a cererii nr. 53892/00
prezentate de LILLY FRANCE S.A.
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), șezând la 29 mai 2001 într-o cameră compusă din
D-nii.
L.
Loucaides
,
președinte
,
J.-P.
Costa
,
P.
Kūris
,
D-na
F.
Tulkens
,
D-l
K.
Jungwiert
,
D-na
H.S.
Greve
,
D-l
M.
Ugrekhelidze
,
judecători
,
și
din
D-na
S.
Dollé
,
grefier de secțiune
,
Având în vedere cererea mai sus-menționate introdusă la 10 decembrie 1999 și înregistrată la 13 ianuarie 2000,
După deliberări, pronunță următoarea decizie
:
Reclamanta este o societate comercială franceză cu sediul social la Saint-Cloud. Ea este o filială a grupului Lilly implantat în Statele Unite. Președintele consilului de administrație al societății i-a dat procură D-nei D. Foussard, avocat în fața Consilului de Stat și a Curții de Casație, pentru a reprezenta societatea în fața prezentei Curți.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamanta comercializează numeroase medicamente inclusiv Dobutrex și Vancocine, din urmă fiind fabricată din molecula antibiotică numită Vancomicină. Începând din anul 1988, odată cu apariția pe piață a concurenților la Vancomicină, brevetul protejând acest produs fiind căzut în domeniul public, reclamanta a instituit un mecanism de reduceri asupra prețului Dobutrex legate de achiziționarea simultană a Vancomiciană. Hotărârea generală a concurenței, consumului și combaterii fraudelor (în continuare 'DGCCRF') a reproșat reclamantei că a abuzat de poziția dominantă pe care o deține pe piața Dobutrex pentru a-și păstra cotele de piață la Vancocine.
Printr-o scrisoare înregistrată la 12 august 1992, ministrul Economiei și Finanțelor sesizează Consiliul concurenței cu privire la practicile anticoncurențiale puse în aplicare de reclamantă pe piața specialităților farmaceutice mai sus-menționate și destinate spitalelor.
Prin decizie din 5 martie 1996, consiliul concurenței a constatat caracterul anticoncurențial al practicii cuplării achizițiilor de Dobutrex și Vancomicină cu reducere practicată de reclamantă, i-a impus o sancțiune pecuniară de 30 de milioane de franci și a ordonat publicarea deciziei pe cheltuiala reclamantei.
Reclamanta a făcut apel la curtea de apel din Paris. În susținerea apelului ei, ea a invocat în special violarea drepturilor apărării motiv că raportul raportorului și decizia consilului concurenței se bazau exclusiv pe ancheta agenților DGCCRF. Ea se plângea de asemenea că nici reprezentantul societății, nici colaboratorii săi nu au fost ascultați de raportorul sau consilul concurenței în încălcarea principiului egalității armelor.
Prin hotărâre din 6 mai 1997, curtea de apel din Paris a respins apelul în ceea ce privește sancțiunea pecuniară pronunțată împotriva reclamantei, dar a anulat dispozițiile deciziei atacate care ordonase o măsură de publicare.
La 22 mai 1997, reclamanta a depus un recurs în casație prin intermediul unui avocat la Curtea de Casație.
Ea a depus, în termenul de cinci luni care i-a fost acordat, o procedură amplificatoare care expunea patru motive de casație.
Ea a invocat în special că fusese în imposibilitate, în fața consilului concurenței, după notificarea motivelor și în cursul anchetei, să facă audiere de martori (colaboratori, medici prescriptori ai medicamentelor) precum și reprezentantul ei legal, și că curtea de apel s-a abținut de la a răspunde la acest motiv. Ea a invocat violarea articolului 6 § 1 din Convenție.
La 30 aprilie 1999, reclamanta a depus un document intitulat „
duplă și observații suplimentare
". Ea amintea motivele de casație precitate și dezvolta un nou motiv derivat din violarea principiilor echității și imparțialității în cadrul consilului concurenței din cauza rolului jucat la instructaj de raportorul consilului concurenței care apoi a participat la deliberări. Ea se referea la o hotărâre de plen al Curții de Casație din 5 februarie 1999 pronunțată cu privire la o altă autoritate administrativă independentă, comisia operațiunilor de bursă.
Prin hotărâre din 15 iunie 1999, după ședință din 4 mai 1999, camera comercială a Curții de Casație a respins recursul în ceea ce privește patru motive invocate în procedura amplificatoare, care nu erau fondate în nici una din ramurile lor. Ea nu a menționat, nici nu a examinat motivul nou dezvoltat în observațiile suplimentare din 30 aprilie 1999.
Cu privire la motivul derivat din violarea articolului 6 din Convenție din cauza refuzului de a asculta reprezentanții legali ai reclamantei deoarece fuseseră deja ascultați de investigatorii DGCCRF înainte de notificarea motivelor, cu privire la violarea drepturilor apărării din cauza refuzului de a asculta martorii în cursul instructajului în fața consilului concurenței și cu privire la violarea contradictoriului, echității și egalității armelor din cauza refuzului de a asculta martorii de raportorul după notificarea motivelor, în cursul instructajului în fața consilului concurenței, Curtea de Casație a răspuns după cum urmează
:
„
(...) considerând, în primul rând, că hotărârea relevă că persoanele responsabile ale societății Lilly au fost audiate de investigatorii DGCCRF și că această societate, după ce a primit notificarea motivelor, a putut consulta dosarul și a-și exprima argumentele prin memorii, raportorul analizând 'în mod precis și sistematic întreaga gamă de argumente și documente produse de ea'
; că hotărârea relevă de asemenea că raportorul, care dispune de putere de apreciere cu privire la desfășurarea investigațiilor sale, a putut estima că nu era nevoie să asculte reprezentanții societății
; considerând că aceasta a primit notificarea în timp util a raportului și a fost în măsură să prezinte observațiile sale, fără a cădea sub învinuirile (...) că curtea de apel a estimat că instructajul dosarului a fost condus în mod contradictoric
;
considerând, în al doilea rând, că audirea martorilori este o facultate lăsată aprecierii raportorului sau Consilului concurenței, ținând seama de conținutul dosarului
; că curtea de apel, care a răspuns concluziilor pretins omise și care nu a încălcat principiul contradictorului, nu cade sub învinuirile ultimelor două ramuri ale motivului (...)
