DEL SOLE v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 36254/97 de către Francesco DEL SOLE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 mai 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis Bonello dna Strážniccá Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 18 martie 1997 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 26 mai 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1947 și locuiește în Napoli. El este reprezentat în fața Curții de către dl G. Tisci, un avocat practicant la Napoli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Napoli, pe care l-a lăsat în E.V. într-o scrisoare servită la chiriaș la 15 ianuarie 1987, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Napoli. Prin decizia din 13 decembrie 1987, care a fost depusă la registrul la 16 decembrie 1987, judecătorul Napoli a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 31 decembrie 1989. La 30 noiembrie 1988, locatarul a apelat la Curtea de District din Napoli. Prin hotărârea din 26 octombrie 1990, instanța a respins recursul și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 30 iunie 1991. La 27 decembrie 1990, reclamantul a notificat hotărârea asupra chiriașului. La 5 iulie 1991, el a notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 16 iulie 1991. Între 16 iulie 1991 și 24 septembrie 1992, judecătorul a făcut 5 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în conformitate cu dispozițiile legale care prevăd scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 19 februarie 1993, reclamantul a făcut o declarație legală că a solicitat urgent cazare pentru tatăl său. Între 25 februarie 1993 și 28 aprilie 1998, judecătorul a făcut 18 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 3 iulie 1998, reclamantul a reușit apartamentul cu ajutorul poliției. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, cu privire la durata procedurii de evacuare și negarea dreptului său de acces la o instanță. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului de proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și negarea dreptului de acces la o instanță. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție au constituit o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, din domeniul de aplicare al articolului Curtea reamintește că a susținut deja că art. 6 din Convenția este aplicabil procedurii de expatriare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui, de asemenea, respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că întârzierea în aplicarea ordinii emise de judecătorul milan a avut ca rezultat o negare a dreptului său de acces la o instanță. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 36254/97

by Francesco DEL SOLE

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22 May 2001

as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

V.

Strážnická

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

M.

Fischbach

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 18 March 1997 and registered on 26 May 1997,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1947 and living in Naples. He is represented before the Court by Mr G. Tisci, a lawyer practising in Naples.

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows:

The applicant is the owner of an apartment in Naples, which he had let to C.E.

In a writ served on the tenant on 15 January 1987, the applicant communicated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Naples Magistrate.

By a decision of 13 December 1987, which was filed with the registry on 16

December 1987, the Naples Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises must be vacated by 31 December 1989.

On 30 November 1988, the tenant appealed to the Naples District Court.

By a decision of 26 October 1990, the court rejected the appeal and ordered that the premises be vacated by 30 June 1991.

On 27 December 1990, the applicant served notice of the judgment on the tenant.

On 5 July 1991, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 16 July 1991.

Between 16 July 1991 and 24 September 1992, the bailiff made 5

attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 19 February 1993, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his father.

Between 25 February 1993 and 28 April 1998, the bailiff made 18

attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 3 July 1998, the applicant repossessed the apartment with the assistance of the police.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about his prolonged inability to recover possession of his apartment.

2.

The applicant further complains, under Article 6 § 1 of the Convention, about the duration of the eviction proceedings and

the denial of his right of access to a court.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and the denial of his right of access to a court.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore out of the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The applicant argues that the delay in the enforcement of the order issued by the Milan Magistrate resulted in a denial of his right of access to a court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President