De Merode împotriva Belgiei

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 34990/97 prezentată de Charles Louis DE MERODE împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se întrunește la 22 mai 2001 într-o cameră compusă din președintele Palm Thomassen al meu, dnii Gaukur Jörundsson Türmen Tulkens dnii Bîrsan Casadevall judecători dl O'Boyle grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 25 noiembrie 1996 și înregistrată la 19 februarie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, Charles Louis de Merode, este un resortisant belgian, născut în 1948 și rezident la Langerwehe-Merode (Germania).

Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Denys, avocat la Bruxelles. Reclamantul era, împreună cu cei doi frați și sora sa, proprietarul unui patrimoniu moștenit sau primit de la ascendenții lor și, în special, de la o societate imobiliară, societatea anonimă N. Drepturile fiecăruia dintre ei în acest patrimoniu erau de 25%. La o adunare extraordinară ținută la 13 decembrie 1991, frații și sora reclamantului au decis să împartă societatea anonimă în șase societăți anonime distincte.

În urma diferitelor încercări de conciliere, reclamantul, care se opunea acestei divizări, a solicitat, prin citatul din 22 și 26 iulie 1993, Tribunalului de Comerț din Bruxelles să pronunțe nulitatea adunării generale din 13 decembrie 1991, în special că, la acea dată, societatea N. nu era încă divizată și, prin urmare, frații și surorile sale nu puteau să se prezinte ca proprietari la 100% din acțiunile societății N. Prin hotărârea din 2 septembrie 1994, Tribunalul l-a decăzut pe reclamant din acțiunea sa. Reclamantul a făcut apel la Curtea de Apel din Bruxelles.

La 13 februarie 1996, o cameră neerlandofonică a Curții de Apel din Bruxelles a ordonat redeschiderea dezbaterilor, astfel încât părțile să îi prezinte informații suplimentare cu privire la caracterul indivizibil al acțiunilor societății N. În sprijinul tezei existenței unei indiviziuni, reclamantul a dorit să prezinte în fața Curții de Apel o scrisoare adresată fiecăruia dintre coproprietari la 7 februarie 1991 de către un avocat, dl D.B., care fusese însărcinat de către mama părților să organizeze împărțirea activelor în subdiviziuni.

Scrisoarea respectivă conținea în special următorul text: "Veți găsi în anexă scrisoarea pe care mama voastră v-o trimite fiecăruia dintre voi și care face parte integrantă din corespondența mea, în special în ceea ce privește confidențialitatea scrisorii mele." În conformitate cu normele deontologice în vigoare, avocatul reclamantului la momentul respectiv a solicitat Batonierului din Ordinul francez al avocaților din baroul de la Bruxelles autorizarea de a prezenta în instanță scrisoarea dlui D.B. și anexa sa. La 12 ianuarie 1995, Batonierul a refuzat autorizația solicitată, având în vedere confidențialitatea corespondenței adresate clientului său. Reclamantul și-a ales apoi un alt avocat, dl Denys, membru al Ordinului Neerlandofon al avocaților din baroul Bruxelles-ului.

La rândul său, dl Denys a prezentat o cerere către Batonierul Ordinului Neerlandofon al avocaților din baroul Bruxelles-ului, pentru a putea produce documentele în cauză. Acesta a explicat în special că avocatul a intervenit în calitate de "comerț compozitor" și nu în calitate de avocat al părților. El a adăugat că scrisoarea anexată la scrisoarea domnului D.B. a fost depusă fără îndoială de părțile adverse într-o procedură germană. Prin scrisoarea din 24 mai 1996, Barajul Ordinului Neerlandofon al Avocaților Baroului din Bruxelles a refuzat să producă scrisorile. Acesta a explicat că a conferit o problemă cu Batonier al Ordinului francez al avocaților baroului de la Bruxelles și cu Batonier al avocaților Curții de Casație, deoarece consiliile părților nu aparțin aceluiași ordin al avocaților și că toți erau de părere că aceste scrisori nu pot fi prezentate în instanță, având în vedere confidențialitatea corespondenței avocaților.

Prin urmare, acesta l-a invitat pe avocat să nu prezinte aceste documente și să elimine toate pasajele din concluziile sale care se referă la acestea. Considerând că nu-și mai putea îndeplini misiunea în mod corespunzător, avocatul reclamantului și-a încetat intervenția. În opinia sa, neproducția de piese în litigiu era o încălcare a adevărului, în timp ce art. 444 din Codul judiciar prevede că avocații își exercită liber ministerul pentru apărarea justiției și a adevărului. Prin urmare, reclamantul și-a prezentat personal apărarea în cadrul audierilor ulterioare pe care Curtea de Apel a desfășurat-o în olandeză, în conformitate cu dispozițiile legislației privind utilizarea limbilor în materie judiciară.