".
B.
Dreptul și practica interne relevante
Noul cod de procedură civilă („
NCPC
")
art. 978
„
Sub pedeapsa decăderii, reclamantul în casație trebuie, cel mai târziu în termenul de cinci luni de la depunerea recursului, să remită la secretariatul-cancelarie al Curții de Casație și să notifice pârâtului o procedură care conține motivele de drept invocate împotriva deciziei atacate. (...)
"
art. 1012
„
Președintele formației căreia i-a fost distribuită cauza desemnează un judecător sau un judecător referendar din această formare în calitate de raportorul.
Poate fixa imediat data ședinței.
"
art. 1013
„
Formația restrânsă a camerei căreia i-a fost distribuită cauza hotărăște după un raport oral.
"
Jurisprudență constantă a Curții de Casație
Este inadmisibil motivul prezentat într-o procedură suplimentară depusă mai mult de cinci luni după declarația recursului (Civ. 3-a, 20 mai 1985, Bull. civ. III, nr. 82 , Civ. 1-a, 1 oct.1985, Bull. civ. I, nr. 242).
1.
În procedura în fața camerei comerciale a Curții de Casație, reclamanta se plânge de transmiterea notei consilierului raportorului la avocatul general, în timp ce această notă nu i-a fost comunicată. Ea invocă dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6. Ea amintește că Curtea Europeană a judecat că acest mod de a proceda este contrar egalității armelor și echității în materie penală în fața camerei penale a Curții de Casație (hotărâre Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța din 31 martie 1998,
Colecția hotărârilor și deciziilor
1998-II, fasc. 68). Ea estimează că procedura în fața consilului concurenței este de asemenea de natură „
penală
" în sensul articolului 6 § 1 din Convenție pe baza atât a sancțiunilor cu scop coercitiv și disuasiv cât și a sumelor amenzilor impuse (ea se referă la hotărârea Societatea Stenuit c. Franța din 7 februarie 1992, seria A nr. 232).
2.
Reclamanta se plânge că Curtea de Casație a refuzat să examineze motivul de casație derivat din faptul că raportorul, încărcat cu instructajul dosarului, avea să șadă apoi în formația de judecată a consilului concurenței, motiv ridicat în observații suplimentare produse la 30 aprilie 1999. Ea explică că acest motiv nu putea fi dezvoltat în termenul depunerii procedurii amplificatoare prevăzut la art. 978 din NCPC
: în fapt, numai într-o hotărâre din 5 februarie 1999 (ulterioară expirării termenului precitat) plenul Curții de Casație a decis această problemă cu privire la o procedură foarte asemănătoare în fața comisiei operațiunilor de bursă și a judecat că acest mod de a proceda este contrar principiului imparțialității. De plus, într-o hotărâre din 5 octombrie 1999, camera comercială a Curții de Casație a decis că raportorul nu putea șade în cadrul consilului concurenței din moment ce efectuase investigații fără a încălca principiul imparțialității. Neexaminând acest motiv și nerelevandu-l din oficiu, reclamanta estimează că Curtea de Casație a încălcat dreptul la un proces echitabil, la un recurs efectiv și dreptul la o decizie motivată garantate de art. 6.
3.
Ea se plânge că raportorul a șezut în cadrul consilului concurenței, în formația de judecată a acestuia, în timp ce efectuase anterior acte de instructaj în scopul de a caracteriza elementele constitutive ale urmăririi la originea judecății. Ea susține violarea dreptului la un tribunal imparțial (sub aspectul său obiectiv) și la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Plenul Curții de Casație a recunoscut această încălcare în hotărârea sa din 5 octombrie 1999.
4.
Reclamanta se plânge că nu a putut în nici un moment în cursul procedurii, în pofida cererilor sale de audiere, să facă audiere de martorii săi (medici, colaboratori...) în încălcarea articolului 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție. Ea se plânge că curtea de apel nu a motivat în mod legal respingerea cererii sale de audiere în sensul articolului 6.
5.
Reclamanta se plânge că nu a putut în nici un moment în fața consilului concurenței apoi judecători, să facă audiere de reprezentantul ei legal, persoană fizică reprezentând societatea, persoană morală. Cererea sa în acest sens în fața consilului concurenței a fost respingă, fapt confirmat de curtea de apel apoi de Curtea de Casație. Ea invocă art. 6 (hotărârile Colozza c. Italie din 12.2.1985, seria A nr. 89 și F.C.B c. Italie din 28.8.1991, seria A nr. 208-B).
1.
În procedura în fața camerei comerciale a Curții de Casație, reclamanta se plânge de transmiterea notei consilierului raportorului la avocatul general, în timp ce această notă nu i-a fost comunicată. Ea invocă dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 redactat după cum urmează
:
„
Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de un tribunal (...) care va decide (...) asupra fondului oricărei învinuiri în materie penală dirigată împotriva sa.
"
Ținând seama de dosarul în cazul, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei învinuiri și consideră necesar să aducă această parte a cererii la cunoștința Guvernului pârât prin aplicarea articolului 54 § 3 b) din regulamentul ei.
2.
Reclamanta se plânge că Curtea de Casație a refuzat să examineze motivul de casație derivat din faptul că raportorul, încărcat cu instructajul dosarului, avea să șadă apoi în formația de judecată a consilului concurenței, motiv ridicat în observații suplimentare produse la 30 aprilie 1999. Neexaminând acest motiv și nerelevandu-l din oficiu, reclamanta estimează că Curtea de Casație a încălcat dreptul la un proces echitabil, la un recurs efectiv și dreptul la o decizie motivată garantate de art. 6.
Curtea nu se va pronunța asupra problema aplicabilității articolului 6 la prezenta procedură, din moment ce învinuirile pot fi respinse din alt motiv.
În primul rând, Curtea amintește că art. 6 din Convenție nu se opune unei reglementări a accesului justiției la o instanță de recurs, cu condiția ca această reglementare să aibă ca scop asigurarea unei bune administrări a justiției și ca dreptul de acces să nu fie prejudiciat în substanța sa (a se vedea, de exemplu, hotărâre Levages Prestations Services c. Franța din 23 octombrie 1996,
Colecția
1996, §§ 40 și urm.).
În cauza de față, Curtea constată că reclamanta dispunea de un termen de cinci luni de la depunerea recursului pentru a prezenta motive noi de casație (art. 978 din NCPC). Or, o reglementare privind termenele de respectat pentru a forma un recurs urmărește cu siguranță o bună administrare a justiției (cererea nr.10857/84, decizia din 15
iulie 1986, Decizii și Rapoarte (DR) 48, p. 106 ; cererea nr.11122/84, decizie din 2 decembrie 1985, D.R. 45, p. 246). În cauza de față, Curtea estimează că regulile privind termenul recursului sunt suficient de clare și previzibile și prezintă o claritate și coerență suficientă (
a contrario
, hotărâre de Geouffre de la Pradelle c. Franța din 16 decembrie 1992, seria A nr. 253-B și hotărâre Bellet c. Franța din 4 decembrie 1995, seria A nr. 333-B). În sfârșit, Curtea de Casație nu a prejudiciat substanța însăși a dreptului de acces la un tribunal al reclamantei care a putut prezenta patru motive de casație în termenele necesare, motive care au fost examinate de Curte. art. 6 nu obliga jurisdicția națională să ridice din oficiu motive prezentate în afara termenului.
În al treilea rând, Curtea subliniază că, dacă art. 6 § 1 obligă tribunalele să motive deciziile lor, această obligație nu poate fi înțeleasă ca impunând o răspuns detaliat la fiecare argument. În special, întinderea acestui devoir poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie analizată la lumina circumstanțelor fiecărei cauze (a se vedea în special, hotărâre
Garcia Ruiz c. Spania
[Marea Cameră], nr. 30544/96, CEDO 1999-I, 21.1.99, § 26).
Curtea constată că rezultă din textele aplicabile și dintr-o jurisprudență constantă (a se vedea partea B. precitată) că, în fața Curții de Casație, reclamantul în recurs nu mai este admis să invoce motive noi după expirarea unui termen de cinci luni de la depunerea recursului. Or, în cauza de față, reclamanta s-a pus în recurs în casație la 22 mai 1997 și a depus procedura amplificatoare în termenul necesar de cinci luni precitat. Depusă la 30 aprilie 1999, procedura sa în „
duplă și observații suplimentare
" era deci în mod evident tardivă și inadmisibilă, oricum ar fi fost motivele dezvoltate în ea (a se vedea, precedentul pertinent,
S.G. c
.
Franța
(decizie), nr. 40669/98, 11.07.2000).
Motivele pentru care această procedură nu a fost luată în considerare de Curtea de Casație sunt deci evidente și cu atât mai puțin ar putea fi reproșat să nu le fi indicat în hotărârea sa, deoarece, cum convine în principiu, reclamanta era reprezentată de un avocat în Consilii care nu putea ignora regulile admisibilității observațiilor în fața înaltei jurisdicții. Este adevărat că, potrivit societății reclamante, motivul nu putea fi ridicat de ea în termenul de cinci luni fixat de art. 978 din noul cod de procedură civilă (termen care expira la 22 octombrie 1997). De fapt, este bine după această dată, la 5 februarie 1999, că Curtea de Casație a schimbat jurisprudența sa și a dat șanse de succes motivului neridican în termenul de cinci luni. Curtea observă totuși că, presupunând că ar fi avut o influență decisivă, schimbarea jurisprudenței invocate de reclamantă nu putea avea efect retroactiv și nu putea afecta termenul regulatoriu deja menționat. Dacă ar fi în felul acesta, ar fi prejudiciat grav principiile securității juridice și bunei administrări a justiției.
Rezultă de aici că această parte a cererii este vădit nefondat și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
3.
Reclamanta se plânge că raportorul a șezut în cadrul consilului concurenței, în formația de judecată a acestuia, în timp ce efectuase anterior acte de instructaj în scopul de a caracteriza elementele constitutive ale urmăririi la originea judecății. Ea susține violarea dreptului la un tribunal imparțial (sub aspectul său obiectiv) și la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.
Ea explică că acest motiv nu putea fi dezvoltat în termenul depunerii procedurii amplificatoare prevăzut la art. 978 din NCPC
: în fapt, numai într-o hotărâre din 5 februarie 1999 (ulterioară expirării termenului precitat) plenul Curții de Casație a decis această problemă cu privire la o procedură foarte asemănătoare în fața comisiei operațiunilor de bursă și a judecat că acest mod de a proceda este contrar principiului imparțialității.
Curtea amintește că scopul articolului
35 § 1 din Convenție este de a oferi statele contractante ocazia de a preveni sau redresa încălcările pretinse împotriva lor înainte ca aceste pretineri să nu i se fi supus. Astfel, învinuirea pe care se intenționează să o sesizeze Curtea trebuie mai întâi ridicată, cel puțin în substanță, în formele și termenele prescrise de dreptul intern, în fața jurisdicțiilor naționale corespunzătoare. Curtea amintește de asemenea că recursul în casație se situează printre căile de recurs de epuizat în principiu pentru a respecta articolul
35 (a se vedea hotărâre
Civet c. Franța
[Marea Cameră], nr. 29340/95, CEDO 1999-IV, 28.9.99, § 41).
