V.L. AND OTHERS v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 44864/98 de V.L. și alții împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Ferrari Bravo Lorenzen dna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler, judecători și grefierul secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 17 august 1998 și înregistrată la 16 decembrie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamanții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt trei resortisanți italieni, respectiv, născuți în 1966, 1968 și 1976 și locuiesc în Napoli. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl della Pietra, avocat practicant în Napoli. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: O.D.R. a fost proprietarul unui apartament din Napoli, pe care l-a lăsat pe M.G. La 14 noiembrie 1983, ea a servit un anunț pentru a renunța la chiriaș, la expirarea termenului la 31 decembrie 1983, dar el a refuzat să plece. O.D.R. a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Napoli. Prin decizia din 30 noiembrie 1983, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Napoli a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca imobilele să fie vacante până la 3 decembrie 1985. M.G. a murit, dar soția și fiica sa a refuzat să șteargă locația. La 27 octombrie 1989, O.D.R. a murit și reclamanții a moștenit apartamentul. La 31 ianuarie 1991, reclamanții au notificat chiriașii care le-au cerut să abandoneze sediul, iar la 4 martie 1991 au notificat chiriașii care le-au informat că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 14 martie 1991. Între 14 martie 1991 și 17 ianuarie 1997, judecătorul a făcut douăsprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamanții nu au avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 11 septembrie 1997, în conformitate cu legea nr. 61/89, reclamanții au solicitat Comitetului prefectoral pentru asistență a poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 20 februarie 1998, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. Reclamanții se plâng, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului lor a constituit o încălcare a dreptului de proprietate. Reclamanții se plâng în continuare, în temeiul articolului 6 din Convenție, cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu au contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu vede nici un motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că modalitățile de a uimi asistența de poliție erau o chestiune administrativă, complet separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 44864/98

by V.L. and Others

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4

October 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

L.

Ferrari

Bravo

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 17 August 1998 and registered on 16

December 1998,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants are three Italian nationals, born respectively in 1966, 1968 and 1976 and living in Naples. They are represented before the Court by Mr

G.

della Pietra, a lawyer practising in Naples.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

O.D.R. was the owner of an apartment in Naples, which she had let to M.G.

On 14 November 1983, she served a notice to quit on the tenant, on expiry of the term on 31 December 1983, but he refused to leave.

O.D.R. summoned the tenant to appear before the Naples Magistrate.

By a decision of 30 November 1983, which was made enforceable on the same day, the Naples Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 3 December 1985.

M.G. died, but his wife and his daughter refused to vacate the premises.

On 27 October 1989, O.D.R. died and the applicants inherited the apartment.

On 31 January 1991, the applicants served notice on the tenants requiring them to vacate the premises.

On 4 March 1991, they served notice on the tenants informing them that the order for possession would be enforced by a bailiff on 14 March 1991.

Between 14 March 1991 and 17 January 1997, the bailiff made twelve

attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 11 September 1997, according to law no. 61/89, the applicants requested the Prefectoral Committee for assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 20 February 1998, the applicants recovered possession of the apartment.

THE LAW

The applicants complain, under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of the right to property. The applicants further complain, under Article 6 of the Convention, about the duration of the eviction proceedings.

The Government argue that the applicants have not exhausted domestic remedies on the grounds that they failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§ 62-63). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicants’ property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President