta susține că reclamanta nu și-a ridicat argumentul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din convenție, nici în fața Curții de Securitate a statului, nici în fața Curții de Casație, în timp ce, în temeiul articolului 90 din Constituție, Convenția face parte integrantă din dreptul național. El invocă Hotărârea Ahmet Sadik c. Grecia (15 noiembrie 1996, Rec., 1996 V, p. 1638). Guvernul excită, de asemenea, nerespectarea termenului de șase luni. Acesta susține că recurenta ar fi trebuit să își depună cererea în termen de șase luni de la data de 5 octombrie 1998, dată la care Curtea de Securitate a statului a condamnat-o, dat fiind că un eventual recurs nu constituia o cale de atac eficientă în ceea ce privește plângerea referitoare la compunerea Curții de Securitate a statului, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului se baza, la momentul faptelor, pe legislația internă. Curtea amintește că a respins excepții similare în cauzele Özel Turcia 4339/98, § 25, 7 noiembrie 2002) și Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. Pe fond, guvernul contestă teza recurentei. În lumina tuturor argumentelor părților, Curtea consideră că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea nu a identificat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte
de la requête n
o
56362/00
présentée par Vasfiye Tülay YÜKSEL (GEYİK)
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 1
er
avril 2004 en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
R.
Türmen
,
K.
Traja
,
M
me
A.
Gyulumyan,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 12 novembre 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Vasfiye Tülay Yüksel (Geyik), est une ressortissante turque née en 1964 et résidant à Istanbul. Elle est représentée devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 12 décembre 1993, la requérante, en qualité de déléguée du Parti de la Démocratie à Istanbul, prononça un discours au cours d'un congrès exceptionnel organisé par ce parti.
Le 1
er
août 1994, le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara («
le procureur de la République
») inculpa la requérante, ainsi que quatre autres accusés, du chef de propagande séparatiste contre l'intégrité territoriale de l'Etat et requit sa condamnation en vertu de l'article
8 § 1de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme.
Le procureur de la République fonda ses réquisitions notamment sur les passages suivants du discours litigieux
:
«
J'aimerais dire que je suis très émue de vous rencontrer à l'occasion d'un congrès aussi glorieux (...) En dernier lieu, le régime du 12 septembre [12 septembre [1980], le jour où l'armée a fait un coup d'Etat en Turquie] a tenté de franchir les problèmes et de sauver l'économie par le biais des fameuses décisions du 24
janvier appliquées sous les baïonnettes et en exploitant les masses impitoyablement. Il a voulu briser la volonté de la liberté du peuple kurde et opprimer [ceux qui] demandent la démocratie et le changement (...) Depuis 70 ans, comme l'Etat de la République de Turquie n'a rien donné au peuple turc, n'a pas développé et modernisé le pays, le peuple kurde, avec son identité manifeste résultant de l'histoire, n'est pas heureux sous l'autorité de cet Etat. Les Kurdes ont vécu des jours difficiles dans leur pays, subi de graves violations des droits de l'homme. Il s'agit d'un peuple malheureux, opprimé, déporté, massacré, humilié, dont l'honneur national a été agressé. Comme dans toute l'histoire, aujourd'hui les Kurdes, qui peuvent résister à la destruction et qui arrivent à survivre, ont été considérés comme des citoyens de deuxième classe et comme des criminels potentiels (...) Même la Constitution, dont l'abolition est envisagée, ne s'applique pas dans la région kurde. Des pressions et des administrations extraordinaires sont devenues comme le destin constant du peuple kurde. (...) Le cercle d'assimilation fonctionne impitoyablement pour les Kurdes, dont la langue maternelle est interdite, le fait de lire et d'écrire dans sa langue, [de l'usage de] son art, [de] sa culture sont traités en tant que crimes (...) La politique de l'Etat, qui consiste à nier l'existence du peuple kurde, dont la population atteint 15
millions d'individus, et à imposer une idéologie vouée à l'échec et fondée sur des thèses fabuleuses, fait obstacle à la démocratie. La conception contradictoire d'une «
nation unique
», avec ses politiques consistant à utiliser la pression et la force et à accuser les Kurdes de «
kurdisme
» en considérant tout le monde comme turc et la politique d'
«
union nationale
» basée sur une assimilation forcée en tant que justificatifs de racisme, de nationalisme chauvin et des applications séparatistes, constituent le plus grand obstacle devant la vie démocratique et le changement pour apporter la liberté au peuple kurde (...)
