PANE v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 37509/97 de Antonino și Petronilla PANE împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 mai 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis Bonello dna Strážnická Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 3 februarie 1997 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 26 august 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți italieni, respectiv născuți în 1931 și, respectiv, 1934, locuind în Florența și Salerno. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl C. Napoli, avocat practicant în Salerno. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Positano, pe care l-au lăsat G.D. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 12 decembrie 1986, reclamanții și-au comunicat intenția de a închiria închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Amalfi. La 30 ianuarie 1987, prin o decizie provizorie, magistratul a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 martie 1989. El a ordonat ca procedura să continue cu privire la fond. Prin hotărârea din 22 decembrie 1989, cu textul care a fost depus în registr în aceeași zi, Magistratul Amalfi a declarat că închirierea s-a încheiat la 31 decembrie 1987 și a confirmat că sediile trebuie evacuate până la 31 martie 1989. La 3 august 1990, reclamanții au notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze locația. La 18 octombrie 1990, ei au notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 23 octombrie 1990. La 23 octombrie 1990, judecătorul a încercat să recupereze posesia, ceea ce a dovedit că nu a reușit, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scufundarea expulzărilor, reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. Apoi a suspendat procedura de punere în aplicare până când Prefectul va acorda asistența poliției. La 7 mai 1996, primul reclamant a făcut o declarație legală de a solicita urgent cazare pentru soțul său. La o dată neespecificată, reclamanții au reluat procedura de executare. La 18 iulie 1997, locatarul a evacuat sediul. COMPLAINTS Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 pentru incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului lor. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne din motivul că nu au contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Reclamanții contează argumentele guvernamentale susținând că comitetul prefector nu a adoptat niciodată o decizie oficială refuzând asistența de poliție. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție au constituit o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, din domeniul de aplicare al articolului Curtea reamintește că a susținut deja că art. 6 din Convenția este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Immobiliare Saffi Hotărârea citată mai sus, §§ 62-63, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui, de asemenea, respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 37509/97

by Antonino and Petronilla PANE

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22

May 2001

as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

V.

Strážnická

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

M.

Fischbach

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 3 February 1997 and registered on 26

August 1997,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants are Italian nationals, born respectively in 1931 and 1934 and living respectively in Florence and Salerno. They are represented before the Court by Mr C. Napoli, a lawyer practising in Salerno.

The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows:

The applicants are the owners of an apartment in Positano, which they had let to G.D.

In a writ served on the tenant on 12 December 1986, the applicants communicated their intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Amalfi Magistrate.

On 30 January 1987, by a provisional decision the magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises must be vacated by 31 March 1989. He ordered that the proceedings must continue on the merits.

By a judgment of 22 December 1989, the text of which was deposited with the registry on the same day, the Amalfi Magistrate declared the lease terminated on 31 December 1987 and confirmed that the premises must be vacated by 31 March 1989.

On 3 August 1990, the applicants served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 18 October 1990, they served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 23 October 1990.

On 23 October 1990, the bailiff made an attempt to recover possession, which proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the staggering of evictions, the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. He then suspended the enforcement proceedings until the Prefect would grant the assistance of the police.

On 7 May 1996, the first applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his spouse.

On an unspecified date, the applicants resumed the enforcement proceedings.

On 18 July 1997, the tenant vacated the premises.

COMPLAINTS

1.

The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 about their prolonged inability to recover possession of their apartment.

2.

The applicants further complain under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicants further complain under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government argue that the applicants have not exhausted domestic remedies on the grounds that they failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts.

The applicants contest the Government’s arguments arguing that the prefectoral committee never adopted a formal decision refusing police assistance.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§

40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected.

The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore out of the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§ 62-63). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicants’ property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President