În cauza de față, reclamanta a prezentat prezenta învinuire într-un document suplimentar, distinct de procedura amplificatoare, care Curtea de Casație nu a examinat deoarece era prezentată în afara termenului pentru motivele de admisibilitate precitate. Rezultă de aici că jurisdicția națională supremă nu a avut ocazia să cunoască și să redreseze încălcarea pretinsă în sensul jurisprudenței precitate. Reclamanta susține că nu putea formula această învinuire decât după intervenția hotărârii din 5 februarie 1999 consacrând o nouă jurisprudență pe această problemă. Curtea subliniază totuși că aceasta nu i-a împiedicat pe reclamantă să prezinte Curții de Casație un motiv bazat pe textul Convenției, și anume art. 6, așa cum o articulează în prezent, Curtea de Casație având competența de a cunoaște prealabil propriei sesizări, întrucât, potrivit unei jurisprudențe vechi și constante, care se bazează pe art. 55 al Constituției Republicii Franceze, Convenția are în Franța prioritate asupra textelor legislative (și,
a fortiori
, reglementare) care ar fi în contradicție cu ea.
Rezultă de aici că această parte a cererii trebuie respingă pentru neepuizarea căilor de recurs interne în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
4.
Reclamanta se plânge că nu a putut în nici un moment în cursul procedurii, în pofida cererilor sale de audiere, să facă audiere de martorii săi (medici, colaboratori...) în încălcarea articolului 6 §§ 1 precitat și 3 d) din Convenție. Ea se plânge că curtea de apel nu a motivat în mod legal respingerea cererilor sale de audiere în sensul articolului 6.
Potrivit articolului 6 § 3 d), din Convenție,
„
Orice inculpat are dreptul în special la
: (...) a se confrunta cu martori împotriva sa și a obține citarea și interogarea martorilori în apărare în aceleași condiții ca martorii care depun mărturie împotriva sa
;
(...)
".
Curtea amintește că problema dacă un proces respectă cerințele articolului 6 se apreciază pe baza unui examen al întregii proceduri și nu a unui element izolat. Judecătorului național îi revine în principiu să decidă asupra necesității sau oportunității citării unui martor. Circumstanțele excepționale ar putea determina Curtea să concluzioneze incompatibilitatea cu art. 6 a neaudio al unei persoane ca martor (hotărâre Bricmont c. Belgia din 7 iulie 1989 seria A nr. 158, § 89). Mai cu seamă, art. 6 § 3 d) lasă, în continuare în principiu autorităților naționale, responsabilitatea de a aprecia utilitatea unei oferte de probă prin martori (a se vedea în recent hotărâre Asch c. Austria din 26 aprilie 1991, seria
A nr.
203, p.
10, § 26). Sarcina Curții constă în a verifica dacă procedura litigioasă, considerată în ansamblul ei, a avut caracterul echitabil dorit de §1 (în special, hotărâre
Pisano c. Italie
, nr. 36732/97, 27.7.00, § 21).
În cauza de față, Curtea constată că persoanele în cauză fuseseră audiate anterior sesizării curții și că refuzul de a le asculta ulterior a fost luat pe baza unui examen concret al documentelor dosarului așa cum subliniază Curtea de Casație. Apoi, de îndată ce au primit notificarea acuzațiilor reținute împotriva ei, reclamanta a avut acces la dosarul constituit împotriva ei și a putut fi reprezentată sau asistată în fața consilului concurenței și a-și dezvolta argumentația în concluzii scrise. Ea a beneficiat ulterior de dezbateri contradictorii în fața curții de apel și a putut prezenta argumente de apărare în cadrul recursului în casație. De asemenea, Curtea constată că deciziile pronunțate, și în rest motivate, se bazează pe documentele dosarului versate la dezbateri și discutate contradictor în respectarea echității (a se vedea
Societatea Colas Midi Méditerranée c. Franța
(decizie), nr. 34366/97, 21.10.1998). În aceste condiții, autoritățile naționale au putut în mod legitim refuza audirea martorilori cerute fără a prejudicia echitatea procedurii examinate în ansamblul ei în sensul articolului 6 §§ 1 și 3 d).
Pentru atât cât reclamanta contestă respingerea cererilor de audiere, Curtea amintește că judecătorului național, competent pentru „
decide asupra necesității sau oportunității citării unui martor
", îi revine să dea „
motivele pentru care decide să nu convoace martorii ai căror audiere i se cere în mod expres
" (a se vedea Bricmont c. Belgia, raport Com. 15.10.87, § 152, seria A nr. 158, p. 46). ; art. 6 § 1 impunând că „
judecătorii indică cu o claritate suficientă motivele pe care se bazează
" pentru a permite în special inculpatului să exercite util recursurile existente (hotărâre Hadjianastassiou c. Grecia din 16 decembrie 1992, seria A nr. 252, p. 16, § 33).
Curtea constată că așa a fost și în cauza de față, curtea de apel expunând motivele respingerii audierii solicitate la termenii unei hotărâri în mod corespunzător motivate în acest sens, pe care reclamanta a putut util să o conteste în fața Curții de Casație.
Rezultă de aici că această parte a cererii trebuie respingă ca fiind vădit nefondat în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4.
5.
Reclamanta se plânge că nu a putut în nici un moment în fața consilului concurenței apoi judecători, să facă audiere de reprezentantul ei legal, persoană fizică reprezentând societatea, persoană morală. Cererea sa în acest sens în fața consilului concurenței a fost respingă, fapt confirmat de curtea de apel apoi de Curtea de Casație. Ea invocă art. 6 (hotărârile Colozza c. Italie din 12.2.1985, seria A nr. 89 și F.C.B c. Italie din 28.8.1991, seria A nr. 208-B).
