PANE v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
PANE v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 37509/97 de Antonino și Petronilla PANE împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 mai 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis Bonello dna Strážnická Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 3 februarie 1997 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 26 august 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt resortisanți italieni, respectiv născuți în 1931 și, respectiv, 1934, locuind în Florența și Salerno. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl C. Napoli, avocat practicant în Salerno. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Positano, pe care l-au lăsat G.D. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 12 decembrie 1986, reclamanții și-au comunicat intenția de a închiria închiriere și au convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Amalfi. La 30 ianuarie 1987, prin o decizie provizorie, magistratul a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 martie 1989. El a ordonat ca procedura să continue cu privire la fond. Prin hotărârea din 22 decembrie 1989, cu textul care a fost depus în registr în aceeași zi, Magistratul Amalfi a declarat că închirierea s-a încheiat la 31 decembrie 1987 și a confirmat că sediile trebuie evacuate până la 31 martie 1989. La 3 august 1990, reclamanții au notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze locația. La 18 octombrie 1990, ei au notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 23 octombrie 1990. La 23 octombrie 1990, judecătorul a încercat să recupereze posesia, ceea ce a dovedit că nu a reușit, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scufundarea expulzărilor, reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. Apoi a suspendat procedura de punere în aplicare până când Prefectul va acorda asistența poliției. La 7 mai 1996, primul reclamant a făcut o declarație legală de a solicita urgent cazare pentru soțul său. La o dată neespecificată, reclamanții au reluat procedura de executare. La 18 iulie 1997, locatarul a evacuat sediul. COMPLAINTS Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 pentru incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului lor. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne din motivul că nu au contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Reclamanții contează argumentele guvernamentale susținând că comitetul prefector nu a adoptat niciodată o decizie oficială refuzând asistența de poliție. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție au constituit o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, din domeniul de aplicare al articolului Curtea reamintește că a susținut deja că art. 6 din Convenția este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Immobiliare Saffi Hotărârea citată mai sus, §§ 62-63, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui, de asemenea, respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului