SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 37511/97 prezentată de Anna Maria DI MATTEO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 22 mai 2001 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Bonello Strážnická domnii Lorenzen Fischbach Tsatsa-Nikolovska, Leviți judecători M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la data de 3 mai 1997 și înregistrată la data de 26 august 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT reclamanta este un resortisant italian, născut în 1951 și rezident în Salerno. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează Mama reclamantei deținea un apartament în Salerno, pe care o închiriase domnului G.M. Printr-un act notificat la 20 ianuarie 1984, recurenta a comunicat locatarului avizul de concediu și laatsu să se prezinte în fața instanței judecătorești din Salerno. Printr-o ordonanță provizorie din 28 martie 1984, acesta din urmă a confirmat concediul de închiriere, a decis că locul trebuie eliberat cel târziu la 31 martie 1984 Decembrie 1985 și-a dat demisia în favoarea tribunalului civil din Salerno pentru examinarea cazului pe fond. Printr-un act de citație notificat la 10 mai 1984, mama recurentei l-a numit pe chiriaș în fața Tribunalului din Salerno. Chiriașul fiind decedat între timp, ea notaia actul de citație la moștenitorii acestuia, care ocupau și apartamentul. La 15 iunie 1987, ca urmare a decesului mamei sale, recurenta s-a constituit în procedură. La 8 martie 1990, reclamanta a insemnat mostenitorilor chiriasului comanda de a elibera apartamentul. La 23 martie 1990, aceasta le-a inteles ca expulzarea va fi executata la 24 aprilie 1990 prin executor al justitiei. La 24 aprilie 1990, executorul justiției a făcut obiectul unei tentative de expulzare, care a eșuat, legile privind eșuarea executării hotărârilor judecătorești nu au permis recurentei să beneficieze de concursul de forță publică. Recurenta a decis să suspende executarea. Prin hotărârea din 23 martie 1993, depusă la grefa din 30 noiembrie 1993, Tribunalul din Salerno a stabilit că încetarea contractului de închiriere trebuia să fie stabilită la 31 august 1987. El a decis că locul trebuia să fie eliberat cel târziu la 30 iunie 1993. La 29 decembrie 1993, reclamanta a însemnat ocupanților apartamentului judecata Tribunalului din Napoli. La 16 octombrie 1996, Comisia le-a comunicat că expulzarea va fi executată la 13 noiembrie 1996 printr-un executor al justiției. În ziua următoare, executorul justiției s-a confruntat cu un alt eșec, din lipsă de asistență din partea forței publice. Conform celor mai recente informații furnizate de reclamantă la 23 În noiembrie 1999, apartamentul era încă ocupat de moștenitorii locatarului originar și nu i s-a acordat încă asistență publică. Moștenitorii locatarului, prin Legea nr. 431/98, au obținut suspendarea ordonanței de încuviințare până la 30 noiembrie 2000. La 6 februarie 2001, recurenta le-a comunicat că expulzarea va fi executată la 26 februarie 2001 prin intermediul unui executor al justiției. În ziua următoare, executorul justiției a făcut obiectul unei tentative de expulzare, care a eșuat și care a fost amânată la 23 aprilie 2001 La 21 martie 2001, reclamanta nu și-a recuperat încă apartamentul. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanta se plânge de posibilitatea de a-și recupera apartamentul. De asemenea, reclamanta se plânge în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenția privind durata procedurii de expulzare și dreptul de acces la o instanță. În temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, recurenta se plânge că posibilitatea de a-și recupera apartamentul constituie o încălcare a dreptului său de proprietate. De asemenea, reclamanta se plânge, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata procedurii de expulzare și de dreptul de acces la o instanță. Guvernul susține că e-mailul de asistență publică este o etapă administrativă care se află în afara procesului judiciar: art. 6 nu ar fi aplicabil, prin urmare, procedurii în litigiu. Curtea reamintește că a stabilit deja problema aplicabilității articolului 6 din Convenție la procedura de expulzare a chiriașilor (hotărâre Imobiliar Saffi c. Italia, [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, § 62-63, CEDH-V. Excepția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. Pe fond, guvernul susține că măsurile în cauză țin de un control al utilizării proprietății în scopul legitim de a evita tensiunile sociale și tulburările ordinii publice în cazul în care ar trebui efectuate simultan un număr considerabil de expulzări. Potrivit guvernului, ingerința în dreptul de proprietate al recurentei nu pare disproporționată. În ceea ce privește durata procedurilor de expulzare, guvernul susține că termenul pentru acordarea de asistență publică este justificat de protecția interesului public. În orice caz, guvernul subliniază că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, prefectul nu este mai competent să stabilească ordinea de prioritate în executarea expulzărilor. Datele de execuție trebuie stabilite acum de instanța judecătorească din statul membru în cauză. Recurenta subliniază că întârzierea în executarea procedurii de expulzare emisă de instanța judecătorească din Salerne constituie o încălcare a dreptului său de acces la o instanță de judecată. Curtea consideră că cererea ridică întrebări complexe de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, această parte a cererii nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n° 37511/97
présentée par Anna Maria DI MATTEO
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 22 mai 2001 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
G.
Bonello
,
M
me
V.
Strážnická
,
MM.
P.
Lorenzen
,
M.
Fischbach
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
M.
E.
Levits
,
juges
,
et
de
Fribergh
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 3 mai 1997 et enregistrée le 26 août 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante italienne, née en 1951 et résidant à Salerne.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit
:
La mère de la requérante était propriétaire d’un appartement à Salerne, qu’elle avait loué à M. G.M.
Par un acte signifié le 20 janvier 1984, la requérante communiqua au locataire l’avis de congé et l’assigna à comparaître devant le juge d’instance de Salerne.
Par une ordonnance provisoire du 28 mars 1984, ce dernier confirma le congé du bail, décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 31
décembre 1985 et se dessaisit en faveur du tribunal civil de Salerne pour l’examen de l’affaire sur le fond.
Par un acte de citation notifié le 10 mai 1984, la mère de la requérante assigna le locataire devant le tribunal de Salerne. Le locataire étant entre-temps décédé, elle notifia l’acte de citation aux héritiers de celui-ci, qui occupaient également l’appartement. Le 15 juin 1987, suite au décès de sa mère, la requérante se constitua dans la procédure.
Le 8 mars 1990, la requérante signifia aux héritiers du locataire le commandement de libérer l’appartement. Le 23 mars 1990, elle leur signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 24 avril 1990 par voie d’huissier de justice.
Le 24 avril 1990, l’huissier de justice procéda à une tentative d’expulsion, qui se solda par un échec, les lois sur l’échelonnement de l’exécution des décisions d’expulsion ne permettant pas à la requérante de bénéficier du concours de la force publique. La requérante décida de suspendre l’exécution.
Par un jugement du 23 mars 1993, déposé au greffe le 30 novembre 1993, le tribunal de Salerne établit que l’échéance du bail devait être fixée au 31 août 1987. Il décida que les lieux devaient être libérés au plus tard le 30 juin 1993.
Le 29 décembre 1993, la requérante signifia aux occupants de l’appartement le jugement du tribunal de Naples.
Le 16 octobre 1996, elle leur signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 13
novembre 1996 par voie d’huissier de justice.
Le jour venu, l’huissier de justice se heurta à un autre échec, faute d’assistance de la force publique.
Selon les dernières informations fournies par la requérante le 23
novembre 1999, l’appartement était toujours occupé par les héritiers du locataire originaire et l’assistance de la force publique ne lui avait toujours pas été accordée.
Les héritiers du locataire, grâce à la loi n°
431/98, ont obtenu une suspension de l’ordonnance d’expulsion jusqu’au 30 novembre 2000.
Le 6 février 2001, la requérante leur signifia l’avis que l’expulsion serait exécutée le 26 février 2001 par voie d’huissier de justice.
Le jour venu, l’huissier de justice procéda à une tentative d’expulsion, qui se solda par un échec et qui a été reportée au 23 avril 2001.
En date du 21 mars 2001, la requérante n’avait toujours pas récupéré son appartement.
1.
Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, la requérante se plaint de l’impossibilité de récupérer son appartement.
2.
La requérante se plaint également au titre de l’article 6 § 1 de la Convention de la durée de la procédure d’expulsion et de son droit d’accès à un tribunal.
La requérante se plaint, au titre de l’article 1 du Protocole n° 1 à la Convention, que l’impossibilité de récupérer son appartement constitue une atteinte à son droit de propriété.
La requérante se plaint également, au titre de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée de la procédure d’expulsion et du droit d’accès à un tribunal.
Le Gouvernement soutient que l’échelonnement de l’assistance de la force publique constitue une phase administrative qui se situe en dehors du processus judiciaire
: l’article 6 ne serait dès lors pas applicable à la procédure litigieuse.
La Cour rappelle qu’elle a déjà tranché la question de l’applicabilité de l’article 6 de la Convention à la procédure d’expulsion de locataires (arrêt
Immobiliare Saffi c. Italie
, [GC], n° 22774/93, 28.7.99, §§ 62-63, CEDH-V). L’exception du Gouvernement doit, par conséquent, être rejetée.
Sur le fond, le Gouvernement maintient que les mesures en question relèvent d’un contrôle de l’usage de la propriété dans le but légitime d’éviter des tensions sociales et des troubles de l’ordre public au cas où un nombre considérable d’expulsions devraient être exécutées simultanément. Selon le Gouvernement, l’ingérence dans le droit à la propriété de la requérante ne semble pas disproportionné.
En ce qui concerne la durée des procédures d’expulsion, le Gouvernement maintient que le délai pour l’octroi de l’assistance de la force publique est justifié par la protection de l’intérêt public. En tout état de cause, le Gouvernement souligne que, suite à l’entrée en vigueur de la loi n°
431 du 9 décembre 1998, le Préfet n’est plus compétent pour déterminer l’ordre de priorité dans l’exécution des expulsions. Les dates d’exécutions doivent désormais être fixées par le tribunal d’instance.
La requérante souligne que le retard dans l’exécution de la procédure d’expulsion émise par le juge d’instance de Salerne constitue une atteinte à son droit d’accès à un tribunal.
La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, cette partie de la requête ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 §
3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président