Ținând seama de dosarul în cauză, Curtea consideră că nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei învinuiri și consideră necesar să aducă această parte a cererii la cunoștința Guvernului pârât prin aplicarea articolului 54 § 3 b) din regulamentul ei.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Amână
examinarea învinuirilor derivate din art. 6 din Convenție vizând comunicarea, în fața Curții de Casație, a raportului consilierului raportorului la avocatul general și nu la părți, precum și a învinuirii vizând neaudirea, de consilul concurenței sau de judecători, a reprezentantului legal al societății reclamante ;
Declară
cererea inadmisibilă în rest.
S.
Dollé
L.
Loucaides
Grefier
Președinte
de la requête n° 53892/00
présentée par LILLY FRANCE S.A.
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 29 mai 2001 en une chambre composée de
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
J.-P.
Costa
,
P.
Kūris
,
M
me
F.
Tulkens
,
M.
K.
Jungwiert
,
M
me
H.S.
Greve
,
M.
M.
Ugrekhelidze
,
juges
,
et
de
M
me
S.
Dollé
,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 10 décembre 1999 et enregistrée le 13 janvier 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une société anonyme française dont le siège social est à Saint-Cloud. Elle est une filiale du groupe Lilly implanté aux Etats-Unis. Le président du conseil d’administration de la société a donné procuration à M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
La requérante commercialise de nombreux médicaments dont le Dobutrex et le Vancocine, ce dernier étant fabriqué à partir de la molécule antibiotique appelée Vancomycine. A partir de l’année 1988, avec l’apparition sur le marché de concurrents à la Vancomycine, le brevet protégeant ce produit étant tombé dans le domaine public, la requérante mit en place un mécanisme de remises sur le prix du Dobutrex liées à l’achat concomitant de la Vancomycine. La direction générale de la concurrence, de la consommation et de la répression de fraudes (ci-après la ‘DGCCRF’) reprocha à la requérante d’avoir abusé de la position dominante qu’elle occupe sur le marché Dobutrex afin de préserver ses parts de marché sur la Vancocine.
Par une lettre enregistrée le 12 août 1992, le ministre de l’Economie et des Finances saisit le Conseil de la concurrence des pratiques anticoncurrentielles mises en œuvre par la requérante sur le marché des spécialités pharmaceutiques susmentionnées et destinées aux hôpitaux.
Par décision du 5 mars 1996, le conseil de la concurrence retint le caractère anticoncurrentiel de la pratique de couplage des achats de Dobutrex et de Vancomycine avec remise pratiquée par la requérante, lui infligea une sanction pécuniaire de 30 millions de francs et ordonna la publication de la décision aux frais de la requérante.
La requérante forma un recours devant la cour d’appel de Paris. Au soutien de son appel, elle invoqua notamment la violation des droits de la défense au motif que le rapport du rapporteur et la décision du conseil de la concurrence reposaient exclusivement sur l’enquête des agents de la DGCCRF. Elle se plaignait également que ni le représentant de la société, ni ses collaborateurs n’avaient été entendus par le rapporteur ou le conseil de la concurrence en méconnaissance du principe de l’égalité des armes.
Par arrêt du 6 mai 1997, la cour d’appel de Paris rejeta le recours en ce qu’il portait sur la sanction pécuniaire prononcée à l’encontre de la requérante mais annula la disposition de la décision entreprise ayant ordonné une mesure de publication.
Le 22 mai 1997, la requérante forma un pourvoi en cassation par l’intermédiaire d’un avocat à la Cour de cassation.
Elle produisit, dans le délai de cinq mois imparti, un mémoire ampliatif exposant quatre moyens de cassation.
Elle fit notamment valoir qu’elle avait été dans l’impossibilité, devant le conseil de la concurrence, postérieurement à la notification des griefs et au cours de l’enquête, de faire entendre des témoins (collaborateurs, médecins prescripteurs des médicaments) ainsi que son représentant légal, et que la cour d’appel s’était abstenue de répondre à ce moyen. Elle invoqua la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
Le 30 avril 1999, la requérante produisit un document intitulé «
réplique et observations complémentaires
». Elle rappelait les moyens de cassation précités et y développait un nouveau moyen tiré de la violation des principes d’équité et d’impartialité au sein du conseil de la concurrence en raison du rôle joué à l’instruction par le rapporteur du conseil de la concurrence qui avait ensuite pris part au délibéré. Elle se référait à un arrêt d’assemblée plénière de la Cour de Cassation du 5 février 1999 rendu à propos d’une autre autorité administrative indépendante, la commission des opérations de bourse.
Par arrêt du 15 juin 1999, suivant audience du 4 mai 1999, la chambre commerciale de la Cour de Cassation rejeta le pourvoi en ce que les quatre moyens invoqués dans le mémoire ampliatif n’étaient fondés en aucune de leurs branches. Elle ne mentionna ni n’examina le moyen nouveau développé dans les observations complémentaires du 30 avril 1999.
Sur le moyen pris tiré de la violation de l’article 6 de la Convention du fait du refus d’auditionner les représentants légaux de la requérante parce qu’ils avaient déjà été entendus par les enquêteurs de la DGCCRF avant notification des griefs, sur la violation des droits de la défense du fait du refus d’entendre les témoins durant l’instruction devant le conseil de la concurrence et sur la violation du contradictoire, de l’équité et de l’égalité des armes du fait du refus d’entendre les témoins par le rapporteur après notification des griefs, au cours de l’instruction devant le conseil de la concurrence, la Cour de cassation répondit ce qui suit
:
«
(...) attendu, en premier lieu, que l’arrêt relève que les personnes responsables de la société Lilly ont été auditionnées par les enquêteurs de la DGCCRF et que cette société, après avoir reçu notification des griefs, a pu consulter le dossier et faire valoir ses arguments au moyen de mémoires, le rapporteur ayant analysé ‘de manière précise et systématique l’ensemble des moyens et des documents produits par elle’
; que l’arrêt relève encore que le rapporteur, qui dispose d’un pouvoir d’appréciation quant à la conduite de ses investigations, a pu estimer qu’il n’avait pas besoin d’entendre les représentants de la société
; qu’ayant constaté que celle-ci avait reçu en temps utile notification du rapport et avait été en mesure de présenter ses observations, c’est sans encourir les griefs (...) que la cour d’appel a estimé que l’instruction du dossier avait été menée de façon contradictoire
;
attendu, en second lieu, que l’audition de témoins est une faculté laissée à l’appréciation du rapporteur ou du Conseil de la concurrence, eu égard au contenu du dossier
; que la cour d’appel, qui a répondu aux conclusions prétendument omises et qui n’a pas méconnu le principe de la contradiction, n’encourt pas les griefs de deux dernières branches du moyen (...)
».
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Nouveau code de procédure civile («
NCPC
»)
Article 978
«
A peine de déchéance, le demandeur en cassation doit, au plus tard dans le délai de cinq mois à compter du pourvoi, remettre au secrétariat-greffe de la Cour de cassation et signifier au défendeur un mémoire contenant les moyens de droit invoqués contre la décision attaquée. (...)
»
Article 1012
«
Le président de la formation à laquelle l’affaire est distribuée désigne un conseiller ou un conseiller référendaire de cette formation en qualité de rapporteur.
Il peut fixer aussitôt la date de l’audience.
»
Article 1013
«
La formation restreinte de la chambre à laquelle l’affaire a été distribuée statue après un rapport oral.
»
Jurisprudence constante de la Cour de cassation
Est irrecevable le grief présenté dans un mémoire additionnel déposé plus de cinq mois après la déclaration de pourvoi (Civ. 3è, 20 mai 1985, Bull. civ. III, n° 82 , Civ. 1ère, 1er oct.1985, Bull. civ. I, n° 242).
1.
Dans la procédure devant la chambre commerciale de la Cour de cassation, la requérante se plaint de la transmission de la note du conseiller rapporteur à l’avocat général, alors que cette note ne lui a pas été communiquée. Elle invoque le droit à un procès équitable garantit par l’article 6. Elle rappelle que la Cour européenne a jugé cette façon de procéder contraire à l’égalité des armes et à l’équité en matière pénale devant la chambre criminelle de la Cour de cassation (arrêt Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France du 31 mars 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-II, fasc. 68). Elle estime que la procédure devant le conseil de la concurrence est également de nature «
pénale
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention au regard tant des sanctions à but coercitif et dissuasif que du montant des amendes infligées (elle se réfère à l’arrêt Société Stenuit c. France du 7 février 1992, série A n° 232).
2.
La requérante se plaint que la Cour de cassation a refusé d’examiner le moyen de cassation tiré de ce que le rapporteur, chargé de l’instruction du dossier, avait siégé ensuite dans la formation de jugement du conseil de la concurrence, moyen soulevé dans des observations complémentaires produites le 30 avril 1999. Elle explique que ce moyen ne pouvait être développé dans le délai du dépôt du mémoire ampliatif prévu à l’article 978 du NCPC
: en effet, ce n’est que dans un arrêt du 5 février 1999 (ultérieur à l’échéance du délai précité) que l’assemblée plénière de la Cour de cassation trancha cette question à propos d’une procédure très similaire devant la commission des opérations de bourse et jugea cette façon de procéder contraire au principe de l’impartialité. De plus, dans un arrêt du 5 octobre 1999, la chambre commerciale de la Cour de cassation décida que le rapporteur ne pouvait siéger au sein du conseil de la concurrence dès lors qu’il avait effectué des investigations sans violer le principe d’impartialité. Faute d’avoir examiné ce moyen et de l’avoir relevé d’office, la requérante estime que la Cour de cassation a violé le droit à un procès équitable, à un recours effectif et le droit à une décision motivée garantis par l’article 6.
3.
Elle se plaint que le rapporteur a siégé au sein du conseil de la concurrence, en sa formation de jugement, alors qu’il avait préalablement procédé à des actes d’instruction en vue de caractériser les éléments constitutifs des poursuites à l’origine du jugement. Elle allègue la violation du droit à un tribunal impartial (sous son angle objectif) et à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. L’assemblée plénière de la Cour de cassation a reconnu cette violation dans son arrêt du 5 octobre 1999.
4.
La requérante se plaint de ne pas avoir pu, à aucun moment durant la procédure, malgré ses demandes d’audition, faire entendre ses témoins (médecins, collaborateurs...) en violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. Elle se plaint que la cour d’appel n’a pas légalement motivé le rejet de sa demande d’audition au sens de l’article 6.
5.
La requérante se plaint de ne pas avoir pu, à aucun moment devant le conseil de la concurrence puis les juges, faire entendre son représentant légal, personne physique représentant la société, personne morale. Sa demande en ce sens devant le conseil de la concurrence a été rejetée, ce qu’a confirmé la cour d’appel puis la Cour de cassation. Elle invoque l’article 6 (arrêts Colozza c. Italie du 12.2.1985, série A n° 89 et F.C.B c. Italie du 28.8.1991, série A n° 208-B).
1.
Dans la procédure devant la chambre commerciale de la Cour de cassation, la requérante se plaint de la transmission de la note du conseiller rapporteur à l’avocat général, alors que cette note ne lui a pas été communiquée. Elle invoque le droit à un procès équitable garantit par l’article 6 ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
En l’état du dossier, la Cour estime ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du Gouvernement défendeur par application de l’article 54 § 3 b) de son règlement.
