DEL SOLE v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
DEL SOLE v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 36254/97 de către Francesco DEL SOLE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 mai 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis Bonello dna Strážniccá Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 18 martie 1997 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 26 mai 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1947 și locuiește în Napoli. El este reprezentat în fața Curții de către dl G. Tisci, un avocat practicant la Napoli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Napoli, pe care l-a lăsat în E.V. într-o scrisoare servită la chiriaș la 15 ianuarie 1987, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Napoli. Prin decizia din 13 decembrie 1987, care a fost depusă la registrul la 16 decembrie 1987, judecătorul Napoli a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 decembrie 1989. La 30 noiembrie 1988, locatarul a apelat la Curtea de District din Napoli. Prin hotărârea din 26 octombrie 1990, instanța a respins recursul și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 30 iunie 1991. La 27 decembrie 1990, reclamantul a notificat hotărârea asupra chiriașului. La 5 iulie 1991, el a notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 16 iulie 1991. Între 16 iulie 1991 și 24 septembrie 1992, judecătorul a făcut 5 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 19 februarie 1993, reclamantul a făcut o declarație legală că a solicitat urgent cazare pentru tatăl său. Între 25 februarie 1993 și 28 aprilie 1998, judecătorul a făcut 18 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 3 iulie 1998, reclamantul a reușit apartamentul cu ajutorul poliției. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, cu privire la durata procedurii de evacuare și negarea dreptului său de acces la o instanță. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului de proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și negarea dreptului de acces la o instanță. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție au constituit o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, din domeniul de aplicare al articolului Curtea reamintește că a susținut deja că art. 6 din Convenția este aplicabil procedurii de expatriare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui, de asemenea, respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că întârzierea în aplicarea ordinii emise de judecătorul milan a avut ca rezultat o negare a dreptului său de acces la o instanță. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului