DE MERODE contre la BELGIQUE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
DE MERODE contre la BELGIQUE (CtEDO, 2001)
SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 34990/97 prezentată de Charles Louis DE MERODE împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se întrunește la 22 mai 2001 într-o cameră compusă din președintele Palm Thomassen al meu, dnii Gaukur Jörundsson Türmen Tulkens dnii Bîrsan Casadevall judecători dl O'Boyle grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 25 noiembrie 1996 și înregistrată la 19 februarie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, Charles Louis de Merode, este un resortisant belgian, născut în 1948 și rezident la Langerwehe-Merode (Germania). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Denys, avocat la Bruxelles. Reclamantul era, împreună cu cei doi frați și sora sa, proprietarul unui patrimoniu moștenit sau primit de la ascendenții lor și, în special, de la o societate imobiliară, societatea anonimă N. Drepturile fiecăruia dintre ei în acest patrimoniu erau de 25%. La o adunare extraordinară ținută la 13 decembrie 1991, frații și sora reclamantului au decis să împartă societatea anonimă în șase societăți anonime distincte. În urma diferitelor încercări de conciliere, reclamantul, care se opunea acestei divizări, a solicitat, prin citatul din 22 și 26 iulie 1993, Tribunalului de Comerț din Bruxelles să pronunțe nulitatea adunării generale din 13 decembrie 1991, în special că, la acea dată, societatea N. nu era încă divizată și, prin urmare, frații și surorile sale nu puteau să se prezinte ca proprietari la 100% din acțiunile societății N. Prin hotărârea din 2 septembrie 1994, Tribunalul l-a decăzut pe reclamant din acțiunea sa. Reclamantul a făcut apel la Curtea de Apel din Bruxelles. La 13 februarie 1996, o cameră neerlandofonică a Curții de Apel din Bruxelles a ordonat redeschiderea dezbaterilor, astfel încât părțile să îi prezinte informații suplimentare cu privire la caracterul indivizibil al acțiunilor societății N. În sprijinul tezei existenței unei indiviziuni, reclamantul a dorit să prezinte în fața Curții de Apel o scrisoare adresată fiecăruia dintre coproprietari la 7 februarie 1991 de către un avocat, dl D.B., care fusese însărcinat de către mama părților să organizeze împărțirea activelor în subdiviziuni. Scrisoarea respectivă conținea în special următorul text: "Veți găsi în anexă scrisoarea pe care mama voastră v-o trimite fiecăruia dintre voi și care face parte integrantă din corespondența mea, în special în ceea ce privește confidențialitatea scrisorii mele." În conformitate cu normele deontologice în vigoare, avocatul reclamantului la momentul respectiv a solicitat Batonierului din Ordinul francez al avocaților din baroul de la Bruxelles autorizarea de a prezenta în instanță scrisoarea dlui D.B. și anexa sa. La 12 ianuarie 1995, Batonierul a refuzat autorizația solicitată, având în vedere confidențialitatea corespondenței adresate clientului său. Reclamantul și-a ales apoi un alt avocat, dl Denys, membru al Ordinului Neerlandofon al avocaților din baroul Bruxelles-ului. La rândul său, dl Denys a prezentat o cerere către Batonierul Ordinului Neerlandofon al avocaților din baroul Bruxelles-ului, pentru a putea produce documentele în cauză. Acesta a explicat în special că avocatul a intervenit în calitate de "comerț compozitor" și nu în calitate de avocat al părților. El a adăugat că scrisoarea anexată la scrisoarea domnului D.B. a fost depusă fără îndoială de părțile adverse într-o procedură germană. Prin scrisoarea din 24 mai 1996, Barajul Ordinului Neerlandofon al Avocaților Baroului din Bruxelles a refuzat să producă scrisorile. Acesta a explicat că a conferit o problemă cu Batonier al Ordinului francez al avocaților baroului de la Bruxelles și cu Batonier al avocaților Curții de Casație, deoarece consiliile părților nu aparțin aceluiași ordin al avocaților și că toți erau de părere că aceste scrisori nu pot fi prezentate în instanță, având în vedere confidențialitatea corespondenței avocaților. Prin urmare, acesta l-a invitat pe avocat să nu prezinte aceste documente și să elimine toate pasajele din concluziile sale care se referă la acestea. Considerând că nu-și mai putea îndeplini misiunea în mod corespunzător, avocatul reclamantului și-a încetat intervenția. În opinia sa, neproducția de piese în litigiu era o încălcare a adevărului, în timp ce art. 444 din Codul judiciar prevede că avocații își exercită liber ministerul pentru apărarea justiției și a adevărului. Prin urmare, reclamantul și-a prezentat personal apărarea în cadrul audierilor ulterioare pe care Curtea de Apel a desfășurat-o în olandeză, în conformitate cu dispozițiile legislației privind utilizarea limbilor în materie judiciară. Prin hotărârea din 19 decembrie 1996, Curtea de Apel l-a decăzut pe reclamant de la cererea sa. În ceea ce privește corespondența în litigiu, Curtea de Apel a decis, la cererea părților adverse, să-l excludă de la dezbateri, ținând cont de caracterul confidențial al corespondenței avocaților cu clienții lor, corolar al principiului general care le garantează secretul profesional. Acest principiu ar fi de ordine publică și ar exista nu numai în interesul avocatului și al clientului său, ci și în cel al exercitării profesiei de avocat. Prin urmare, nici clientul, nici avocatul nu ar putea renunța la acest lucru, cu excepția cazului în care autorul corespondenței i-a dat un caracter oficial sau în care aceasta pune în discuție răspunderea avocatului, ipoteze străine prezentei specii; circumstanța că o scrisoare a făcut obiectul mai multor copii sau a fost utilizată în alte proceduri nu ar schimba acest lucru. La 17 aprilie 1997, reclamantul s-a asigurat că se pronunță împotriva hotărârii Curții de Apel, dar Curtea nu a obținut informații cu privire la rezultatul acestei proceduri. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de decizia din 24 mai 1996 a Batonierului Ordinului Neerlandofon al avocaților baroului din Bruxelles, care ar fi avut ca efect privarea acestuia de un proces echitabil în fața Curții de Apel din Bruxelles. Reclamantul susține că decizia luată la 24 mai 1996 de Batonier al Ordinului Neerlandofon al avocaților baroului din Bruxelles a avut ca efect privarea acestuia de un proces echitabil, cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție. Guvernul se opune mai multor excepții preliminare cererii. Prima se trage din nerespectarea termenului de șase luni de care dispune orice solicitant, în conformitate cu art. 35 alin. (1) din Convenție, pentru a-și prezenta cererea. Potrivit guvernului, acest termen începea să curgă la 24 mai 1996, data la care decizia Batonierului a fost luată și notificată. Or, cererea nu ar fi fost formulată decât la 21 ianuarie 1997, adică la aproape nouă luni după decizia în litigiu. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 47 alineatul (5) din Regulamentul său de procedură, data depunerii unei cereri este cea a primei scrisori prin care reclamantul formulează, chiar și pe scurt, obiecțiunile pe care intenționează să le ridice. Cu toate acestea, în cazul în care se scurge un interval de timp important înainte ca un reclamant să furnizeze informațiile suplimentare necesare pentru examinarea cererii, este necesar să se examineze circumstanțele speciale ale cauzei pentru a decide data care urmează să fie considerată data depunerii cererii (Gaillard c. Franța, dec. 11.7.2000, n 47337/99). În cazul de față, prima scrisoare în care reclamantul a prezentat obiectul cererii sale a fost trimisă la 20 noiembrie 1996, după cum reiese din ștampila poștei din plic. Prin urmare, termenul de șase luni a fost respectat și excepția preliminară bazată pe necunoașterea acesteia trebuie respinsă. Guvernul ridică o altă excepție preliminară bazată pe neobosirea căilor de atac interne, în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție. În opinia sa, reclamantul ar fi trebuit să aștepte rezultatul recursului în casație pe care l-a introdus la 17 aprilie 1997, înainte de a sesiza Curtea. Curtea nu are cunoștință de faptul că Curtea de Casație a pronunțat o hotărâre cu privire la recursul recurentului. Cu toate acestea, Curtea constată că recursul este îndreptat împotriva hotărârii Curții de Apel din Bruxelles din 19 În decembrie 1996, care nu este în cauză în speță, reclamantul care și-a îndreptat cererea împotriva singurei decizii a Batonierului din 24 mai 1996, precizându-se chiar că aceasta constituie decizia internă definitivă în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție, ceea ce îl exonera, în opinia sa, de a aștepta rezultatul recursului său. Cu toate acestea, numai avocatul reclamantului, și nu reclamantul însuși, era destinatarul deciziei atacate a Batonierului, atâta timp cât, astfel cum reiese din memoriul reclamantului, reclamantul nu era împiedicat prin decizia respectivă să producă el însuși, în fața Curții de Apel, corespondența a cărei caracter confidențial era în cauză. Prin urmare, numai avocatul reclamantului ar fi putut pretinde că este victima, în sensul articolului 34 din Convenție, a deciziei Batonierului. Prin urmare, reclamantului îi lipsește calitatea de victimă pentru a se plânge de decizia atacată. Prin urmare, cererea inadmisibilă ar trebui declarată prin aplicarea articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Moduleer Președinte