2.
La requérante se plaint que la Cour de cassation a refusé d’examiner le moyen de cassation tiré de ce que le rapporteur, chargé de l’instruction du dossier, avait siégé ensuite dans la formation de jugement du conseil de la concurrence, moyen soulevé dans des observations complémentaires produites le 30 avril 1999. Faute d’avoir examiné ce moyen et de l’avoir relevé d’office, la requérante estime que la Cour de cassation a violé le droit à un procès équitable, à un recours effectif et le droit à une décision motivée garantis par l’article 6.
La Cour ne se prononcera pas sur la question de l’applicabilité de l’article 6 à la présente procédure, dès lors que les griefs peuvent être rejetés pour un autre motif.
En premier lieu, la Cour rappelle que l’article 6 de la Convention ne s’oppose pas à une réglementation de l’accès des justiciables à une juridiction de recours, pourvu que cette réglementation ait pour but d’assurer une bonne administration de la justice et que le droit d’accès ne soit pas atteint dans sa substance même (voir, par exemple, arrêt Levages Prestations Services c. France du 23 octobre 1996,
Recueil
1996, §§ 40 et s.).
En l’espèce, la Cour relève que la requérante disposait d’un délai de cinq mois à compter du dépôt de son pourvoi pour présenter des moyens nouveaux de cassation (article 978 du NCPC). Or une réglementation relative aux délais à respecter pour former un recours vise assurément une bonne administration de la justice (requête n°10857/84, décision du 15
juillet 1986, Décisions et Rapports (DR) 48, p. 106 ; requête n°11122/84, décision du 2 décembre 1985, D.R. 45, p. 246). En l’espèce, la Cour estime que les règles relatives au délai de pourvoi sont suffisamment claires et prévisibles et présentent une clarté et une cohérence suffisantes (
a contrario
, arrêt de Geouffre de la Pradelle c. France du 16 décembre 1992, série A n° 253-B et arrêt Bellet c. France du 4 décembre 1995, série A n° 333-B). Enfin, la Cour de cassation n’a pas porté atteinte à la substance même du droit d’accès à un tribunal de la requérante qui a pu présenter quatre moyens de cassation dans le délais requis, moyens qui ont été examinés par la Cour. L’article 6 n’obligeait pas la juridiction nationale à relever d’office sur les moyens présentés hors délai.
En troisième lieu, la Cour souligne que, si l’article 6 § 1 oblige les tribunaux à motiver leurs décisions, cette obligation ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument. En particulier, l’étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision et doit s’analyser à la lumière des circonstances de chaque espèce (voir, notamment, arrêt
Garcia Ruiz c. Espagne
[GC], n° 30544/96, CEDH 1999-I, 21.1.99, § 26).
La Cour constate qu’il résulte des textes applicables et d’une jurisprudence constante (voir partie B. précitée) que, devant la Cour de cassation, le demandeur au pourvoi n’est plus recevable à invoquer de nouveaux moyens après l’expiration d’un délai de cinq mois à compter du dépôt de son pourvoi. Or en l’espèce, la requérante se pourvut en cassation le 22 mai 1997 et déposa son mémoire ampliatif dans le délai requis de cinq mois précité. Déposé le 30 avril 1999, son mémoire en «
réplique et observations complémentaires
» était donc manifestement tardif et irrecevable, quels que fussent les moyen qui y étaient développés (voir, le précédent pertinent,
S.G. c
.
France
(déc.), n° 40669/98, 11.07.2000).
Les raisons pour lesquelles ce mémoire ne fut pas pris en considération par la Cour de cassation sont donc évidentes et l’on saurait d’autant moins lui faire grief de ne pas les avoir indiquées dans son arrêt que, comme il se doit en principe, la requérante était représentée par un avocat aux Conseils qui ne pouvait ignorer les règles de recevabilité des observations devant la haute juridiction. Il est vrai que, selon la société requérante, le moyen ne pouvait pas être soulevé par elle dans le délai de cinq mois fixé par l’article 978 du nouveau code de procédure civile (délai qui expirait le 22 octobre 1997). En effet, c’est bien après cette date, le 5 février 1999, que la Cour de cassation a changé sa jurisprudence et donné des chances de succès au moyen non soulevé dans le délai de cinq mois. La Cour observe toutefois que, à supposer qu’il eût une influence décisive, le revirement de jurisprudence invoqué par la requérante, ne saurait avoir d’effet rétroactif, et ne pourrait pas affecter le délai réglementaire déjà mentionné. S’il en allait autrement, ce serait porter gravement atteinte aux principes de sécurité juridique et de bonne administration de la justice.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
La requérante se plaint que le rapporteur a siégé au sein du conseil de la concurrence, en sa formation de jugement, alors qu’il avait préalablement procédé à des actes d’instruction en vue de caractériser les éléments constitutifs des poursuites à l’origine du jugement. Elle allègue la violation du droit à un tribunal impartial (sous son angle objectif) et à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
Elle explique que ce moyen ne pouvait être développé dans le délai du dépôt du mémoire ampliatif prévu à l’article 978 du NCPC
: en effet, ce n’est que dans un arrêt du 5 février 1999 (ultérieur à l’échéance du délai précité) que l’assemblée plénière de la Cour de cassation trancha cette question à propos d’une procédure très similaire devant la commission des opérations de bourse et jugea cette façon de procéder contraire au principe de l’impartialité.
La Cour rappelle que la finalité de l’article
35 § 1 de la Convention est de ménager aux Etats contractants l’occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises. Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées. La Cour rappelle également que le pourvoi en cassation figure parmi les voies de recours à épuiser en principe pour se conformer à l’article
35 (voir arrêt
Civet c. France
[GC], n° 29340/95, CEDH 1999-IV, 28.9.99, § 41).