»
Dans ses réquisitions sur le fond, le procureur de la République requit la condamnation de la requérante sur la base de l'article 312 § 2 du code pénal.
Dans sa défense, la requérante précisa avoir prononcé son discours en qualité de déléguée du parti de la Démocratie. Elle nia s'être livrée à de la propagande séparatiste et soutint que son allocution tendait uniquement à défendre le programme de son parti.
Le 5 octobre 1998, la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara («
la cour de sûreté de l'Etat
»), composée de trois juges, dont l'un était issu de la magistrature militaire, condamna la requérante à une peine d'un an d'emprisonnement et à une amende de 160
000 livres turques (TRL) pour incitation du peuple à la haine et à l'hostilité sur la base d'une distinction fondée sur la différence de race et de région, en vertu de l'article 312 § 2 du code pénal.
Le 23 novembre 1998, la requérante se pourvut en cassation aux fins d'infirmation de cet arrêt. Dans son mémoire introductif de cassation, elle se prévalut notamment de la protection de la liberté d'expression.
Le 10 février 1999, la Cour de cassation confirma l'arrêt de première instance.
Le 22 février 1999, le texte de l'arrêt de la Cour de cassation fut renvoyé au dossier de la juridiction de première instance et y fut inscrit le 5
mars 1999.
Le 7 avril 1999, le procureur de la République de Beyoğlu adressa à la requérante un ordre de paiement concernant l'amende pénale à laquelle elle avait été condamnée, ainsi qu'une invitation à se présenter dans les sept jours au bureau du procureur aux fins de purger la peine de prison à laquelle elle avait également été condamnée. Celle-ci aurait été notifiée à l'intéressée le 20 mai 1999.
Le 24 mai 1999, le procureur de la République de Beyoğlu notifia à la requérante une décision d'ajournement, pour une durée de deux mois, de la peine prononcée à son encontre. Le même jour, celle-ci saisit la Cour de cassation d'un recours en révision.
Le 26 mai 1999, elle versa au Trésor la somme de 160
000
TRL correspondant au montant de l'amende pénale à laquelle elle avait été condamnée.
Le 24 juin 1999, le procureur général près la Cour de cassation rejeta le recours en révision formé par l'intéressée.
Le lendemain, l'ajournement de deux mois assorti à la peine de la requérante pris fin.
Le 26 juillet 1999, la requérante fût incarcérée à la maison d'arrêt d'Edirne.
Par une décision de la cour d'assise d'Edirne du 16 décembre 1999, la requérante bénéficia d'une libération conditionnelle pour bonne conduite, laquelle devînt effective le 19 décembre 1999.
B.
Le droit interne pertinent
Les arrêts de cassation rendus en matière pénale ne sont pas signifiés aux parties. Une fois mis en page et signés, ils sont versés au dossier de la juridiction de première instance intervenue dans l'affaire et sont ainsi mis à la disposition des parties. Plus tard, si besoin est, le procureur de la République chargé de l'exécution des peines procède, selon les particularités de l'affaire, à l'un des actes d'exécution, à savoir l'invitation à purger la peine privative de liberté, l'ordre de paiement ou la notification de l'arrêt au condamné incarcéré. Dans l'hypothèse où une personne ne donne pas suite à l'invitation à purger une peine privative de liberté, le parquet délivre un mandat d'arrêt contre elle.
L'article 312 du code pénal dispose
:
«
Incitation non publique au crime
Est passible d'un à trois ans d'emprisonnement ainsi que d'une amende (...) quiconque, sur la base d'une distinction fondée sur l'appartenance à une classe sociale, à une race, à une religion, à une secte ou à une région, incite le peuple à la haine et à l'hostilité. Si pareille incitation compromet la sécurité publique, la peine est majorée d'une portion pouvant aller d'un tiers à la moitié de la peine de base (...)
»
1.
La requérante soutient que sa condamnation pour avoir prononcé un discours politique porte atteinte à ses droits à la liberté de pensée et d'expression, tels que garantis par les articles 9 et 10 de la Convention.
2.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante allègue n'avoir pas bénéficié d'un procès équitable devant la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara, dans la mesure où celle-ci ne pouvait passer pour un tribunal indépendant et impartial. Elle expose à cet égard qu'à l'époque des faits, cette juridiction était composée de trois juges, dont un officier relevant de la magistrature militaire.
A.
Délai de six mois
Le Gouvernement excipe d'emblée du non-respect du délai de six mois et soutient que la requérante a introduit sa requête le 12 novembre 1999, soit dix mois après la décision interne définitive qui est l'arrêt de la Cour de cassation du 10 février 1999. Il fait notamment valoir que la requérante, en qualité d'avocate et femme politique, aurait dû s'adresser à la Cour de cassation afin de connaître l'issue de la procédure pénale diligentée à son encontre.
A titre subsidiaire, le Gouvernement précise que l'arrêt de cassation a été versé au dossier de la juridiction de première instance le 22 février 1999 et enregistré au greffe de cette juridiction le 5 mars 1999, de sorte que la requérante aurait dû être informée au plus tard à cette date. En outre, il observe que, le 7 avril 1999, un ordre de paiement ainsi qu'une invitation à purger sa peine de prison furent adressés à la requérante. Or, à supposer même que cette dernière ait été effectivement informée de l'arrêt prononcé à son encontre au plus tard les 5 mars ou 7 avril 1999, elle a, dans les deux cas, saisi la Cour au-delà du délai de six mois. De fait, le Gouvernement nie que la requérante ait pu avoir connaissance de cet arrêt seulement le 20
mai 1999.
La requérante allègue avoir eu connaissance de l'arrêt en question que le 20
mai 1999, date à laquelle elle a reçu notification par le procureur en charge de l'exécution des peines du commencement de l'exécution de la peine qui lui avait été infligée. Elle précise que, si elle avait effectivement eu connaissance de sa condamnation les 5 mars ou 7 avril 1999, le procureur de la République aurait procédé à son arrestation plutôt qu'à la suspension de sa peine, lorsqu'elle déposa une demande en ce sens.
La Cour rappelle que le délai de six mois ne peut commencer à courir qu'à partir du moment où l'intéressé a une connaissance effective et suffisante de la décision interne définitive. Par ailleurs, c'est à l'Etat qui excipe de l'inobservation du délai de six mois qu'il appartient d'établir la date à laquelle le requérant a eu connaissance de la décision interne définitive (
Baghli c. France
, arrêt du 30 novembre 1999,
Recueil des arrêts et décisions
1999-VIII, pp. 197-198, § 31). En l'espèce, la Cour relève que le Gouvernement ne conteste pas que l'arrêt de la Cour de cassation n'a pas été signifié à la requérante ni prononcé en présence de cette dernière ou de son avocate, mais il soutient que, si la requérante n'a pas eu connaissance de l'arrêt en question avant la date du 20 mai 1999, ce serait par manque de diligence de sa part.
En l'absence de preuves irréfutables démontrant que la requérante ou son conseil ont eu connaissance de l'arrêt de la Cour de cassation avant la date indiquée, la Cour estime convaincante l'affirmation de la requérante, eu égard aux éléments du dossier en sa possession. Elle considère donc que, dans le cas d'espèce, il est plus conforme à l'objet et au but de l'article
35 de conclure que le délai de six mois commence à courir à compter de la date à laquelle l'intéressée a obtenu une notification de la part du parquet en vue de l'exécution de la peine encourue (voir, notamment,
Seher Karataș c.
Turquie
, n
o
33179/96, 9 juillet 2002). En outre, aucun manque de diligence ne saurait être reproché à la requérante au vu de la durée globale des périodes considérées.
Partant, il y a lieu de rejeter l'exception du Gouvernement.
B.
Grief tiré des articles 9 et 10 de la Convention
La requérante soutient que sa condamnation par la cour de sûreté de l'Etat pour avoir prononcé un discours porte atteinte aux articles 9 et 10 de la Convention.
La Cour examinera ce grief sous l'angle de l'article 10 de la Convention, ainsi libellé en sa partie pertinente
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d'expression. Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière (...)
2.
L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l'intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime (...)
»
Le Gouvernement soutient que la condamnation de la requérante pour avoir prononcé un discours constituait une mesure «
prévue par la loi
» et poursuivait des buts légitimes, à savoir garantir la sécurité nationale, l'intégrité territoriale, la sûreté publique, assurer la défense de l'ordre et la prévention du crime ainsi que la lutte contre le terrorisme.
Il souligne en outre qu'eu égard à la situation existante dans le Sud–Est de la Turquie, le discours litigieux était de nature à inciter à la haine et à l'inimitié entre les différentes composantes de la nation, en raison, notamment, de la distinction fondée sur l'appartenance à une race et à une région qu'il établit. Il souligne par ailleurs que le contexte dans lequel le discours litigieux fut prononcé, à savoir le congrès d'un parti politique, était de nature à en accroître l'importance et les effets. Dès lors, la condamnation de la requérante répondait à un besoin social impérieux.
Enfin, le Gouvernement fait valoir que la requérante ne fut condamnée qu'à une peine d'un an d'emprisonnement, ce qui est une peine privative de liberté minime au regard des dispositions du droit national, et qu'elle bénéficia en outre d'une libération conditionnelle, effective à compter du 19
décembre 1999. A cet égard, il insiste sur la proportionnalité de l'ingérence litigieuse.
La requérante conteste la thèse du Gouvernement et précise avoir, dans le discours en question, ni incité au meurtre ni défendu le terrorisme. Elle soutient s'être exprimée en qualité de membre d'un parti politique et avoir insisté dans son discours sur l'union, l'unité, la démocratie, le changement, l'égalité et la liberté. Elle déclare par ailleurs qu'une critique de la politique menée par les autorités turques à l'égard des Kurdes ne saurait en elle-même être considérée comme une incitation à la haine et à l'hostilité.
A la lumière de l'ensemble des arguments des parties, la Cour estime que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour n'a en outre relevé aucun autre motif d'irrecevabilité.
C.
Grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention
La requérante se plaint de n'avoir pas bénéficié d'un procès équitable devant la cour de sûreté de l'Etat, dans la mesure où celle-ci ne pouvait passer pour un tribunal indépendant et impartial. Elle invoque l'article 6 §
1 de la Convention, dont la partie pertinente se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
Le Gouvernement invite tout d'abord la Cour à rejeter la requête pour non-épuisement des voies de recours internes en vertu de l'article 35 de la Convention. A cet égard, il soutient que la requérante n'a soulevé son grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ni devant la cour de sûreté de l'Etat ni devant la Cour de cassation, alors qu'en vertu de l'article 90 de la Constitution, la Convention fait partie intégrante du droit national. Il invoque l'arrêt
Ahmet Sadik c. Grèce
(15 novembre 1996,
Recueil
1996
‑
V, p.
1638).
Le Gouvernement excipe aussi du non-respect du délai de six mois. Il soutient que la requérante aurait dû introduire sa requête dans un délai de six mois à compter du 5 octobre 1998, date à laquelle la cour de sûreté de l'Etat l'avait condamnée, étant donné qu'un éventuel pourvoi ne constituait pas une voie de recours efficace quant au grief concernant la composition de la cour de sûreté de l'Etat, dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat découlait, à l'époque des faits, de la législation interne.
La requérante ne se prononce pas.
La Cour rappelle avoir rejeté des exceptions semblables dans les affaires
Özel
c.
Turquie
(n
o
42739/98, § 25, 7 novembre 2002) et
Özdemir c.
Turquie
(n
o
59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.
Sur le fond, Le Gouvernement conteste la thèse de la requérante.
A la lumière de l'ensemble des arguments des parties, la Cour estime que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour n'a en outre relevé aucun autre motif d'irrecevabilité.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président