AMATO DEL RE v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 44968/98 de Ester AMATO DEL RE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Ferrari Bravo Lorenzen dna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler, judecători și grefierul secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 10 iunie 1998 și înregistrată la 15 decembrie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1920 și locuiește în Napoli. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl L. Cirillo, un avocat practicant la Napoli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile sale, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Napoli, pe care i-a dat-o lui P.S. și după moartea acestuia față de soțul său și copiii săi. Într-o scrisoare servită chiriașilor la 22 octombrie 1984, reclamantul le-a informat de intenția ei de a încheia închiriere și le-a convocat să apară înaintea Magistratului de Napoli. Prin decizia din 28 ianuarie 1985, care a fost făcută executivă la 30 septembrie 1987, Magistratul de la Napoli a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 4 mai 1988, la 23 ianuarie 1990, reclamantul a notificat chiriașilor care le impună să abandoneze sediul. La 6 aprilie 1990, ea a informat chiriașii că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 13 aprilie 1990. Între 13 aprilie 1990 și 14 aprilie 1998, judecătorul a făcut douăzeci și un încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamantul nu avea dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. La 14 aprilie 1998, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție au constituit o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 44968/98

by Ester AMATO DEL RE

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4

October 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

L.

Ferrari

Bravo

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 10 June 1998 and registered on 15

December 1998,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1920 and living in Naples. She is represented before the Court by Mr L. Cirillo, a lawyer practising in Naples.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

The applicant is the owner of an apartment in Naples, which she had let to P.S. and after his death to his spouse and his children.

In a writ served on the tenants on 22 October 1984, the applicant informed them of her intention to terminate the lease and summoned them to appear before the Naples Magistrate.

By a decision of 28 January 1985, which was made enforceable on 30

September 1987, the Naples Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 4 May 1988

On 23 January 1990, the applicant served notice on the tenants requiring them to vacate the premises.

On 6 April 1990, she served notice on the tenants informing them that the order for possession would be enforced by a bailiff on 13 April 1990. Between 13 April 1990 and 14 April 1998, the bailiff made twenty-one attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 14 April 1998, the applicant recovered possession of the apartment.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings ((see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The applicant argues that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President