En l’espèce, la requérante a présenté le présent grief dans un document complémentaire, distinct de son mémoire ampliatif, que la Cour de cassation n’a pas examiné car il était présenté hors délai pour les raisons de recevabilité précitées. Il en résulte que la juridiction nationale suprême n’a pas eu l’occasion de connaître et de redresser la violation alléguée au sens de la jurisprudence précitée. La requérante soutient qu’elle ne pouvait formuler ce grief qu’après l’intervention de l’arrêt du 5 février 1999 consacrant une nouvelle jurisprudence sur ce point. La Cour souligne toutefois que cela n’empêchait pas la requérante de présenter à la Cour de cassation un moyen fondé sur le texte de la Convention, soit l’article 6, tel qu’elle l’articule désormais, la Cour de cassation ayant compétence pour en connaître préalablement à sa propre saisine, puisque, selon une jurisprudence ancienne et constante, qui se fonde sur l’article 55 de la Constitution de la République française, la Convention a en France primauté sur les textes législatifs (et,
a fortiori
, réglementaires) qui lui seraient contraires.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
4.
La requérante se plaint de ne pas avoir pu, à aucun moment durant la procédure, malgré ses demandes d’audition, faire entendre ses témoins (médecins, collaborateurs...) en violation de l’article 6 §§ 1 précité et 3 d) de la Convention. Elle se plaint que la cour d’appel n’a pas légalement motivé le rejet de ses demandes d’audition au sens de l’article 6.
Selon l’article 6 § 3 d), de la Convention,
«
Tout accusé a droit notamment à
: (...) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir les convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge
;
(...)
».
La Cour rappelle que la question de savoir si un procès est conforme aux exigences de l’article 6 s’apprécie sur la base d’un examen de l’ensemble de la procédure et non d’un élément isolé. Il incombe en principe au juge national de décider de la nécessité ou de l’opportunité de citer un témoin. Des circonstances exceptionnelles pourraient conduire la Cour à conclure à l’incompatibilité avec l’article 6 de la non-audition d’une personne comme témoin (arrêt Bricmont c. Belgique du 7 juillet 1989 série A n° 158, § 89). Plus particulièrement, l’article 6 § 3 d) laisse, toujours en principe aux autorités nationales, le soin de juger de l’utilité d’une offre de preuve par témoins (voir en dernier lieu l’arrêt Asch c. Autriche du 26 avril 1991, série
A n°
203, p.
10, § 26). La tâche de la Cour consiste à rechercher si la procédure litigieuse, considérée dans son ensemble, revêtit le caractère équitable voulu par le paragraphe 1 (notamment, arrêt
Pisano c. Italie
, n° 36732/97, 27.7.00, § 21).
En l’espèce, la Cour relève que les personnes en cause avaient été entendues préalablement à la saisine de la cour et que le refus de les entendre ultérieurement a été pris sur la base d’un examen concret des pièces du dossier tel que le souligne la Cour de cassation. Ensuite, dès notification des charges retenues contre elle, la requérante a eu accès au dossier constitué à sa charge et a pu se faire représenter ou assister devant le conseil de la concurrence et développer son argumentation dans des conclusions écrites. Elle a par la suite bénéficié de débats contradictoires devant la cour d’appel et pu présenter des moyens de défense dans le cadre de son pourvoi en cassation. Aussi, la Cour constate que les décisions rendues, au demeurant motivées, sont fondées sur les pièces du dossier versées aux débats et discutées contradictoirement dans le respect de l’équité (voir
Société Colas Midi Méditerranée c. France
(déc.), n° 34366/97, 21.10.1998). Dans ces conditions, les autorités nationales ont pu légitimement refuser les auditions des témoins demandées sans porter atteinte à l’équité de la procédure examinée dans son ensemble au sens de l’article 6 §§ 1 et 3 d).
Pour autant que la requérante conteste le rejet des demandes d’audition, la Cour rappelle qu’il incombe au juge national, compétent pour «
décider de la nécessité ou de l’opportunité de citer un témoin
», de donner les «
raisons pour lesquelles il décide de ne pas convoquer les témoins dont on lui demande expressément l’audition
» (voir Bricmont c. Belgique, rapport Comm. 15.10.87, § 152, série A n° 158, p. 46). ; l’article 6 § 1 exigeant que «
les juges indiquent avec une clarté suffisante les motifs sur lesquels ils se fondent
» afin de permettre notamment à l’accusé d’exercer utilement les recours existants (arrêt Hadjianastassiou c. Grèce du 16 décembre 1992, série A n° 252, p. 16, § 33).
La Cour relève que tel fut le cas en l’espèce, la cour d’appel exposant les raisons motivant le refus des auditions sollicitées aux termes d’un arrêt dûment motivé à cet égard, que la requérante a pu utilement contester devant la Cour de cassation.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée en application de l’article 35 §§ 3 et 4.
5.
La requérante se plaint de ne pas avoir pu, à aucun moment devant le conseil de la concurrence puis les juges, faire entendre son représentant légal, personne physique représentant la société, personne morale. Sa demande en ce sens devant le conseil de la concurrence a été rejetée, ce qu’a confirmé la cour d’appel puis la Cour de cassation. Elle invoque l’article 6 (arrêts Colozza c. Italie du 12.2.1985, série A n° 89 et F.C.B c. Italie du 28.8.1991, série A n° 208-B).
En l’état du dossier, la Cour considère ne pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du Gouvernement défendeur par application de l’article 54 § 3 b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen les griefs tirés de l’article 6 de la Convention visant la communication, devant la Cour de cassation, du rapport du conseiller rapporteur à l’avocat général et non aux parties, ainsi que du grief visant la non-audition, par le conseil de la concurrence ou par les juges, du représentant légal de la société requérante ;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
L.
Loucaides
Greffière
Président