Prin hotărârea din 19 decembrie 1996, Curtea de Apel l-a decăzut pe reclamant de la cererea sa. În ceea ce privește corespondența în litigiu, Curtea de Apel a decis, la cererea părților adverse, să-l excludă de la dezbateri, ținând cont de caracterul confidențial al corespondenței avocaților cu clienții lor, corolar al principiului general care le garantează secretul profesional. Acest principiu ar fi de ordine publică și ar exista nu numai în interesul avocatului și al clientului său, ci și în cel al exercitării profesiei de avocat. Prin urmare, nici clientul, nici avocatul nu ar putea renunța la acest lucru, cu excepția cazului în care autorul corespondenței i-a dat un caracter oficial sau în care aceasta pune în discuție răspunderea avocatului, ipoteze străine prezentei specii; circumstanța că o scrisoare a făcut obiectul mai multor copii sau a fost utilizată în alte proceduri nu ar schimba acest lucru.

La 17 aprilie 1997, reclamantul s-a asigurat că se pronunță împotriva hotărârii Curții de Apel, dar Curtea nu a obținut informații cu privire la rezultatul acestei proceduri. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de decizia din 24 mai 1996 a Batonierului Ordinului Neerlandofon al avocaților baroului din Bruxelles, care ar fi avut ca efect privarea acestuia de un proces echitabil în fața Curții de Apel din Bruxelles. Reclamantul susține că decizia luată la 24 mai 1996 de Batonier al Ordinului Neerlandofon al avocaților baroului din Bruxelles a avut ca efect privarea acestuia de un proces echitabil, cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție. Guvernul se opune mai multor excepții preliminare cererii.

Prima se trage din nerespectarea termenului de șase luni de care dispune orice solicitant, în conformitate cu art. 35 alin. (1) din Convenție, pentru a-și prezenta cererea. Potrivit guvernului, acest termen începea să curgă la 24 mai 1996, data la care decizia Batonierului a fost luată și notificată. Or, cererea nu ar fi fost formulată decât la 21 ianuarie 1997, adică la aproape nouă luni după decizia în litigiu. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 47 alineatul (5) din Regulamentul său de procedură, data depunerii unei cereri este cea a primei scrisori prin care reclamantul formulează, chiar și pe scurt, obiecțiunile pe care intenționează să le ridice.

Cu toate acestea, în cazul în care se scurge un interval de timp important înainte ca un reclamant să furnizeze informațiile suplimentare necesare pentru examinarea cererii, este necesar să se examineze circumstanțele speciale ale cauzei pentru a decide data care urmează să fie considerată data depunerii cererii (Gaillard c. Franța, dec. 11.7.2000, n 47337/99). În cazul de față, prima scrisoare în care reclamantul a prezentat obiectul cererii sale a fost trimisă la 20 noiembrie 1996, după cum reiese din ștampila poștei din plic. Prin urmare, termenul de șase luni a fost respectat și excepția preliminară bazată pe necunoașterea acesteia trebuie respinsă. Guvernul ridică o altă excepție preliminară bazată pe neobosirea căilor de atac interne, în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție.

În opinia sa, reclamantul ar fi trebuit să aștepte rezultatul recursului în casație pe care l-a introdus la 17 aprilie 1997, înainte de a sesiza Curtea. Curtea nu are cunoștință de faptul că Curtea de Casație a pronunțat o hotărâre cu privire la recursul recurentului. Cu toate acestea, Curtea constată că recursul este îndreptat împotriva hotărârii Curții de Apel din Bruxelles din 19 În decembrie 1996, care nu este în cauză în speță, reclamantul care și-a îndreptat cererea împotriva singurei decizii a Batonierului din 24 mai 1996, precizându-se chiar că aceasta constituie decizia internă definitivă în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție, ceea ce îl exonera, în opinia sa, de a aștepta rezultatul recursului său.

Cu toate acestea, numai avocatul reclamantului, și nu reclamantul însuși, era destinatarul deciziei atacate a Batonierului, atâta timp cât, astfel cum reiese din memoriul reclamantului, reclamantul nu era împiedicat prin decizia respectivă să producă el însuși, în fața Curții de Apel, corespondența a cărei caracter confidențial era în cauză. Prin urmare, numai avocatul reclamantului ar fi putut pretinde că este victima, în sensul articolului 34 din Convenție, a deciziei Batonierului. Prin urmare, reclamantului îi lipsește calitatea de victimă pentru a se plânge de decizia atacată. Prin urmare, cererea inadmisibilă ar trebui declarată prin aplicarea articolului 35 alineatul (3) din Convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Moduleer Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 34990/97 présentée par Charles Louis DE MERODE contre la Belgique La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 22 mai 2001 en une chambre composée de M mes E. Palm , présidente , W. Thomassen , MM. Gaukur Jörundsson , R. Türmen , M me F. Tulkens MM. C. Bîrsan , J. Casadevall , juges , et de M. M. O'Boyle , greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l'Homme le 25 novembre 1996 et enregistrée le 19 février 1997, Vu l'article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Charles Louis de Merode, est un ressortissant belge, né en 1948 et résidant à Langerwehe-Merode (Allemagne).

Il est représenté devant la Cour par M e Denys, avocat à Bruxelles. A. Les circonstances de l'espèce Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le requérant était, avec ses deux frères et sa soeur, propriétaire d'un patrimoine hérité ou reçu de leurs ascendants et notamment d'une société immobilière, la société anonyme N. Les droits de chacun d'eux dans ce patrimoine étaient de 25 %. Lors d'une assemblée extraordinaire tenue le 13 décembre 1991, les frères et la soeur du requérant décidèrent de diviser la société anonyme en six sociétés anonymes distinctes.

Après diverses tentatives de conciliation, le requérant, qui était opposé à cette scission, demanda, par citation des 22 et 26 juillet 1993, au tribunal de commerce de Bruxelles de prononcer la nullité de l'assemblée générale du 13 décembre 1991. Il faisait notamment valoir qu'à cette date, la société N. n'était pas encore divisée et que, dès lors, ses frères et soeur ne pouvaient se présenter comme propriétaires à 100 % des actions de la société N. Par jugement du 2 septembre 1994, le tribunal débouta le requérant de son action. Le requérant fit appel devant la cour d'appel de Bruxelles.

Le 13 février 1996, une chambre néerlandophone de la cour d'appel de Bruxelles ordonna la réouverture des débats afin que les parties lui soumissent un complément d'informations sur le caractère indivis des actions de la société N. A l'appui de la thèse de l'existence d'une indivision, le requérant voulut produire devant la cour d'appel une lettre adressée à chacun des copropriétaires le 7 février 1991 par un avocat, Me D.B., lequel avait été chargé par la mère des parties d'organiser le partage des avoirs en indivision.

La lettre en question contenait notamment le passage suivant : "Vous trouverez en annexe la lettre que votre mère adresse à chacun d'entre vous et qui fait partie intégrante de mon courrier notamment en ce qui concerne la confidentialité de mon courrier." Conformément aux règles déontologiques en vigueur, l'avocat du requérant à l'époque demanda au Bâtonnier de l'Ordre français des avocats du barreau de Bruxelles l'autorisation de produire en justice la lettre de Me D.B. et son annexe. Le 12 janvier 1995, le Bâtonnier refusa l'autorisation demandée, eu égard à la confidentialité de la correspondance adressée par son avocat à son client. Le requérant se choisit alors un autre avocat, Me Denys, membre des l'Ordre néerlandophone des avocats du barreau de Bruxelles.

Me Denys présenta à son tour une requête au Bâtonnier de l'Ordre néerlandophone des avocats du barreau de Bruxelles, afin de pouvoir produire les pièces concernées. Il expliqua notamment que l'avocat était intervenu en qualité "d'aimable compositeur" et non en qualité d'avocat des parties. Il ajouta que la lettre annexée au courrier de Me D.B. avait été produite sans contestation de la part des parties adverses dans une procédure allemande. Par lettre du 24 mai 1996, le Bâtonnier de l'Ordre néerlandophone des avocats du barreau de Bruxelles refusa la production des lettres.

Il expliqua avoir conféré du problème avec le Bâtonnier de l'Ordre français des avocats du barreau de Bruxelles et le Bâtonnier des avocats à la Cour de cassation, en raison de ce que les conseils des parties n'appartenaient pas au même Ordre des avocats, et qu'ils étaient tous d'avis que ces lettres ne sauraient être produites en justice, eu égard à la confidentialité de la correspondance des avocats. Il invita donc l'avocat à ne pas produire ces documents et à supprimer tous les passages de ses conclusions s'y référant. Estimant ne plus pouvoir remplir correctement sa mission, l'avocat du requérant cessa son intervention. Selon lui, la non-production des pièces litigieuses était une atteinte à la vérité, alors que l'article 444 du Code judiciaire stipule que les avocats exercent librement leur ministère pour la défense de la justice et de la vérité.

En conséquence, le requérant présenta personnellement sa défense lors des audiences ultérieures que la cour d'appel tint en néerlandais, conformément aux dispositions des lois sur l'emploi des langues en matière judiciaire. N'étant pas lié par la décision du Bâtonnier du 24 mai 1996, il produisit la correspondance litigieuse. Par arrêt du 19 décembre 1996, la cour d'appel débouta le requérant de sa demande. S'agissant de la correspondance litigieuse, la cour d'appel décida, à la demande des parties adverses, de l'écarter des débats, eu égard au caractère confidentiel de la correspondance des avocats avec leurs clients, corollaire du principe général garantissant leur secret professionnel. Ce principe serait d'ordre public et existerait non seulement dans l'intérêt de l'avocat et de son client, mais aussi dans celui de l'exercice de la profession d'avocat.

En conséquence, ni le client ni l'avocat ne pourraient y renoncer, sauf lorsque l'auteur de la correspondance lui a donné un caractère officiel ou lorsque celle-ci met en cause la responsabilité de l'avocat, hypothèses étrangères à la présente espèce. La circonstance qu'une lettre ait fait l'objet de multiples copies ou ait été utilisée dans d'autres procédures n'y changerait rien. Le 17 avril 1997, le requérant se pourvut en cassation contre l'arrêt de la cour d'appel, mais la Cour n'a pas obtenu de renseignements sur l'issue de cette procédure. GRIEF Invoquant l'article 6 de la Convention, le requérant se plaint de la décision du 24 mai 1996 du Bâtonnier de l'Ordre néerlandophone des avocats du barreau de Bruxelles, laquelle aurait eu pour effet de le priver d'un procès équitable devant la cour d'appel de Bruxelles.

EN DROIT Le requérant allègue que la décision prise le 24 mai 1996 par le Bâtonnier de l'Ordre néerlandophone des avocats du barreau de Bruxelles au eu pour effet de le priver d'un procès équitable, au mépris de l'article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement oppose plusieurs exceptions préliminaires à la requête. La première est tirée du non-respect du délai de six mois dont dispose tout requérant, aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, pour présenter sa requête. D'après le Gouvernement, ce délai commençait à courir le 24 mai 1996, date à laquelle la décision du Bâtonnier a été prise et notifiée. Or la requête n'aurait été introduite que le 21 janvier 1997, soit près de neuf mois après la décision litigieuse.

La Cour rappelle que conformément à l'article 47 § 5 de son règlement, la date d'introduction d'une requête est celle de la première lettre par laquelle le requérant formule, ne serait-ce que sommairement, les griefs qu'il entend soulever. Toutefois, lorsqu'un intervalle de temps important s'écoule avant qu'un requérant ne donne les informations complémentaires nécessaires à l'examen de la requête, il y a lieu d'examiner les circonstances particulières de l'affaire pour décider de la date à considérer comme date d'introduction de la requête ( Gaillard c. France , déc. 11.7.2000, n o 47337/99). En l'espèce, la première lettre dans laquelle le requérant a exposé l'objet de sa requête a été expédiée le 20 novembre 1996, comme l'atteste le cachet de la poste figurant sur l'enveloppe.

En conséquence, le délai de six mois a été respecté et l'exception préliminaire fondée sur sa méconnaissance doit être rejetée. Le Gouvernement soulève une autre exception préliminaire tirée du non-épuisement des voies de recours internes, au sens de l'article 35 § 1 de la Convention. Selon lui, le requérant eût dû attendre l'issue du pourvoi en cassation qu'il a intenté le 17 avril 1997, avant de saisir la Cour. La Cour n'a pas connaissance de ce qu'un arrêt ait été rendu par la Cour de cassation sur le pourvoi du requérant. Elle note toutefois que ledit pourvoi est dirigé contre l'arrêt de la cour d'appel de Bruxelles du 19 décembre 1996, lequel arrêt n'est pas en cause en l'espèce, le requérant ayant dirigé sa requête contre la seule décision du Bâtonnier du 24 mai 1996, précisant même que celle-ci constituait la décision interne définitive au sens de l'article 35 § 1 de la Convention, ce qui le dispensait, d'après lui, d'attendre l'issue de son pourvoi.

Or seul l'avocat du requérant, et non le requérant lui-même, était le destinataire de la décision attaquée du Bâtonnier, tant et si bien que, comme le relève le requérant dans son mémoire, le requérant n'était pas empêché par ladite décision de produire lui-même, devant la cour d'appel, la correspondance dont le caractère confidentiel était en cause. Dès lors, seul l'avocat du requérant eût pu se prétendre victime, au sens de l'article 34 de la Convention, de la décision du Bâtonnier. Il s'ensuit qu'il manque au requérant la qualité de victime pour se plaindre de la décision attaquée. Par conséquent, il y a lieu de déclarer la requête irrecevable, par application de l'article 35 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête irrecevable. Michael O'Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente